Hopliţi spartani

       Hoplitul, infanteristul greu al Spartei şi al Atenei, care-şi va păstra supremaţia pe câmpul de bătaie de-a lungul întregului secol al V-lea î.Hr., trebuia să se înarmeze pe cheltuiala proprie. Conform lui Platon (în Republica IV 439 e) armamentul său cuprindea o „panoplie” formată din arme defensive şi din arme ofensive.
       Casca atică (cronos) din secolul al V-lea î.Hr. este mai uşoară decât cele din epocile precedente şi e împodobită cu o creastă mai puţin stânjenitoare. Ea este formată dintr-o calotă de fetru peste care e prinsă o jumătate de sferă metalică, la care se adaugă o creastă cu aceeaşi curbură, şi din apărători pentru obraji articulate, uneori şi dintr-o apărătoare pentru nas şi alta pentru ceafă.
       Platoşa (thorax) din bronz este făcută din două plăci – una în faţă, alta în spate – prinse între ele cu agrafe sau cu cârlige; ea coboară numai puţin mai jos de centură, lăsând coapsele dezvelite aproape cu totul. Ea este adesea împodobită cu desene trasate pe deasupra sau cu linii incizate care subliniază muşchii toracelui. Această platoşă este înlocuită, uneori, de un fel de vestă de piele sau de in, întărită cu lame de metal.
       Picioarele sunt acoperite de la genunchi până la glezne cu jambiere de bronz (cnemide), care tind să dispară în cursul secolului al V-lea î.Hr..

Modele de căşti purtate de hopliţi

       Scutul (aspis) atic, spre deosebire de scutul beoţienilor, răscroit pe margini, este de obicei rotund şi făcut din bronz, măsurând circa 0,90 m în diametru. El poate fi făcut şi din discuri din piele de bou cusute unele de altele, prinse pe un cadru de lemn sau de metal şi prevăzute în exterior cu plăci de metal. Suprafaţa exterioară este convexă întotdeauna şi are în mijloc o umflătură (omphalos) împodobită cu capete de Gorgonă, care au o valoare religioasă (apotropaică: feresc de soarta cea rea) sau cu alte embleme (episemata); această decoraţie poate fi destul de bogată, fără a rivaliza totuşi cu cea de pe scutul lui Ahile, opera zeului Hephaistos. Suprafaţa interioară este prevăzută cu un mâner, mai târziu cu două, prin care hoplitul îşi trece mâna şi braţul sting; când scutul nu era folosit în luptă, prin aceste minere se trecea o curea care-i îngăduia hoplitului să şi-l atârne de umeri cu un centiron. Uneori scutul este prelungit în jos cu un fel de şorţ cu franjuri, făcut desigur din piele şi menit să apere picioarele luptătorului.
       Picioarele hoplitului sunt de obicei goale sau încălţate cu sandale sau cu un fel de ghete. De la Homer la epoca clasică, armele ofensive au cunoscut mai puţine variaţii decât echipamentul defensiv. Tot lancea şi sabia au rămas în folosinţă.

Modele de arme greceşti

       Lancea (dory), armă de şoc, este un băţ lung de lemn de circa doi metri care are prins la unul dintre capete un vârf de metal, când plat şi având forma unei frunze, când masiv şi având forma unei piramide foarte prelungi. Băţul, făcut de obicei din lemn de frasin, este acoperit cu curele de piele în locul de unde-l apucă mâna; în partea de jos, el are un călcâi de metal menit să contrabalanseze vârful, iar în unele cazuri acesta este şi el ascuţit, astfel încât lancea are atunci două capete.
       Sabia (xiphos) nu este doar un fel de pumnal, ci e o armă de război care poate înlocui lancea în lupta corp la corp. Sabia hoplitului are o lamă dreaptă cu două tăişuri; lungimea ei totală, în care intră şi mânerul, atinge cel puţin 0,60 m. Ea se poartă agăţată de umărul stâng cu un centiron. După războaiele medice, hoplitul foloseşte şi o sabie scurtă, doar puţin mai lungă decât un pumnal.
       În secolul al IV-lea, strategul atenian Iphicrates a creat un corp de peltaşti (peltastai), cărora le-a dat un echipament mai uşor decât cel al hopliţilor, dar despre care nu prea avem multe date. Se pare că scutul (pelte) era de răchită, cu marginile răscroite, având oarecum forma unui sfert de lună sau a unei semiluni şi că platoşa de metal era înlocuită cu un fel de tunică de in. Peltaştii, mult mai mobili decât hopliţii, au făcut minuni pe câmpurile de bătaie. Armamentul lor ofensiv este lancea şi sabia.
       Armatele greceşti aveau şi trupe uşoare lipsite cu totul de echipament defensiv, având cel mult uneori un scut subţire: prăştieri, aruncători de suliţă (acontistai) şi arcaşi.
       În a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. apar servanţii unei maşini noi, numită catapultă: datorită răsucirii unor frânghii sau a unor şuviţe de păr de cal care tind în chip firesc să redevină rectilinii, catapulta arunca proiectile pe o traiectorie aproape dreaptă.
       Praştia antică (sphendone) este formată din două bentiţe lungi de lână sau de păr de cal, prinse de o bucată de piele în care se pune fie o piatră, fie un proiectil de argilă, de plumb sau de bronz în formă de fus; prăştierul imprimă întregului obiect o mişcare giratorie rapidă, iar apoi dă drumul brusc la capătul uneia dintre bentiţe; piatra sau proiectilul în formă de fus sunt aruncate de forţa centrifugă până la o distanţă de aproape două sute de metri.
       Suliţa de război (acontion), un fel de lance de dimensiuni mai mici, este prevăzută eu un fel de propulsor de tipul celor pe erau folosite ca suliţele de antrenament de către tinerii în palestre.

       După Maraton a fost creat şi un corp de călăreţi care a numărat la început 300, apoi 600 şi în cele din urmă 1.000 de cai.
       Acest corp este recrutat într-un fel deosebit, din rândurile celor două clase cenzitare cele mai bogate; cea de a doua dintre acestea se şi cheamă clasa cavalerilor sau a călăreţilor (hippéis). într-adevăr, statul nu le pune la dispoziţie nici un cal, iar creşterea cailor este un privilegiu al atenienilor bogaţi.
       Băieţii de familie bună aveau încă din cea mai fragedă copilărie prilejul să tot călărească prin pajiştile de la Colonos sau chiar în oraş, la procesiuni: când atingeau vârsta de a fi înrolaţi, ei erau deja foarte pricepuţi în ale călăriei; ei erau deci apţi de a face parte din cavalerie, după cei doi ani de serviciu militar.
       Hiparhul (hipparchos), comandantul suprem al cavaleriei ateniene, ales de popor pe timp de un an în această funcţie, este cel care recrutează călăreţii, pe cât se pare la terminarea efebiei, însă alegerea lui trebuie să fie confirmată de Bule care trece în revistă în fiecare an călăreţii şi caii.
       Hiparhul îi are în subordine pe cei zece phylarchoi care comandă fiecare escadronul câte unui trib, adică circa o sută de oameni.

       Călăreţul atenian este înarmat cu două lănci şi cu o sabie care este de obicei încovoiată (copis). El nu poartă platoşa şi scutul hoplitului decât la paradă, iar cnemidele de bronz de care ar fi rănit laturile calului sunt înlocuite, în cazul lui, de nişte cizme înalte de piele.
       Într-o anumită epocă, el a purtat echipamentul călăreţilor traci: manta de lână groasă, genunchiere şi bonetă din blană de vulpe. El călăreşte pe deşelate, fără şa şi fără scări, iar calul poartă numai hăţuri şi n-are nici o apărătoare.
       Cu toate acestea, în secolul al IV-lea î.Hr., echipamentul cavaleriei va tinde să devină mai greu, iar Xenofon (în Despre arta călăritului) îi sfătuieşte pe călăreţi să poarte o platoşă făcută pe măsura lor şi mănuşi metalice şi să-şi protejeze calul, mai ales sub burtă, cu un fel de saltele.
       Călăreţii, prin însuşi felul cum au fost recrutaţi, apar ca nişte aristocraţi în comparaţie cu „pedestrimea” formată din hopliţi şi din infanteria uşoară. Ei au în chip firesc superioritatea omului călare, care, suit pe animalul său nobil, îşi priveşte semenii de sus în jos.
       Xenofon, în secolul al IV-lea î.Hr., va împărtăşi aceste idei. Ei sunt înclinaţi să fie pro-spartani şi-şi lasă părul lung după moda spartiată. Aristofan îi prezintă, în comedia sa Cavalerii, cu o simpatie neîndoielnică, în ciuda unei nuanţe ironice, ca pe nişte viteji credincioşi vechilor moravuri şi patriotismului de odinioară, ca pe duşmanii fireşti ai demagogului Cleon.
       Imagini cei reprezintă se pot observa pe friza Panateneelor de pe Parthenon.

       Armata ateniană dispunea şi de tot felul de servicii auxiliare, cum este cel al curierilor, numiţi hemerodromoi fiindcă, pentru a-şi îndeplini misiunea de agenţi de legătură sau pentru a duce veştile la Atena, ei trebuiau să fie în stare să alerge o zi întreagă (hemera) înainte de a preda mesajul unui alt alergător.
       Existau şi medici militari pentru a îngriji răniţii, la fel ca în armata lui Agamemnon sub zidurile Troiei, şi prezicători, al căror rol era foarte însemnat, aşa cum vom vedea.
       Eschil (în Agamemnon, 8) şi Tucidide arată că grecii pentru a transmite cu repeziciune ştirile importante, nu foloseau numai curierii, ci şi semnalele luminoase, care, mulţumită releurilor, formau o adevărată reţea de „telegrafie optică”.
       Înainte de războaiele medice existau la Atena arcaşi (toxotai) îmbrăcaţi în costum scitic, care fără îndoială nu sunt barbari, ci atenieni costumaţi aşa dintr-o fantezie; aceştia îndeplinesc pe lângă hopliţi sau călăreţi funcţia de ordonanţe şi sunt folosiţi şi ca trupe uşoare.
       Cu toate acestea, la Maraton, în 490 î.Hr., armata ateniană conform lui Herodot (VI 112) nu avea nici arcaşi, nici călăreţi, dar numeroşii arcaşi şi călăreţi ai armatei lui Xerxes i-au silit pe atenieni să formeze corpuri de trupe asemănătoare.
       La Salamina şi la Plateea (430–479 î.Hr.) au luptat şi arcaşi atenieni; în timpul războiului peloponesiac, ei au atins un efectiv de 1.600 de oameni. Aceşti arcaşi sunt recrutaţi dintre cetăţenii cei mai săraci, proletarii (thetes). Ei sunt înarmaţi cu arcul dublu tradiţional. Ei au braţele şi picioarele goale, trunchiul şi partea de sus a coapselor fiindu-le acoperite de o îmbrăcăminte strânsă pe trup sau de un chiton scurt; picioarele le sunt apărate uneori de cizmuliţe; pe cap, ei poartă o cască uşoară sau o bonetă destul de asemănătoare cu boneta tracă; în principiu, arcaşii nu au arme defensive; ei îşi ţin tolba pe spate.

Arcaş scit

       Trebuie să facem o distincţie foarte clară între acest corp de arcaşi pedeştri şi arcaşii călări (hippotoxotai) pe de o parte şi arcaşii sciţi pe care i-a cumpărat Atena pentru prima dată în 477 î.Hr., când şi-a creat Confederaţia maritimă, pe de alta. Aceşti sclavi de origine barbară se ocupă de poliţie la Atena, în primul rând la tribunale, în Ecclesia la orice fel de adunări; ei nu sunt soldaţi, ci poliţişti. Ei poartă pantaloni (anaxyrides) care le ajung până la glezne şi care sunt, la Atena, semnul distinctiv al costumului barbar, o bonetă înaltă, de obicei ascuţită, care le acoperă partea din spate a capului şi le atârnă pe ceafă un arc, un gorytos (care nu este tolba obişnuită, ci un toc pentru săgeţi, cu capacul făcut dintr-o bucată de piele care flutură; acest toc este legat de cingătoare, în stânga). Ei mai au şi o sabie mică şi, uneori, o secure. Numărul lor a atins o mie. Ei au avut tabăra la început în corturi, chiar în Agora, apoi au fost aşezaţi pe colina Areopagului, de unde dominau oraşul de jos pe care-l aveau în grijă în primul rând.
       Beoţienii au avut dintotdeauna cea mai bună cavalerie din Grecia. Hopliţii lor nu purtau scutul rotund, care era obişnuit, ci un scut răscroit puţin în fiecare parte.
       În secolul al IV-lea, Gorgidas a creat faimosul „batalion sacru” al Tebei, o trupă, de elită formată din numai 300 de oameni, dar concepută ca o „unitate de şoc”. Hopliţii din acest batalion, ca şi cei ai Spartei, erau adesea legaţi între ei prin „prietenii deosebite”, despre care se pretinde că sporeau mult eficacitatea războinică şi omogeneitatea trupei, astfel încât, dacă unul din combatanţi era ucis în lupte, tovarăşul său îşi dubla efortul pentru al răzbuna. Plutarh (în Eroticos, 761 b) spune că atunci când un tânăr teban ajungea la vârsta încorporării, întregul său echipament militar, panoplia, îi era dăruit de către erastes.
       Batalionul sacru” teban a rămas cel mai cunoscut dintre micile grupuri de luptători de elită ale oraşelor greceşti. Alte grupuri mai cunoscute sunt  „Cei trei sute din Sparta”, „Cei o mie de la Argos”.
       Cei trei sute din Sparta” s-au remarcat în războaiele contra perşilor, macedonenilor, argienilor. Aceşti hippeis spartani erau elita luptătorilor spaţiaţi şi antrenaţi special sub comanda a trei hipagreţi (adunători).


Hopliţi greci dispuşi în falangă - detaliu de pe un vas Chigi, produs în cca. 650 î.Hr.