Adunarea poporului sau Ecclesia (în limba greacă: έκκλησία) a fost principala instituţie a democraţiei din Atena antică, în perioada „epocii de aur” (480-404 î.Hr.).
       Pentru a participa la Adunarea poporului trebuia să îndeplineşti două condiţii:
      ●  în primul rând trebuia să fi născut dintr-un tată atenian şi, cu începere de la legea lui Pericle din 451 î.Hr., trebuia ca şi mama să fie ateniană;
      ●  în al doilea rând trebuia să fi major; major ajungeai la 18 ani, dar era obligatoriu să fie făcut serviciul militar timp de 2 ani, astfel încât nu se putea pătrunde în Adunare înainte de 20 de ani.

Adunarea poporului

       Atenienii puteau acorda, prin decret, dreptul de cetăţenie unui străin, după cum puteau retrage acest drept unuia dintre ei, pedepsindu-l cu atimia (pierderea drepturilor cetăţeneşti).
       Ecclesia se reunea mai întâi în Agora, apoi după pe colina Pnyx situată în faţa intrării în Acropole, loc putea se puteau aduna 20.000 de oameni. În acest loc se afla o tribună (bema) şi un altar dedicat lui Zeus de unde orice cetăţean putea să ţină un discurs.
       Viaţa cotidiană a cetăţeanului atenian era dominată, în principiu măcar, de grija pe care o purta el treburilor statului. În secolul al V-lea î.Hr. numărul cetăţenilor s-a ridicat la aproximativ 43.000 de mii de persoane. Însă, numai cei destul de bogaţi, pentru a petrece mult timp departe de casa lor, puteau să participe la adunări. Este evident însă că ţăranii din Attica – un Strepsiade, un Dicaiopolis, un Trigeu, înainte de mutarea lor forţată la oraş  –  nu-şi puteau neglija mereu gospodăriile şi munca câmpului, mai ales în vremea semănatului şi a secerişului, ca să participe la adunări.
       Reformele făcute de Pericle, la începutul anului 451-2 î.Hr., au permis să se plătească participarea la şedinţele adunării. Fiecare cetăţean primea un jeton de prezenţă (misthos ecclesiasticos) prin care era plătită prezenţa sa la şedinţele adunării. Plata, ce era făcută cu zgârcenie, reprezenta 2 oboli, fiind mai mică decât primea un lucrător pentru o zi de muncă (6 oboli pe zi = 1 drahmă).   
       Aşa se explică de ce, dintr-un total de aproximativ 40.000 de cetăţeni, era suficientă prezenţa unui număr de 6.000 de votanţi ca să se ia hotărârile socotite drept cele mai grave. Această prezenţă minimală era obligatorie în timpul celor două adunări „plenare” care decideau asupra cazurilor de ostracism sau de adeia (graţiere, amnistie), când votarea nu se făcea după maniera obişnuită a ridicării de mâini (cheritonia), ci prin vot secret.
       Ca urmare, deciziile erau luate de o infimă minoritate formată din circa  2-3 mii persoane.
       Ecclesia era convocată de 4 ori pe lună, fără a număra şedinţele făcute în cazurile excepţionale. Pentru a se evita cât se poate de mult absenteismul orice convocare a adunării era anunţată, împreună cu ordinea ei de zi (programma), cu 4 zile înainte prin afişe sau prin intermediul unui crainic cu trompeta.
       Ședinţele adunării erau precedate de sacrificarea unor porci şi de închinarea unor rugi, semn al legăturii dintre cetate şi religie. Fiecare cetăţean avea dreptul de vorbi de la tribună (isegoria). Deşi există o libertate neîngrădită a cuvântului, în fapt, ordinea la cuvânt trebuie să respecte o anumită procedură, primii fiind cei mai în vârstă.
       Lucrările începeau dimineaţa în zori şi se putea prelungi până la apusul soarelui.
       Ecclesia avea puterea legislativă, puterea executivă (o putea delega magistraţilor) şi puterea judecătorească (delegată adunării Heliaia). Responsabilităţile sale cuprindeau problemele generale ale polisului:
         ●  numea şi verifica activităţile magistraţilor;
         ●  hotăra politica în relaţiile externe (război, pace, alianţe, primirea şi trimiterea de ambasade);
         ●  vota legile (nomoi) şi decretele (psephisma) trimise de Bule;
      ●  exercita atribuţii juridice în cauze grave care atrag pedeapsa cu moartea, exilul, cu sau fără confiscarea averii: judecarea cazurilor de înaltă trădare (eisangelia), nerespectarea normelor religioase (asebeia), ostracism;
         ●  rezolva problemele legate de cauze religioase (adoptarea de noi culte, situaţiile de asebeia);
         ●  hotăra în privinţa problemelor administrative: aprovizionare, apărare ş.a.
       Opinia publică este foarte aspră faţă de toţi cei care nu arată interes pentru treburile statului şi de abia la sfârşitul secolului al IV-lea, după ce Atena şi-a pierdut independenţa la Chaeroneea (în 338), una dintre şcolile filosofice, cea a lui Epicur, va îndrăzni să-l îndemne pe înţelept să se ocupe numai de treburile lui personale, de propria lui fericire. Pe vremea „maratonomahilor”, nu era de conceput că fericirea individului ar putea fi disociată de bunăstarea statului.
       Pentru a se păstra ordinea, un grup de sclavi sciţi ce aveau atribuţii de poliţie blocau străzile care duceau spre Agora şi-i îndreptau pe cetăţeni în direcţia dorită întinzând prin mijlocul drumurilor o frânghie vopsită cu cinabru. Era destul de neplăcut să te trezeşti mânjit de vopsea roşie şi, în plus, celor cărora li se întâmpla una ca asta mai aveau de plătit şi o amendă ori nu mai primeau misthos ecclesiasticos.
       Adunarea poporului a constituit baza pentru funcţionarea democratică a Atenei, în colaborare cu celelalte instituţii.

       Consiliu format din cetăţeni, denumit Bule (în limba greacă veche: βουλαί, plural βουλή), se ocupa în oraşele din Grecia antică cu problemele de zi cu zi ale oraşului. Ecclesia, pentru că nu putea să se reunească prea des, delega multe din sarcinile sale administrative către Bule
       În statele oligarhice el se mai numea şi Gerusia. În perioada homerică, el desemna sfatul regelui fiind alcătuit din conducătorii caselor nobile şi din prinţii vasali. Regii se sprijineau pe aceştia, se sfătuiau cu dânşii şi de multe ori nu erau decât executanţii hotărârilor lor. În epocile următoare, aceste adunări restrânse au fost organul principal al puterii deliberatoare.

       Înainte de reforma lui Solon, Bule din Atena era un consiliu care reprezenta tradiţia şi ale cărui funcţii erau mai ales judiciare; el era alcătuit din arhonţii care îşi încheiaseră cariera şi care continuau astfel să-şi pună experienţa în slujba patriei. Solon a făcut din Bule un consiliu cu 400 de membri, fiecare dintre cele 4 triburi existente furnizând un sfert din numărul membrilor. Ei erau aleşi din primele trei clase şi reprezentau poporul. Vechilor puteri judiciare le-au fost adăugate puteri administrative şi politice, dar nu se ştie cât erau de cuprinzătoare.
       Acest consiliu, care prevesteşte, în unele privinţe, sistemul reprezentativ al parlamentelor moderne, după reforma politico-administrativă a lui Clistene (510-509 î.H.) era format din 500 de membri traşi la sorţi, câte 50 de fiecare trib.
       Deşi din punct de vedere numeric consiliul pare un organism mic, în realitate, este o instituţie cu adevărat reprezentativă, întrucât se constituie din delegaţii celor 10 triburi.
       Membrii săi, numiţi buleuţi (în geaca veche: βουλευταί tradus şi bouleutai), sunt aleşi prin tragere la sorţi „cu bobul” dintre membrii demului, demoţii, în vârstă de peste treizeci de ani care îşi pun candidatura. Tragerea la sorţi arată voinţa zeilor. Se puneau, într-o urnă, tăbliţele cu numele candidaţilor şi, în alta, un număr egal de bobi, albi şi negri, numărul bobilor albi corespunzând cu cel al buleuţilor care urmau să fie aleşi. Se trăgeau, în acelaşi timp, un nume şi un bob ; dacă bobul era alb, candidatul al cărui nume era scos din urnă în acelaşi timp cu bobul era ales. Mandatul lor era de un an şi nimeni nu putea face parte din consiliu decât o singură dată.
       Dintre membrii Consiliului (Bule) sunt alese 50 de persoane (pritanii) care vor constitui prezidiul Adunării populare. Aceştia se reunesc în permanenţă, exercitându-şi funcţiile 35-36 de zile pe an, interval de timp denumit pritanie.   
       Din cauză că funcţia nu era retribuită la ea se prezentau doar cetăţenii din clasele avute. Schimbările aduse de reforma lui Pericle care acordă o indemnizaţie de o drahmă pe zi pentru buleuţi a făcut ca ea să devină accesibilă pentru toată lumea.
       Candidaţii nu erau chiar atât de numeroşi pe cât s-ar putea crede, căci cei aleşi aveau de petrecut un an întreg în slujba statului, neglijându-şi treburile personale. Remuneraţia nu era decât de 5 oboli pe zi, pentru buleuţi, iar pentru pritani de şase oboli, adică de o drahmă, ceea ce nu este prea mult, dacă ne gândim că un lucrător bun putea câştiga două drahme pe zi. Legea nu-i îngăduia unui atenian să fie buleut decât cel mult de două ori in viaţă. Cum se alegeau câte 500  de buleuţi pe an, iar numărul cetăţenilor era de aproximativ patruzeci de mii, se înţelege că orice atenian, dacă dorea, avea mari şanse să facă parte din Bule.
       Consiliul în exerciţiu îi supunea pe viitorii buleuţi, după desemnarea lor, la un examen prealabil în care să demonstreze că este un cetăţean cu o conduită morală ireproşabilă (docimasia) şi, dacă examenul se termina cu bine, aceştia depuneau jurământul.
       Întrunirile buleuţilor se făcea la Bouleuterion, o clădire situată în agoraua din Cerameicos, unde îşi ţineau şedinţele în fiecare zi, cu excepţia zilelor de sărbătoare. Prezenţa buleuţilor nefiind obligatorie, pentru a se putea lua în permanenţă hotărâri ale unui consiliu mai restrâns. De-a lungul întregului an, ei nu puteau fi mobilizaţi şi aveau locuri de onoare la teatru. Ei erau convocaţi la şedinţe de către pritani.
       Aceştia din urmă locuiau în Scias sau Tholos, un monument rotund aşezat în imediata vecinătate a Bouleuterionului şi care nu se confunda eu Prytaneion, „vatra comună” a cetăţii, locul unde erau invitaţi atenienii sau străinii pe care poporul voia să-i cinstească, ambasadorii de pildă. Cel puţin o treime din pritani stăteau în permanenţă acolo, chiar şi noaptea.
       Buleuţii erau prezidaţi de un epistat, tras la sorţi în fiecare zi, care rămânea în funcţie de la un apus de soare la altul şi era adevăratul şef al statului, pentru un timp foarte scurt însă. El avea în păstrare sigiliul statului şi cheile templelor în care era depus tezaurul public; era preşedintele Consiliului şi al Adunării. Această sarcină n-o putea îndeplini decât o dată, astfel încât, din cei 50 de pritani, cel puţin 36 ajungeau preşedinţi (existau şi pritanii care depăşeau durata de treizeci şi şase de zile, anume în anii care aveau o lună intercalară), ceea ce înseamnă că un atenian obişnuit, de vreme ce avea multe şanse să facă parte din Consiliu, dacă o dorea, avea aproape tot atâtea să fie, o zi din viaţa lui, conducătorul polisului.
       Principalele atribuţii ale membrilor Consiliului sunt:
         ●  pregătesc ordinea de zi, convoacă şi prezidează şedinţelor adunărilor;
         ●  urmăresc aplicarea (uneori şi completarea) legilor şi decretelor, controlul magistraţilor;
         ●  controlează politica externă (primirea şi trimiterea de ambasadori înainte de a fi prezentaţi adunării, fixarea tributului pentru aliaţii din ligă, elaborarea de proiecte de interes federal);
         ●  supraveghează problemele militare (apărarea, instituţia efebiei, catalogul efebilor, hopliţilor, organizarea cavaleriei; administraţia maritimă);
         ●  controlează aspectele financiare (buget, licitaţii, concesiuni, administrarea teritoriilor sacre, recuperarea arieratelor în perceperea tributului);
         ●  urmăresc cheltuielile publice, alocaţiile, construcţiile şi supraveghează lucrărilor publice;
         ● pregătesc manifestările cultului religios, mai ales, organizează marile festivaluri religioase;
         ●  exercită atribuţii de poliţie şi justiţie (docimasia, falsificarea registrelor demelor); jurisdicţia penală.
       Pentru realizarea acestor atribuţii activitatea Consiliului se făcea în cadrul mai multor comisii specializate: syllogeis, lexiarechii, tieropoioi, epimeloumenoi tou neoriou, logistai, euthynes, hieropes, un secretar-arhivist asistat de o serie de auxiliari (secretarul decretelor, syngrapheis, secretar-grefier), heralzi.

       Printre datoriile cetăţeanului atenian mai erau şi adunările fratriilor, ale demelor şi ale triburilor, care asigurau administraţia locală. Acestea au lărgit reţeaua de obligaţii şi de drepturi ale cetăţeanului, dar ele se reuneau mai rar decât adunările cetăţii.


       Adunările triburilor
       În perioada lui Solon, tribul era format în 3 tritii, tritia fiind împărţită în 4 naucrarii. Conducerea fiecărui trib se afla în mâna unui filobasileus. Consiliul (Bule) alcătuit din 400 de membri cuprinde câte 100 pentru fiecare trib.
       În 510, Clistene a desfiinţat vechile subdiviziuni ale Atticei şi i-a împărţit pe cetăţeni în zece triburi (phylai). La sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr., au fost create două noi triburi: Antigonis şi Demetrias.
       Fiecare trib avea eroul său eponim (Erehteis, Aigeis, Pandionis, Leontis, Acamantis, Oineis, Cercopis, Ipotontis, Aiantis, Antiohis) cu cultul şi preoţii săi, sanctuarele sale şi pădurile sale sacre. Fiecare trib avea terenurile sale şi alegea magistraţi ca să-i administreze bunurile. Eroii eponimi aveau statuile lor în agora din Atena şi la baza lor erau afişate anunţurile care informau publicul despre deciziile comune care îl interesau.
       Existau adunări ale tribului (agora), un preşedinte (epimelet), un trezorier (tamias), însărcinat cu administrarea veniturilor aduse de bunurile tribului.
       De asemenea, din rândurile triburilor se alegeau magistraţii ce ocupau funcţiile din stat în colegii alcătuite din zece membri.
       După constituţia lui Clistene, triburile îşi împărţeau cele o sută de deme, iar tritia s-a menţinut ca diviziune teritorială.


       Adunările demelor
       Dema este o subdiviziune a tribului întâlnită în toate statele greceşti, dar se cunosc cu adevărat doar demele Atticii (la început au existat o sută de deme, câte zece de fiecare trib, dar ulterior ele au devenit mai numeroase). Demele puteau fi urbane (ex.: Cerameicos, Collytos, Melite, Scambonidai) sau rurale (ex.: Acharnai, Marathon, Decelia).
       Fiecare cetăţean atenian avea trei nume oficiale: al său, al tatălui său (patronimul) şi al demului său (demoticul) –  Pericle, fiul lui Xanthippos, din demul Cholargeis; Demostene, fiul lui Demostene, din demul Paianiea.
       Conducătorul unei deme era un demarc (demarchos), ales pe o perioadă de un an. Rolul său era oarecum asemănător cu cel al unui primar de astăzi: ţinea registrul stării civile, întocmea şi păstra cadastrul, prezerva patrimoniul colectiv, organiza sărbătorile locale, prezida adunările, reprezenta dema în justiţie în faţa Helieei, administra bunurile şi finanţele demei.
       Dacă cheltuielile depăşeau veniturile demei, obţinute din impozitul imobiliar (enktetikon), din chiria bunurilor comunale şi din operaţiile financiare realizate în baza tezaurului demei, demarcul era obligat să suporte diferenţa. 


       Adunările fratriilor
       Fratria este o subdiviziune a demului având o organizare necunoscută nouă. Nu se cunosc câte fratrii existau (nu se cunoaşte decât numele a opt fratrii), deşi mai multe fratrii intrau în compunerea unui trib Denumirea ei ne duce cu gândul la un grup de familii unite prin legături de sânge fiindcă el are, fără îndoială, aceeaşi origine ca şi latinescul frater.
       Fratria organiza cultele comune, dar ea avea o mare importanţă şi pentru dreptul civil. Sărbătoarea cea mai importantă a fratriilor era Apaturiile, în cadrul căreia în a treia zi, numită „Kureotis”, erau prezentaţi copiii născuţi în cursul anului pentru a fi recunoscuţi de demă şi trecuţi în registrul demei. Părinţii făceau sacrificii şi prestau un jurământ cu privire la legitimitatea copilului.
       O reînnoire a legitimităţii copilului se realiza la pubertate, când acesta însoţit de doi martori se prezenta din nou în faţa adunării fratriei, moment în care el îşi dăruia pe altar părul de pe cap. Adunării fratriei îi era prezentată şi soţia, precum şi copiii adoptivi.
       Fratria pe lângă zeităţile principale – Zeus Fratrios, Atena Fratria, Dionisos Melanaigis – avea şi propria sa divinitate cu sanctuarul său. Ea era condusă de fratriarh şi poseda bunuri sacre.
       Instituţia fratriei este cunoscută şi în afara Atenei, având corespondenţă în hetairiile din Creta, sau în cele trei triburi spartane care ar fi fost împărţite fiecare în câte trei fratrii.


       Adunarea Areopagului

Adunarea Areopagului

       În perioada preclasică (înainte de secolul al V-lea î.Hr.), Areopagul a fost Consiliul bătrânilor din cetate fiind alcătuit din eupatrizi. Membrii săi au avut o putere limitată ce viza supravegherea celor care deţineau funcţii de conducere publice şi asupra moravurilor publice.
       În timpul lui Solon este alcătuit din arhonţii care şi-au încheiat activitatea. Atribuţiile i-au fost lărgite şi asupra modului cum era administrat statul, a deliberărilor adunărilor, precum şi însărcinarea de control al educaţiei. 
       În 462 î.Hr., Ephialtes, în înţelegere cu Pericle, a lipsit Areopagul de aproape toate funcţiile (în favoarea Heliaei) cu excepţia jurisdicţiei asupra unui tribunal ce judeca crimele.
       Într-o dezvoltare neobişnuită, Areopagul, a dobândit, sub Euclid, o nouă funcţie în secolul al IV-lea î.Hr., anchetarea corupţiei, deşi competenţele de condamnare au rămas cu Ecclesia sau heliaştilor.
       Atribuţiile sale vizau urmărirea leneşilor şi a risipitorilor dintre funcţionarii statului. De asemenea, era implicat în protejarea religiei statului şi, împreună cu Heliaia, se ocupa de procesele de impietate. Areopagul a rămas celebru prin înalta sa ţinută morală, care n-a slăbit în cursul perioadelor de corupţie a moravurilor.
       Democratizarea regimului politic a permis ca membrii areopagului să fie aleşi din toate păturile societăţii, fapt care însă nu a slăbit prestigiul moral al acestui tribunal, mai ales pentru că, păstrându-şi funcţia toată viaţa, areopagiţii erau în majoritate oameni bătrâni.
       Areopagul, la fel ca majoritatea instituţiilor din oraşele stat greceşti, a continuat să funcţioneze în epoca romană.


       Gerusia (Gerousia)
       Termenul de gerusia a fost păstrat în statele oligarhice, unde bătrânii din familiile de rang înalt alcătuiau consilii restrânse; aşa a fost la Creta, la Sparta şi în diferite cetăţi doriene.
       Gerusia spartană, singura pe care o cunoaştem destul de bine, era alcătuită din 28 membrii viageri, la care se adăugau cei doi regi care nu aveau o autoritate mai mare decât ceilalţi. Membrii acestui senat erau aleşi pe viaţă dintre spartanii de peste 60 de ani, prin aclamaţii, de către adunarea armatei (apella). Crearea sa este potrivit legendei opera lui Licurg.
       Teoretic, orice cetăţean spartan de vârstă corespunzătoare putea fi ales în Gerusia, dar, în realitate, membrii săi au fost selectaţi din cele mai importante familii aristocratice.
       Atribuţiile sale erau ale unui Senat şi al unei Curţi Supreme, conducând politica externă, politica internă, siguranţa statului şi judecând procesele, mai ales acelea în care sunt implicaţi regii. Hotărârile luate sunt supuse pentru ratificarea apellei.
       În cazurile de crimă avea puterea de a condamna, amenda sau izgoni. Cu ajutorul magistraţilor efori ea putea aduce la judecată chiar şi pe regi.

 

     Ostracismul este o instituţie fundamental ateniană, mai mult politică decât judiciară, care îngăduia poporului să îndepărteze în chip provizoriu din oraş pe unul dintre cetăţeni, fără a-i face un adevărat proces, fără a formula măcar vreo plângere sau vreo acuzaţie împotriva lui.

       Ostracismul era o penalitate proprie dreptului atenienilor, o formă de exil pe care o aplicau ei fără să invoce nici un alt motiv decât bunul lor plac, prin simpla emitere a unui vot prin folosirea unor cioburi de ceramică (ostrakon – în limba greacă = „scoică”) de la care i se trage numele.
      Instituţia ostracismului a fost iniţiată de Clistene întemeietor, după Solon, al democraţiei ateniene către sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr. ca o piedică împotriva încercărilor de a reintroduce tirania, pentru a-i împiedica pe viitor pe emulii posibili ai lui Pisistrate să pună mâna pe putere.
       Atenienii vor folosi pentru prima dată această armă democratică în anul 488/487 î.Hr.. În afară de ei, ostracismul mai exista şi la Megara, la Argos, la Efes, Milet şi Siracuza, unde era numit „petalism” şi nu s-a menţinut decât puţin timp.
      Condamnarea prin ostracism este preventivă: ea nu pedepseşte o vină, ci îşi propune s-o facă imposibilă. Ea înăbuşă pretenţiile la tiranie reale sau presupuse, apucăturile ambiţioase sau care numai par aşa; ca atare, ea nu se bizuia decât pe un proces de intenţii.
       Nu se votează în legătură cu ostracismul decât cel mult o dată pe an şi numai dacă o adunare pregătitoare a Ecclesiei a stabilit că este cazul să se treacă în acel an la ostracophoría. Adunarea preliminară şi, dacă era cazul, „adunarea pentru ostracism”, care avea loc câteva săptămâni mai târziu, se ţineau ambele în cursul celor de a şasea şi a şaptea pritanii, adică iarna, în lunile Posideon şi Anthesterion, pline amândouă de sărbători, în timpul cărora ţăranii din Attica, scăpând de muncile grele ale câmpului, veneau cu dragă inimă la oraş.
       Adunarea pentru ostracophoria este o întrunire excepţională a Ecclesiei: ea nu este prezidată de biroul obişnuit, ci de cei 9 arhonţi şi de cei 500 de buleuţi; ea nu se ţine, ca adunările obişnuite, pe Pnyx sau la teatru, ci în Agora, ca în timpurile cele mai vechi.
       Philochoros (în fragmentul 79 b) scrie că în ziua aceea, „se ridicau pe Agora îngrădituri din scânduri, în care fuseseră amenajate zece intrări pe unde veneau să-şi depună sufragiul cetăţenii care pătrundeau pe triburi”.
       În Agora s-au descoperit peste 1.600 cioburi, înscrise cu 60 de nume diferite ale ostracizaţilor cunoscuţi. Votul era secret, dar analfabeţii era siliţi să roage pe un vecin să le scrie numele omului pe care voiau să-l ostracizeze. Este cunoscută anecdota povestită de Plutarh (în Aristide 7) în legătură cu ostracismul lui Aristide cu privire la atenianul care, în 482, l-a rugat pe Aristide să scrie propriul său nume pe un ostracon, fiindcă el nu ştia să scrie. Numărarea mormanului de cioburi era, desigur, o treabă lungă şi complicată.
       După Plutarh (în Aristide 7), „arhonţii începeau prin a număra câte ostraca sunt în total. Dacă numărul lor era mai mic de 6.000, ostracismul era neavenit şi fără rezultat. Altminteri, ei clasau sufragiile separat, după fiecare nume; cel al cărui nume fusese trecut de cele mai multe ori era proclamat de crainic ca fiind exilat pe timp de zece ani”.

Cioburi ostraca găsite în Agora cu numele lui
Aristide, Temistocle, Cimon şi Pericle

      După Philochoros, numărul de 6.000 nu ar reprezenta totalul votanţilor, ci persoana ostracizată trebuia să fie votată de cel puţin 6.000 de voturi. 
       Cel ostracizat are un timp de 10 zile pentru a-şi lua rămas bun şi pentru a-şi pregăti locul în care urmează să se instaleze, în afara Atticei. El nu îşi pierde proprietăţile sau privilegiile de cetăţean ceea ce deosebeşte ostracismul, ca pedeapsă, de exilul obişnuit (phygé), care comporta şi confiscarea bunurilor. Cel ostracizat nu se poate apropia de Atena dincoace de Eubeea şi de Argolida, dar, cu această excepţie, este liber să-şi aleagă rezidenţa oriunde şi s-o schimbe după cum vrea.
       Se întâmpla ca ostracizatul să fie rechemat prin decret al adunării poporului înainte de scurgerea celor 10 ani: astfel, când atenienii s-au simţit ameninţaţi de o primejdie uriaşă, din cauza pregătirilor pe care le făcea Xerxes pentru o invazie, înainte de Salamina, ei au proclamat o amnistie generală, pentru a stabili, în faţa primejdiei, un fel de „alianţă sfântă”. Toţi cei care erau ostracizaţi pe atunci, şi anume Megacles, unchiul lui Pericle, Alcibiade cel Bătrân, Xanthippos, tatăl lui Pericle, şi Aristide, supranumit „cel drept”, s-au întors în felul acesta la Atena.
       Printre cei loviţi de ostracism au fost: Temistocle, învingătorul de la Salamina, Cimon, fiul lui Miltiade, Tucidide, fiul lui Melesias, adversarul lui Pericle (care nu trebuie să fie confundat cu istoricul Tucidide), şi, către sfârşitul războiului peloponeziac, demagogul Hyperbolos.
       Ostracismul a căzut apoi în desuetudine, dispărând după 417 î.Hr,  fiind preferată o acţiune în justiţie – paranomon graphe – prin care au fost luate măsuri împotriva cetăţenilor care făcut propuneri ce intrau în contradicţie cu constituţia. Inculpatul a fost judecat, indiferent dacă propunerea lui era corectă sau nu, şi dacă era găsit vinovat trebuia să plătească o amendă considerabilă.


Ecclesia în şedinţă pe colina Pnyx