Pe mare Atena exercită în secolul al V-lea î.Hr. o adevărată thalassocraţie (puterea supremă asupra mărilor).
       În anul 490 î.Hr., în anul luptei de la Maraton, ea nu avea încă o flotă vrednică de acest nume, tot aşa cum nu avea nici cavalerie. Un bărbat, Temistocle, stă la originea puterii navale a Atenei. El a înţeles, fără să mai aştepte oracolul Pitiei care spunea că „singur un zid de lemn va fi de netrecut”, că cetatea avea nevoie de multe corăbii de război, pentru a se apăra şi împotriva flotei de care dispunea Egina, dar mai ales împotriva expediţiei ameninţătoare a lui Xerxes.

       Plutarh (în Temistocle 4) arată cum el a transformat mai mulţi hopliţi atenieni în soldaţi de marină şi în marinari, astfel încât, ulterior, a fost acuzat că a făcut din nişte războinici nobili nişte vâslaşi de nimica. Profitând de descoperirea unui filon nou, mai bogat, în minele de la Laurion, el i-a convins pe atenieni să hotărască nu să-şi împartă între ei beneficiile exploatării – adică 100 sau poate chiar 200 de talanţi –, ci să împrumute unui total de 100 de cetăţeni, cei mai bogaţi dintre ei, sumele necesare pentru construirea unor triere.
       El a pus să se facă lucrări mari la Pireu, port care a înlocuit rada incomodă de la Faleron; bazinele de la Zea şi Munychia care urmau să servească drept, docuri, au fost amenajate şi întărite.
       Construcţiile şi pregătirile de tot felul au fost întreprinse într-un timp atât de scurt încât în 480 î.Hr., la Salamina, Atena a putut dispune de 147 de corăbii de război gata să ridice ancora, alte 53 fiind ţinute probabil în rezervă, adică de o flotă de 200 de triere.
       În cursul secolului al V-lea î.Hr., datorită posibilităţilor pe care le crea tributul plătit de cetăţile supuse imperiului atenian, această flotă avea să-şi mai sporească numărul; în secolele al V şi IV î.Hr., ea va avea în mod obişnuit între 300 şi 400 de triere, efectiv care era cu totul suficient pentru a-i asigura Atenei dominaţia asupra mării Egee şi asupra strâmtorilor.
       În vechime, corăbiile de război pe care le construiau grecii erau mai ales nişte pentecontoroi manevrate de 50 de vâslaşi aşezaţi pe un singur rând (monereis).

       Din secolul al V-lea î.Hr. şi până în epoca romană, corabia de război de tip obişnuit era triera (sau trirema), corabia cu trei rânduri de vâsle. Ne putem da seama ce dimensiuni avea coca acestei corăbii după ciocurile de la Zea: ea măsura în jur de 50 de metri lungime şi ceva mai puţin de 7 în lăţime. Raportul dintre lăţime şi lungime este deci mai mic de 1/7 în timp ce la corăbiile de comerţ, numite „corăbii rotunde”, el era mai mare de 1/4: trierele erau „corăbii lungi”.
       Chila şi cuplurile sau coastele constituie scheletul cocii. În partea din spate, chila se arcuieşte în sus până la nivelul punţii; în faţă, ea are o etravă menită să poarte pintenul. Întregul bastiment este făcut în general din brad, cu excepţia chilei care e făcută din stejar ca să nu se deterioreze când e târâtă corabia pe pământ, după un obicei la care se recurgea adesea în marina antică. încheieturile sunt călăfătuite cu câlţi şi cu ceară. La sfârşit se aplică pe cocă un strat de smoală sau de ceară pe care se pictează embleme; în partea din faţă se pictează de obicei doi ochi mari, cu valoare apotropaică, întocmai ca episemata de pe scutul hoplitului.
       Pupa se înălţă ca o volută sau ca un gât de lebădă, formând aşa-numitul aphlaston care constituie, împreună cu pintenul, trofeul naval dacă e capturată corabia. Pintenul se îmbină uneori cu ochii pictaţi pe cocă şi înfăţişează laolaltă un cap de animal, de pildă o căpăţână de mistreţ. Triera nu are de obicei decât un singur catarg cu o vergă şi o pânză pătrată; când nu e folosit, catargul stă culcat spre pupă şi se sprijină de nişte proptele.
       Triera nu navighează cu pânze decât când e departe de duşman; şi chiar şi atunci, dacă e să meargă repede, se recurge la ajutorul vâslelor; în timpul luptei însă, manevrele nu se fac decât cu vâslele. Cârma este făcută din două vâsle mari prinse în exterior de o parte şi de alta a pupei.

Aşezarea vâslaşilor în triremă

       Lucrul cel mai puţin cunoscut din structura unei triere este aşezarea celor trei rânduri de vâslaşi. Pe bârnele sau traversele care uneau la vârf coastele corăbiei erau aşezate nişte bănci (thranoi); un al doilea rând poate fi organizat dacă se aşează vâslaşi chiar pe traverse (zygos) şi se străpung saborduri pentru vâsle; în sfârşit, sub traverse, în cală (thalamos) se poate aşeza un al treilea rând de vâsle, cu saborduri corespunzătoare.
       Triera ateniană are 170 de vâslaşi, dintre care 62 de thranitai (câte 31 la fiecare bord), 54 de zygetai şi 54 de thalamitai. Probabil că sabordurile erau dispuse 5 câte 5; băncile vâslaşilor trebuiau deci să fie aranjate la fel.
       Vâslele sunt, fireşte, de lungimi inegale, în funcţie de înălţimea la care se ridică fiecare rând deasupra mării: cele ale thraniţilor care au de făcut efortul cel mai mare, au peste trei metri, cele ale thalamiţilor, în jur de 1,60 m. Se întâmpla să se ceară fiecărui vâslaş să-şi aducă cu el vâsla, cureaua de piele cu care-şi prindea vâsla de furchet şi, în sfârşit, perna, făcută tot din piele, pe care-o punea pe scaunul lui de lemn.
       La cei 170 se adăugau încă 30 de alte persoane astfel încât efectivul complet al unei triere se ridica la 200 de oameni: vreo 10 gabieri (perineo) în seama cărora cădea manevra greementului şi în special a pânzelor precum şi mânuirea ispoalelor cu care se golea apa care se infiltra în cală; vreo zece soldaţi de marină (epibatai) echipaţi ca hopliţii, care stau la proră şi trebuie să respingă atacatorii în caz de abordaj, ori să sară pe puntea adversă.
       În sfârşit, trierarhul şi statul său major: pilotul, caporalul de marină (keleustes) care transmite ordinele şi indică vâslaşilor ritmul cu ajutorul unui cântăreţ la oboi (trieraules), ofiţerul de proră, aşezat pe teuga din faţă (proreus), cambuzierul care se ocupă de intendenţă şi câţiva subofiţeri care-i supraveghează pe vâslaşi.

       Organizarea trierarhiei (în sensul literal „conducerea unei triere”) datează şi ea, pe cât se pare, tot din vremea lui Temistocle. Ea este o „liturgie”, cum e, de pildă, şi „choregia”.
       Strategii îi desemnează în fiecare an pe trierarhi, alegându-i dintre cetăţenii în stare să suporte această îndatorire costisitoare şi nu dintre cei mai buni marinari, căci, dacă e adevărat că statul pune la dispoziţie coca şi, probabil, greementul corăbiei, precum şi echipajul, nu-i mai puţin adevărat că trierarhul are de făcut cheltuieli mari: el trebuie să monteze greementul pe cheltuiala lui şi, la nevoie, să-l completeze şi să asigure întreţinerea şi repararea trierei în timpul campaniei. E drept că el e comandantul corăbiei, dar pilotul, care e şeful echipajului şi se află în subordinea lui, este un marinar încercat şi-l ajută eventual eu sfaturile sale tehnice.
       Către sfârşitul războiului peloponesiac, cetăţenii ajunseseră prea săraci ca să poată suporta povara trierarhiei s-a îngăduit atunci ca doi syntrierarchoi să se întovărăşească pentru a împărţi cheltuielile referitoare la o singură trieră. Fiecare din ei comanda triera timp de şase luni.
       În secolul al IV-lea î.Hr., ca urmare a agravării situaţiei financiare, a fost născocit sistemul „simoriilor” (symmoriai) pentru a repartiza într-un chip mai echitabil acest serviciu public împovărător.

       Vâslaşii sunt, de cele mai multe ori, atenieni din clasa, cea mai săracă, teţi (thetes), dar uneori sunt meteci şi chiar, când lipsa de oameni se face simţită mai mult, sclavi cărora ii se promitea eliberarea dacă aveau o comportare bună. Pentru echiparea a numai 200 de triere era nevoie de peste 40.000 de oameni. Solda acestora a variat între trei oboli şi o drahmă pe zi.
       Plecarea unei flote ateniene din Pireu era un spectacol măreţ, mai ales dacă era vorba de o expediţie importantă cum a fost cea care, în iulie 415 î.Hr., s-a îndreptat spre Sicilia descrisă de Tucidide.
       Sunt foarte relevante pentru cunoaşterea tacticii şi a stratagemelor maritime acele capitole din cartea a VII-a a lucrării lui Tucidide în care istoricul ne povesteşte luptele navale din faţa Siracuzei care au dus la pieire această flotă numeroasă şi splendidă.
       Strategia navală este o artă grea. Atenienii excelează în acest domeniu, tot aşa cum spartiaţii sunt neîntrecuţi în manevrele trupelor de hopliţi. Se urmăreşte să loveşti cu pintenul latura corăbiilor duşmane; pentru a atinge acest scop trebuie să străpungi şi să învălui escadra adversă şi să semeni în rândurile ei dezordinea. Una din manevrele primejdioase este să treci în viteză pe lângă o corabie duşmană; ajungând în dreptul ei, agresorul îşi trage înăuntru vâslele şi cu propria sa proră le sfărâmă pe cele ale adversarului care este, din acel moment, o pradă uşor de prins.
       Pentru a înfăptui pe mare astfel de manevre precise se înţelege că trebuia să ai echipaje antrenate îndelung. Pentru secolul IV-lea î.Hr., Xenofon (în Elenicele VI, 2, 3) ne povesteşte cum şi-a antrenat personalul escadrei Iphicrates, creatorul peltaştilor, care a fost şi un mare amiral (nauarchos):
       Mai întâi a lăsat pe uscat pânzele mari, de parcă ar fi fost în drum spre o bătălie... Adesea, apropiindu-se de coasta unde flota trebuia să-şi ia masa de amiază sau de seară, el îndrepta prorele spre larg, când se afla aproape de locul debarcării, şi comanda apoi să se facă o conversiune care orienta prorele trierelor spre mal şi, la un semnal, le dădea drumul să plece, întrecându-se în viteză, până la ţărm; şi era o mare răsplată atunci, pentru cei care erau primii la luatul apei şi la masă. Când navigau ziua, el îşi ducea escadra când în coloană, când în linie desfăşurată”.
       Se vede din acest text cât de aproape de ţărm rămâneau de obicei flotele greceşti, de vreme ce marinarii mâncau de cele mai multe ori pe uscat.

Triremă - corabie cu trei rânduri de vâsle folosită din secolul al V-lea î.Hr.