Criza care zguduie, la sfârşitul secolului al VII-lea î.Hr., toate oraşele evoluate ale lumii greceşti, se abate şi asupra Atenei. Statul se menţine în forma lui tribală, mult mai puţin centralizat decât oraşele doriene din Pelopones de pildă. Rivalităţile, cu urmări adesea sângeroase, dintre clanuri, nu sunt evidente numai pe plan juridic şi duc la divizarea aristocraţiei în tabere adverse.
    Datoriile ţăranilor provoacă o criză care zguduie cu violenţă lumea rurală. Criză ale cărei raţiuni profunde se datorează marilor proprietari care-şi rotunjesc domeniile acaparând treptat micile loturi aparţinând ţăranilor liberi. Aceştia, siliţi în urma unei proaste recolte să facă împrumuturi, nu le mai pot rambursa şi sunt constrânşi să-şi vândă pământul creditorului eupatrid.
       În această situaţie ţăranii ori sunt angajaţi pe vastele domenii ale aristocraţilor şi devin hectemori, adică obligaţi să se mulţumească doar cu a şasea parte din recoltă, sau să fie vânduţi ca sclavi, ei şi familiile lor.
      Condiţia oamenilor săraci de la ţară devine de nesuportat. Aristotel (în Constituţia Atenei, 12)  ne arată starea acestui proletariat nenorocit, pe care Solon ni-l prezintă „tremurând în faţa toanelor stăpânului său”, care este gata oricând să se revolte şi să dea glas eternei revendicări a nevoiaşilor din Grecia: abolirea datoriilor, împărţirea pământurilor.
       Problema cea mai stringentă constă în elaborarea unor legi scrise, punându-se astfel capăt abuzurilor aristocraţiei. O primă reformă, care transmisese sarcina aceasta unui număr de 6 tesmoteţi, dă greş. Tentativa lui Cilon, care încearcă să pună mâna pe Acropole şi să instaureze tirania la Atena, eşuează datorită rezistenţei arhontelui Megacles, din familia Alcmeonizilor.
       Situaţia tensionată se menţine la o cotă maximă în oraşul învrăjbit, şi lui Dracon i se încredinţează misiunea de a trece legile în scris (621 î.Hr.). Din legislaţia sa nu cunoaştem decât legile aflate în legătură cu uciderile. Areopagul judecă acum cauzele în cadrul unui adevărat proces, prezidat de rege, sau înaintea tribunalului efeţilor, sustrăgându-l astfel pe criminal vendetei clanurilor, între acestea şi cel învinuit interpunându-se statul în calitate: de arbitru suprem. Sunt numiţi 6 arhonţi suplimentari (thesmothetai) şi se scot vendetele în afara legii.
       În pofida severităţii pedepselor prevăzute („pedepse draconice”) se discern principiile unui drept mai uman, deoarece se diferenţiază diferitele tipuri de ucideri.
       Dar cauza profundă care provoacă tensiunea socială este inegalitatea repartiţiei proprietăţii funciare. De asemenea, comerţul maritim aduce o creştere a însemnătăţii clasei mijlocii, ceea ce determina susţinerea unor pretenţii politice potrivnice aristocraţiei.
       Cel însărcinat, în urma unui acord unanim, să restabilească ordinea în oraş este Solon (594/593? î.Hr.) care este ales arhonte cu puteri excepţionale, de dictator, spre a servi drept „conciliator”. El îndrăzneşte să atace problema respectivă în mod direct decretând:
      ●  emanciparea ţăranilor; datoriile (hypotheca) asupra terenurilor aflate în proprietate sunt şterse, iar robia personală (seisachteia) abolită; eliberează şerbii şi „mănosul pământ al patriei” din care smulge bornele ipotecare; se stabileşte o limită maximă a dimensiunii proprietăţii. Hectemorii dispar, repuşi, fără îndoială, în posesia propriilor lor bucăţi  de pământ.
       Solon îi favorizează, de altfel, pe ţărani prin măsuri de mai mică importanţă: instituie prime pentru capturarea lupilor, încurajează săparea puţurilor, îi ajută pe cei ce vor să extindă plantaţiile de arbuşti, singurele capabile de un randament satisfăcător, având în vedere solul sărac al Aticii, şi interzice în mod special tăierea măsliniilor.
         ●  sprijinirea domeniului artizanatului şi a comerţului; se fixează în mod definitiv măsurile de capacitate, medimnul (medimnos) pentru cereale, metretul (metretes) pentru lichide. Atena, care nu bătuse până atunci monedă, face mari progrese în acest domeniu. De acum înainte, renunţând la etalonul eginetic care o punea sub directa dependenţă a acestor opulente vecine, Egina sau Megara, Atena bate piese de argint de un excelent titlu, mulţumită bogatului minereu din filoanele muntelui Laurion, după etalonul Eubeei, mai uşor, realizând în acelaşi timp o devalorizare de aproximativ 27%.
         ●  emanciparea individului, care nu mai este înrădăcinat în familia sa, ci se consideră un membru al statului. Fiecare cetăţean este îndreptăţit să aducă o acuzaţie publică înaintea tribunalului.
         ●  limitarea puterilor aristocraţiei; cetăţenii proprietari de pământ sunt împărţiţi în 4 clase potrivit veniturilor pe care le aduce pământul: pentacosiomedimni (500 de baniţe de grâne), hippeis (sau cavalerii – 300-500 de baniţe), zeugitai (sau zeugiţi – ţărani care îndeplinesc munci cu ajutorul atelajelor) şi theutes (sau teţi – clasa lipsită de proprietăţi).
       Adunarea poporului (Ecclesia) îi alege pe arhonţi şi pe vistiernic din membrii primei clase; „Consuliul celor 400” (corespunzător celor 4 phylii mai vechi) este ales dintre membrii primelor 3 clase; toţi cetăţenii, inclusiv teţii, iau parte la Adunarea poporului şi la tribunalul popular (Heliaea). Primele două clase îşi fac serviciul militar la cavalerie, a treia la infanteria grea a hopliţilor, a patra în mod excepţional la infanteria uşoară sau marină.
     Cei mai de seamă dintre magistraţi rămân în continuare arhonţii, care alcătuiesc de acum înainte un colegiu de 9 membri, incluzând, pe lângă arhonte, rege şi polemarh, şi pe cei 6 tesmoteţi.
       Conform constituţiei realizate de Solon conducerea statului este exercitată de către avuţi – timocraţie (un sistem de clasă concentrându-se asupra producţiei agricole şi venitului funciar, denumit şi plutocraţie).
       Cea mai mare realizare a lui Solon constă în faptul că a creat pe de o parte un nou consiliu de 400 de membri (Bule) însărcinat să pregătească şedinţele Ecclesiei, şi care încetul cu încetul va submina prerogativele Areopagului; iar pe de altă parte, un tribunal cu adevărat popular – deoarece membrii săi sunt aleşi  din toate cele  4  clase –, Heliaia, care va deveni treptat-treptat singura instanţă alături de vechile tribunale de sânge.
       Solon a încercat să stabilească un echilibru între nobili şi demos. Aristotel (în Constituţia Atenei, 12) se referă la Solon care în scrierile sale (Elegiile) insistă asupra rolului său de arbitru imparţial şi dezinteresat: „Poporului i-am dat atâta putere cât îi trebuie, iară să suprim sau să adaug ceva la drepturile sale. Pentru cei care foloseau forţa şi o impuneau datorită bogăţiei lor, şi pentru aceştia mi-am dat osteneala să nu fie constrânşi la nici o acţiune dezordonată”.
       Legile nu reuşesc să impună stabilitatea politică; mai degrabă provoacă noi nelinişti şi împart poporul în două facţiuni: aristocraţia din interior şi locuitorii de pe litoral (sub conducerea alcmaionizilor).
       Țăranii munteni (diacrienii) sprijină în 560 î.Hr. instaurarea tiraniei lui Pisistrate, care conform lui Aristotel (Constituţia Atenei, 14) „trecea drept omul cel mai devotat democraţiei”. A fi devotat democraţiei însemna, îndeosebi pentru Pisistrate, a te bizui pe demos, adică pe oamenii de rând şi pe cei nemulţumiţi, împotriva eupatrizilor. Instituţiile rămân neschimbate, numai că funcţiile de magistraţi sunt acaparate de oameni care-i sunt devotaţi. În timpul conducerii sale Atena cunoaşte o înflorire economică şi culturală. ţăranii se bucură de tratament favorabil fiind beneficiarii distribuirilor loturilor de pământ confiscate de la aristocraţi, cât şi a împrumuturilor aprobate de tiran.
       La moartea lui Pisistrate (528/527 î.Hr.), doi dintre fiii săi, Hipias şi Hiparh, moştenesc tirania ca un bun de familie. Cei doi continuă politica tatălui lor dar nu se ridică la nivelul tatălui. Intervenţia lui Cleomene, regele Spartei, îl obligă să capituleze şi să plece în exil (510). Lungul episod, adesea plin de strălucire, a tiraniei ateniene ia astfel sfârşit.
     Regimul aristocratic restabilit de către spartani nu poate ţine piept presiunii democraţilor, care-şi găsesc un conducător de mare clasă în persoana Alcmeonidului Clistene, nepotul tiranului omonim al Sicionei.
       Reformele lui Clistene desfăşurate în 509-507 î.Hr. sunt deosebit de îndrăzneţe. O nouă împărţire a cetăţenilor elimină vechiul sistem al naucrariilor. Prin organizare phyliilor se instaurează o democraţie care o aduce egalitate a drepturilor politice pentru toţi cetăţenii (izonomie).
       Cetăţenii sunt organizaţi în 10 phylii (triburi), compusă fiecare din câte 3 grupuri (trittys) venite în număr egal din cele 3 regiuni (oraş, ţara şi litoral). Selecţia se face prin tragere la sorţi.
       Cele 4 triburi gentilice vechi, fratriile şi genele nu dispar, continuând să-şi joace rolul în viaţa de familie şi în cea religioasă, dar în viaţa politică nu mai contează de-acum înainte decât cele 10 triburi – pentru care Clistene invocă de altfel în mod obişnuit patronajul lui Apollo din Delfi –, trityle şi demele.
       Fiecare trittys înglobează comune (deme) – unităţi administrative autonome – care păstrează listele cetăţenilor şi formează baza locală a Constituţiei. Fiecare cetăţean este membru al Adunării poporului.
      Fiecare atenian este indicat acum prin numele său urmat nu de numele tatălui (patronim), ci de cel al demei sale (demotic), ceea ce contribuie la diminuarea importanţei rangului nobiliar. În funcţie de cadrele respective, Clistene trece la restructurarea organelor de guvernământ.
       Cei 50 de reprezentanţi ai fiecărui trib trimişi în Bule (alcătuită acum din 500 de membrii) asigură rezolvarea problemelor urgente în a zecea parte a unui an (pritanie = 36 de zile) ) sub conducerea unui „preşedinte” (prytanus) ales zilnic. Se instituie un calendar politic complet laicizat, pe baza acestei împărţiri a anului în 10 pritanii. Colegiului celor 9 arhonţi li se adaugă un secretar, fiind alcătuit astfel din 10 membri, câte unul de fiecare trib.
       Avem de-a face cu un joc foarte caracteristic spiritului grec în această manieră de-a institui democraţia pe piramida grupurilor civice şi pe o aritmetică zecimală.
       Organizarea pe principiul phyliilor se aplica şi în armată: exista regimente ale phyliilor comandate de cei 10 strategi aleşi. Aceşti strategi sunt la origine ofiţeri aflaţi în fruntea a 10 taxeis (batalioane de hopliţi) recrutaţi din cele 10 triburi. Aflaţi la început sub conducerea polemarhului, care continuă să fie şeful armatei, ei se sustrag repede de tot autorităţii acestuia, apoi lasă taxiarhilor comanda celor 10 taxeis, pentru a deveni magistraţi supremi în Atena secolului al V-lea.
      Torturarea oamenilor liberi este interzisă. Tradiţia îi atribuie lui Clistene şi instituirea ostracismului ca mijloc de exil, fără pierderea proprietăţii sau privilegiilor de cetăţean.
       Clistene menţine cadrele vechi moştenite din trecutele timpuri ale statului aristocratic şi religios şi care se bucurau de un imens prestigiu. Dar, datorită inovaţiilor şi completărilor sale, el pune bazele unui stat cu adevărat nou, laic şi scutit de insuportabilele privilegii dobândite prin naştere. Căci, acest eupatrid este într-adevăr creatorul democraţiei ateniene.
       Cel care a desăvârşit democraţia ateniană a fost Pericle, numit de Tucidideprimul dintre atenieni”. În 458 î.Hr., pentru a face Atena mai democratică (numai pentru cetăţeni) el a lărgit aria de recrutare a magistraturilor, limitată la primele două clase mai înstărite, prin acordarea dreptului de a accede la funcţia de arhonte clasei a treia (zeugiţii) dar lăsând în afară clasa a patra şi ultima a lucrătorilor şi hamalilor (teţii). Clasa aristocraţilor pierde puterea, răspunderea politică trece în mâinile poporului, cu condiţia de cetăţenie.
      Pericle introduce plăţile (per diem) pentru membrii Consiliului celor 500, pentru arhonţi şi judecătorii tribunalelor (din taxele plătite de Ligă), pentru soldaţi şi, de asemenea, pentru participarea cetăţenilor la serbările foarte numeroase (theoricon) ale Republicii. Adunarea poporului nu beneficiază de nici un ajutor financiar pentru că participarea era o datorie a cetăţenilor.
       La iniţiativa lui Pericle şi Efialte, toate deciziile şi drepturile politice sunt lăsate în seama Consiliului (Bule), a Curţilor cu juri (Heliaea) şi a Adunării poporului (Ecclesia), limitând, astfel, puterile Areopagului la hotărâri ale tribunalului criminal.
      Toate hotărârile importante sunt luate de Adunarea poporului compusă din toţi cetăţenii şi unde absenţi sunt de obicei ţăranii, care nu se deplasează cu plăcere să asiste la ea. Adunarea exercită un control direct şi permanent asupra funcţionarilor şi arhonţilor. Pentru ca accesul la funcţii să fie tuturor egal se asigură competenţele printr-o combinaţie de tragere la sorţi şi de alegere sau, uneori, numai printr-unul dintre cele două. Cu excepţia strategilor nici o funcţie nu putea fi păstrată mai mult de un an, iar la încheierea mandatului funcţionarul dădea socoteală pentru activitatea sa.
       Prin legea din 451 î.Hr. Pericle propune că nimeni nu se poate bucura de drepturi politice (dreptul la cetăţenie) dacă ambii părinţi nu s-au născut în Atica. Aceasta înlocuieşte legiuirea lui Solon care acorda dreptul la cetăţenie şi fiilor născuţi dintr-un tată ateniană şi o străină, cum a fost în cazul lui Temistocle, Cimon, Tucidide şi chiar a lui Clistene.
       Îngrădirea democraţiei la Atena privind accesul la cetăţenie, a făcut ca în cea mai democratică cetate din Grecia, numai 12.400 de cetăţeni să se folosească de dreptul cetăţenesc, dintr-o populaţie de 400.000 de locuitori.

       Legile după care era organizată conducerea politică la Sparta, precum şi cele privind educaţia spartană, au fost atribuite, după tradiţie, legislatorului Licurg, care ar fi trăit pe la sfârşitul secolului al IX-lea î.Hr.
       Constituţia n-a fost creată în totalitatea ei de către Licurg, oraşul se organizează în mod progresiv. Primul document care se poate invoca este Marea Rhetra (lege), care reprezintă, fără îndoială, în prima jumătate a secolului al VIII-lea, legea organică a polisului care luase naştere din reunirea a 5 sate. Această lege îi menţiona pe cei doi regi, consiliul, adunarea care părea suverană.
       Către mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr., regii şi consiliul dobândesc dreptul de a ridica şedinţele „dacă poporul ia hotărâri strâmbe” şi, poate că în anul 754 î.Hr. apar magistraţii şi eforii care îngrădesc autoritatea, până atunci discreţionară, a regilor.

Legislatorul Licurg

      În secolele VII şi VI î.Hr., constituţia, în forma ei definitivă, ne apare,de asemenea, cu mult mai clară, cu mecanismele ei esenţiale: regi, efori, consiliu, adunare. Printre oraşele importante ale lumii greceşti, numai Sparta păstrează regimul monarhic.
       Potrivit legilor lui Licurg, spartanii trebuiau să se ocupe numai cu pregătirea militară, fiind opriţi de la alte activităţi.
       Constituţia spartană încredinţa puterea supremă la doi regi, aleşi din rândurile a două familii aristocrate dintre cele mai vechi din Sparta (din dinastia Agiazilor şi din cea a Euripontizilor, prima fiind fără îndoială aheeană, iar a doua doriană). Aceste familii erau sub stricta interdicţie impusă membrilor lor de a se căsători între ei. Regii trebuiau să se supravegheze reciproc, rivalitatea dintre ei permiţând Senatului să profite de situaţie şi să rămână stăpân pe situaţie.
       Regii, posesori ai unor mari bogăţii şi bucurându-se de importante onoruri, exercită o putere absolută asupra armatei, pe care o pot duce acolo unde vor şi în orice condiţii vor. Fiind şi sacerdoţii lui Zeus Lacedemonianul şi ai lui Zeus Uranianul, ei au, în plus, şi însemnate atribuţii religioase. În rest, sunt supravegheaţi îndeaproape de către efori, în faţa cărora depun în fiecare lună jurământul de a domni „potrivit legilor existente”. În timp de război, cei doi regi spartani aveau puteri nelimitate; astfel ei conduceau oştile şi aveau dreptul de viaţă şi de moarte asupra supuşilor.
       În conducerea statului, regii erau ajutaţi de un Consiliul (numit Gerusia = Senat,dar susţinătorii aristocraţiei spartane preferă denumirea de gererohia = adunarea celor privilegiaţi). Gerusia era format din 28 de bătrâni (geronţi), în vârsta de peste 60 de ani şi din cei 2 regi. Membrii Gerusiei erau aleşi pe viaţă, prin aclamaţie, de Adunarea poporului (Apella) şi numai dintre aristocraţii cei mai influenţi. Când unul deceda candidaţii pentru postul acestuia defilau în şir prin aulă. Cel care primea cele mai multe aplauze era ales. În timpul discuţiilor câştiga propunerea celui care zbiera mai tare decât ceilalţi. Gerusia propunea legile, împărţea spartanilor loturi de pământ, declara război sau încheia pace şi controla activitatea regilor.
       Gerusia se reuneşte la date fixe „între Babice şi Cnacion”, având, în acelaşi timp, funcţia de înaltă curte însărcinată cu judecarea proceselor importante, şi de consiliu care elaborează hotărârile adunării. Rolul său e predominant mai cu seamă când e vorba de dirijarea politicii externe.
       În sfârşit, Adunarea poporului (Apella) în care intră toţi Egalii (homoioi) – spartanii, în vârstă de cel puţin 30 de ani, care se bucurau de toate drepturile cetăţeneşti. Ea era convocată şi prezidată de rege şi putea primi sau respinge propunerile prezentate ei, alegea pe membrii gerusiei, precum şi pe efori. Aceasta alege eforii şi geronţii şi poartă discuţii în legătură cu toate problemele.
       Această adunare avea atribuţii limitate; ea aproba hotărârile luate de sfatul bătrânilor. Dezbaterile din sânul adunării sunt sumare şi votul e dat cel mai adesea prin aclamaţii: cetăţenii sunt, aşadar, consultaţi, dar nu pot decât să ratifice măsurile care le sunt propuse.
       Totuşi în Sparta, Adunarea poporului nu avea un rol important, deoarece regii şi gerusia nu ţineau întotdeauna seama de hotărârile ei, atunci când socoteau că ele nu corespundeau intereselor lor.
       Constituţia este amendată prin înfiinţarea eforatului, care limitează puterea regală la controlul asupra armatei. La sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr., în urma uneltirilor puse la cale de regele Cleomene, eforii obţin controlul politicii interne şi externe.
       Cei 5 efori sunt aleşi pentru un an de Gerusia după ciudatul sistem al votului prin aclamaţii, propice numeroaselor manevre. Eforii sunt aleşi la început din rândurile poporului, treptat însă aristocraţia şi-a impus oamenii ei. La origine simpli observatori ai astrelor (de unde şi numele unuia dintre ei, figură în parte mitică a unui duşman declarat al puterii regale, Asteropos [Văzătorul de astre], ei devin (începând cu anul 754? î.Hr.) magistraţi care supraveghează respectarea legilor şi educaţia copiilor, controlează viaţa publică a cetăţenilor şi conduita regilor, judecând în acelaşi timp şi cazurile civile. Dincolo însă de aceste atribuţii, ei deţin şi o putere ocultă, cu atât mai înspăimântătoare cu cât la expirarea mandatului nu sunt obligaţi să dea nici un fel de socoteală succesorilor lor.
       Constituţie cu precădere oligarhică, deoarece numai o foarte mică minoritate, cea alcătuită din homoioi, ia parte la conducere, dar în sânul acestei oligarhii toţi cetăţenii se bucură de drepturi egale. Evoluţia socială tinde chiar, spre sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr., să întărească egalitarismul, limitând puterea regilor în favoarea celei deţinute de efori, reprezentanţii comunităţii.

       Oraşele-stat greceşti sunt primele care au introdus constituţii. Criza socială şi politică din secolul al VIII-lea î.Hr. a provocat declinul oligarhiilor care au fost înlocuite de tiranii. Evoluţia politică a atins apogeul odată cu apariţie sistemului democratic când au fost create instituţii care, deşi au fost modificate în diferite rânduri, au dat constituţiile rămase clasice. Singurele constituţii cunoscute cu adevărat sunt cea democratică a Atenei şi cea aristocratică a Spartei şi câteva elemente din aceea a Cretei.
       Cunoaştem aceste constituţii datorită lui Aristotel şi a elevilor săi, care au studiat istoria şi funcţionarea a 58 de cetăţi (toate greceşti, cu excepţia Cartaginei) – lucrare din care ne-au rămas doar câteva fragmente şi din Constituţia Atenei scrisă de Aristotel, regăsită pe un papirus şi publicată în 1891.