Prima formă de guvernământ a oraşelor greceşti pare să fi fost monarhia. Regele (basileus – cuvânt de origine neelenică) conduce oraşul, comandă armata, judecă toate cazurile civile (justiţia penală este lăsată la discreţia vendetei clanurilor), prezintă sacrificiile publice.
       Autoritatea regelui se bazează, deopotrivă, pe nobleţea originii sale, considerată întotdeauna de esenţă divină – puterile sale îi sunt transmise de către Zeus, şi pe bogăţiile pe care i le procură exploatarea propriilor sale domenii şi a acelui temenos primit ca dotaţie de la comunitate.
       Regalitatea  grecească nu este de tip oriental ce are puterea absolută; regele este asistat de un consiliu, compus din capii familiilor nobile, şi de Sfatul bătrânilor cu care trebuie să cadă la învoială.
       În Grecia arhaică, titlul de basileus era purtat de suveranii statelor monarhice, iar la Atena acesta era numele regelui, dar şi al căpeteniilor a ceea ce se numea gene, atunci când s-a stabilit guvernarea aristocratică.
       Sparta condusă de doi regi, ce purtau titlul de basileus, a rămas o excepţie în epoca elenică.. Tot aşa era numit şi regele Macedoniei, în timp ce la Atena acest titlu n-a mai fost purtat decât de arhontele-rege, cu funcţii religioase. Tot astfel stăteau lucrurile la Efes, unde basileus era o demnitate sacerdotală conferită urmaşilor foştilor regi.
       Dacă, în Iliada, regele seamănă cu un conducător din epoca miceniană, regalitatea din Odiseea pare de fapt o instituţie nouă, regalitatea oraşelor, care temperează prezenţa unei aristocraţii puternice.
       Aceşti nobili sunt, cu precădere, mari proprietari care au acaparat pământurile cele mai fertile. Condiţia lor socială şi morală este atât de apropiată de cea a regelui, încât Hesiod poate să-i numească regi. El înfierează orgoliul insolent şi rapacitatea acestor „regi mâncători de plocoane” (Munci, 264), care se proclamă ei înşişi drept cei mai buni (aristoi).
       Sub aceştia, oamenii de rând, cea mai mare parte din ei ocupându-se cu agricultura. şi sunt fie mici proprietari, care-şi câştigă cu greu pâinea zilnică, lucrându-şi ogorul, fie muncitori agricoli (theţi), care se află în slujba regelui sau a nobililor.
       Alături de ţărani, demiurgii (adică cei ce lucrează pentru popor) au o importanţă foarte mică: excepţie făcând doar crainicii, ghicitorii, aezii şi tămăduitorii, care, potrivit relatărilor din Odiseea, se bucură de o oarecare consideraţie, ceilalţi fiind mai cu seamă meseriaşi, a căror existenţă e cu atât mai precară cu cât fiecare familie caută să-şi confecţioneze cu mijloace proprii obiectele de care are nevoie.
       Economia continuă să fie rudimentară, reducându-se aproape în exclusivitate la agricultură (plantaţii de arbuşti, dar în mod precumpănitor cereale) şi la creşterea animalelor mari şi mici. Comerţul e cu atât mai limitat cu cât la baza acestuia se află, în mod necesar, trocul, deoarece moneda e necunoscută. Este, în primul rând, un comerţ local, care înlesneşte schimbul produselor de consum în piaţa oraşului. Totuşi marele comerţ mediteranean a fost reluat încă de la sfârşitul „anilor întunecaţi”, în pofida foarte puternicei concurenţe a fenicienilor, şi se diferenţiază adesea destul de greu de simpla piraterie. Hesiod îi sfătuieşte pe ţăranii cu pământ puţin să-şi întoarcă privirile spre mare.
       Forma monarhică de guvernare este treptat înlocuită de cea a aristocraţiei formată din marii proprietari de pământ. Numai două state n-au urmat evoluţia celorlalte popoare elenice şi au păstrat o monarhie în decursul întregii lor existenţe: Epirul şi Macedonia. Monarhia macedoneană ce avea un caracter militar era aflată sub controlul nobililor şi armatei.
       La sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr., după moartea lui Alexandru cel Mare, moştenitorii săi şi-au luat titlul de rege şi au dat monarhiei caracterul absolut oriental; alături de Macedonia, noile monarhii au fost cele ale atalizilor din Pergam, ale seleucizilor din Siria, ale lagizilor din Egipt. Ca şi monarhiile orientale, alături de prinţii mari şi moderaţi, ele au cunoscut revolte de palat, intrigi ale prinţilor şi curtenilor, domniile eunucilor şi revoluţiile populare care au alungat un rege pentru a-l înlocui cu alt prinţ din familia sa, la fel de mediocru.
       Cucerirea romană a absorbit toate aceste monarhii greco-orientale.

       O evoluţie progresivă, duce ca în secolului al VII-lea î.Hr.în majoritatea oraşelor greceşti, monarhia să cedeze puterea în favoarea aristocraţiei. Se pare că mişcarea respectivă a luat naştere în Ionia. Nobilimea (casta războinicilor), bazându-se pe proprietăţile de pământ şi pe suitele numeroase, formate din servitori şi sclavi pune mâna pe putere.
      Societatea este dominată de o nobilime ereditară care pretinde că îşi are originile în eroii mitologiei greceşti sau chiar din zei, de la care a moştenit calităţi excepţionale.
       În general, nu au avut loc violenţe: regii au fost nevoiţi să cedeze în faţa presiunii aristocraţilor, uneori după o perioadă de tranziţie pe parcursul căreia monarhia devine electivă sau i se limitează durata. De altfel, titlul de rege subzistă adesea pentru a desemna pe deţinătorul unei magistraturi (Argos, Atena, Corint) sau a unui sacerdoţiu (Efes, Milet). De-acum înainte regalitatea supravieţuieşte doar la periferia elenismului, în regiunile unde sistemul oraşelor nu se dezvoltase încă (Macedonia, Epir) sau în oraşele tradiţionaliste (Sparta şi Tera, împreună cu coloniile lor, Tarent şi Cirene).
       Instalarea oligarhiei (conducerea de către un număr mic de oameni) vine ca urmare a unei invazii – în general cea a dorienilor –, cu excepţia oligarhiilor din Attica şi din Ionia. Oligarhii stăpâneau şi pământurile cele mai fertile.
       Organul esenţial al regimului aristocratic este Consiliul (Bule sau Gerusia), care succede consiliului regal din epoca precedentă. Este alcătuit din membri desemnaţi, în general pe viaţă, conform unor sisteme ce variază de la oraş la oraş: consilieri aleşi la Sparta, capi de mari familii în Corint, foşti magistraţi retraşi din funcţie la Atena.
       Consiliul e cel care conduce în mod efectiv oraşul, supraveghind şi deseori numindu-i pe magistraţi, împărţind dreptatea. Magistraţii, emanaţie directă a consiliului, poartă titluri diferite: arhonţi (Atena, Beoţia), efori (Sparta), pritani (Milet)... Dar, aproape pretutindeni, ei alcătuiesc un colegiu şi se schimbă în fiecare an, ceea ce îndepărtează riscul puterii personale a unui personaj de primă importanţă.
       Adunarea poporului joacă un rol foarte şters. şi de cele mai multe ori e foarte redusă, cetăţenii activi neconstituind niciodată totalitatea populaţiei. Adunarea are, în unele oraşe, dreptul de a-i alege pe magistraţi; participă, pretutindeni, la adoptarea unor hotărâri importante, dar în realitate nu face decât să ratifice ceea ce i-a fost propus, interesele ei nefiind deosebite de cele ale consiliului, mai cu seamă în oraşele doriene, unde adunarea poporului şi consiliul trebuie să se unească pentru a putea exploata populaţiile anterioare, reduse la sclavie.
       Se poate, aşadar, vorbi de oligarhie într-un dublu sens: mai întâi pentru că demos-ul nu conţine decât un număr restrâns de privilegiaţi, iar în al doilea rând pentru că întreaga putere reală se află concentrată în mâinile unei elite şi mai restrânse încă.
       Puterea acestei aristocraţii se bazează înainte de toate pe prestigiul unei origini socotite de esenţă divină, dar şi pe o bogăţie considerabilă, în mod esenţial funciară: nobilii sunt mari proprietari şi mari crescători de animale, în special de cai. Denumirile care li se dau în multe oraşe sunt foarte caracteristice pentru asemenea stare de fapt: gamores (cei care îşi împart pământul) la Siracuza, hipobotes (crescători de cai) în Eubeea. Numele proprii pe care le poartă derivă foarte adesea de la hipos (cal). şi sunt de fapt singurii posesori ai unor proprietăţi destul de mari şi ai unor suficiente resurse materiale pentru creşterea cailor (care le permite să servească în armată în calitate de călăreţi sau să-i pună să alerge la Olimpia), despre care Aristotel va spune că e intim legată de regimul aristocratic.
      Dar, pe măsură ce se deschidea orizontul lumii greceşti, aristocraţii au ştiut să se adapteze noilor condiţii. Mulţi dintre ei au jucat un rol de frunte în procesul de colonizare, aşa cum au făcut corintienii Arhias şi Chersicrates, care au întemeiat Siracuza şi Corcira, făcând amândoi parte din familia conducătoare a Bachiazilor. Alţii, de asemenea, s-au dedicat comerţului şi au adunat imense bogăţii mobiliare. Astfel Caraxos, fratele poetei Safo, face comerţ în Egipt, strânge o sumă suficient de mare de bani pentru a o elibera pe frumoasa curtezană Rodopis, meritând, la întoarcere, necruţătoarele ironii ale surorii sale.
       Viaţa acestor nobili se desfăşoară în îndestulare. Sunt singurii care pot mânca în fiecare zi pe săturate, şi Hesiod îi numea deja „graşii”. Le plac festivităţile, în cursul cărora aezii cântă întotdeauna epopeile aristocratice ale lui Homer, şi unde vinul curge din abundenţă. Pentru Alceu, care aparţine unei mari familii din Mitilene, totul devine pretext pentru a-şi umple cupa: „Să nu ne lăsăm inimile pradă durerii; tristeţea nu ne va vindeca, o Bacchos, cel mai bun leac e s-aducem vin şi să ne îmbătăm” (fragmentul 35). Dar ei se îmbată şi de glorie şi nimic nu e mai scump inimii lor ca izbânda atelajelor sau a cailor lor pe hipodromul din Olimpia.
       Un adevărat ideal moral susţine concepţia lor despre existenţă şi nimeni nu l-a exprimat mai bine ca Teognis din Megara în Elegiile sale, adresate tânărului său prieten Cyrnos; elegii din care se desprinde nemărginita dragoste pentru dreptate şi rolul pe care îl joacă prietenia între oamenii ce aparţin aceleiaşi caste: „Fereşte-te să te aduni laolaltă cu cei răi, apropie-te întotdeauna de cei buni, fă-le pe plac, lor, a căror putere e mare, căci numai de la oamenii virtuoşi vei afla ce e virtutea”. Bineînţeles, asemenea portret trebuie nuanţat: în ţinuturile doriene, accentul e pus pe  echilibrul fizic,  pe valoarea militară şi pe camaraderia virilă; în Ionia, pe cei puternici îi caracterizează luxul, voluptatea, dacă nu chiar o anumită indolenţă: Xenofan din Colofon ni-i prezintă „ducându-se în agora înveşmântaţi în purpură, mai mult de-o mie la număr, plini de trufie, mândri de frumoasa lor pieptănătură, unşi cu delicate parfumuri”. Peste tot însă acelaşi orgoliu care-i separă de ceilalţi cetăţeni, orgoliu care se manifestă până şi în cortegiile funebre, aşa cum le vedem pe pereţii vaselor.
       Aproape toate cetăţile greceşti au cunoscut guvernarea oligarhică, în epoca arhaică, înainte de a avea o democraţie – cu un timp intermediar de tiranie. Perioada a cunoscut lupte de clasă violente, de o parte fiind săracii şi micii proprietari, de cealaltă parte fiind marii proprietari de pământuri. În general, mai ales la ionieni, cei din clasa de jos s-au impus şi au marcat victoria lor prin instalarea democraţiei.
       Cetăţile doriene au păstrat o vreme mai îndelungată regimul lor aristocratic. Sparta a rămas o excepţie, deoarece a ştiut să menajeze în acelaşi timp regalitatea, prin instituirea a doi regi, oligarhia, prin sistemul gerusiei, democraţia, prin instituirea eforilor, prin apela şi prin faptul că tuturor cetăţenilor le era permisă accederea la toate posturile.

       În secolele VII-VI î.Hr. uzurpatori, ajutaţi de cetăţeni nemulţumiţi, pun mâna pe putere şi o păstrează cu forţa. Proveniţi din rândurile aristocraţiei ei devin conducători autocraţi şi instaurează un nou regim politic, în care conducătorul este desemnat cu un nou nume – „tiran”.
       Regimul tiraniei este un fenomen specific oraşelor foarte evoluate din punct de vedere politic, economic şi social. Tucidide (1, 13) insistă deja asupra influenţei acestui factor: „Cum Grecia se ocupa mai mult decât înainte cu dobândirea bogăţiilor, vedem că, în general, tiraniile se instituie în oraşe o dată cu creşterea încasărilor.”
       Tirania a înlocuit aristocraţia, ce stăpânea până atunci în mod absolut. Era nevoie ca omul ambiţios – mult mai adesea un aristocrat decât un aventurier – care aspiră la guvernare personală să se poată sprijini pe o burghezie bogată şi nemulţumită. Dar, mai mult decât atât, era nevoie să poată conta pe sprijinul unui demos iritat la culme de noua insolenţă a aristocraţilor, îmbogăţiţi pe seama mizeriei celor săraci. Într-un cuvânt, cauza esenţială a apariţiei tiraniei este existenţa unei grave crize sociale.
       Au intrat în joc şi alte forţe, variind de la oraş la oraş. La Argos ar fi fost vorba despre recenta importanţă căpătată de hopliţi, care i-ar fi îngăduit lui Feidon, un rege pe care Herodot şi Aristotel îl socotesc drept tiran, să exercite o putere absolută. În nordul Peloponesului tirania a ştiut să profite de opoziţia dintre aristocraţia doriana şi populaţiile pre-doriene aservite. În Occident, prezenţa ameninţătoare a barbarilor la porţile oraşelor greceşti ar fi impus instituirea unui regim de mână forte. În Orient, după cucerirea persană, tiranii nu au fost, de cele mai multe ori, decât nişte simpli guvernatori la ordinele regelui.
       Ceea ce nu înseamnă că, în mod esenţial, tirania nu este cauza revendicărilor noii burghezii, a mizeriei poporului, a temerităţii unor indivizi însetaţi de putere şi hotărâţi să facă totul pentru a pune mâna pe ea.
       Tiranul nu schimbă constituţia instituită. Vechii magistraţi îşi păstrează locul, mai ales cei care-i sunt devotaţi. Consiliul şi adunarea, acolo unde aceasta există, ratifică noua politică. Totul însă nu-i decât o faţadă: întreaga putere e în mâinile tiranului, a cărei reşedinţă se află în general în citadelă şi este însoţit tot timpul de o gardă personală în care gânditorilor din secolul al IV-lea le plăcea să vadă cel mai marcant semn al tiraniei.
       Există numeroase anecdote care insistă asupra abuzului de putere şi a violenţelor comise de tirani: astfel, Periandru, autorul involuntar al morţii soţiei sale, certat cu mama şi cu fiul său, oferea moraliştilor o frumoasă ilustrare a nenorocirilor pe care le provoacă lipsa de măsură. Trebuie să ne păstrăm, cu privire la problema respectivă, tot spiritul critic: majoritatea tiranilor erau prea preocupaţi de propriile lor interese pentru a se lăsa pradă unor excese inutile, care le-ar fi înrăutăţit şi mai mult situaţia.
       Diferitele facţiuni, care învrăjbeau oraşele înainte de venirea la putere a tiranilor, au o atitudine foarte deosebită faţă de noul regim. Aristocraţia, în totalitatea ei, este persecutată. Să ne amintim de parabola spicelor de grâu, aşa cum îl învaţă Trasibul pe Periandru: „spicele care le întrec pe celelalte trebuiesc tăiate”, cu alte cuvinte trebuie să te debarasezi de toţi aristocraţii care devin periculoşi prin personalitatea lor.
       La Megara, Teagenes îşi câştigă simpatia poporului printr-un act simbolic: pune să se masacreze imensele turme ale oligarhilor, care se strânseseră la adăpătoare. În Corint, Cipselos confiscă pământurile nobililor pentru a le distribui poporului. Desigur, nu sunt excluse unele alianţe individuale, ca cea, de moment, de la Atena în timpul Pisistratizilor, dintre Alcmeonizi şi Cimonizi. Dar majoritatea oligarhilor sunt ruinaţi şi mulţi dintre ei trebuie să se exileze.
       Nu există o mai bună mărturie a urii sălbatice a aristocraţilor împotriva tiraniei ca Elegiile lui Teognis din Megara: „[Oraşul] unde, luând violenţa drept lege, ticăloşii corup poporul şi consacră dreptul injustiţiei, pentru a profita şi a dobândi puterea pentru ei înşişi – chiar dacă el se bucură astăzi de-o pace adâncă – nici o speranţă pentru un atare oraş să cunoască un lung răstimp de tihnă, din momentul în care ticăloşii au prins gustul acestor josnice profituri, prevestind calamităţi publice; căci de aici nu rezultă decât revolte, masacre între cetăţeni, monarhie”.
       Într-o oarecare măsură, poporul îşi vede soarta oarecum uşurată. Îndârjitul Teognis exclamă: „Cei care altădată nu cunoşteau nici drept, nici lege, numai buni să-şi strângă în jurul coapselor pieile lor de capră şi să-şi ducă vitele la păscut dincolo de zidurile oraşului, ei sunt acuma cei buni; oamenii cinstiţi de odinioară au devenit oameni de nimic. Cine-ar putea îndura asemenea privelişte?” Marile construcţii ce se ridică în oraşe procură locuri de muncă; adesea, mai ales în Corint, sub guvernarea Cipselizilor, reluarea expansiunii coloniale îngăduie celor mai desnădăjduiţi dintre proletari să-şi caute norocul aiurea.
       Țăranii, chiar într-o şi mai mare măsură, sunt obiectul solicitudinii noilor cârmuitori: în Corint le-au fost distribuite loturi din pământurile confiscate; la Atena, Pisistrate acordă împrumuturi micilor proprietari pentru a-şi putea transforma ogoarele în vii şi plantaţii de măslini. Apoi, oamenii de la ţară nu trebuie să aibă prea multe pretenţii. Tiranilor nu le place să-i vadă în oraş: Periandru le interzice chiar şi accesul; Pisistrate orânduieşte câţiva judecători itineranţi, pentru ca împricinaţii să nu fie nevoiţi să vină la Atena.
       Tirania a uşurat adesea starea nenorocită a celor umili, asigurând îndeosebi micilor proprietari o existenţă mai puţin precară şi mai puţin dependentă de aristocraţie.
       Tiranii, pradă ostilităţii latente a aristocraţiei decăzute, au încercat, fără excepţie, să-şi asigure autoritatea printr-o politică de prestigiu. Aceasta se remarcă în primul rând în oraşe, datorită numeroaselor şi impresionantelor construcţii, care aveau, în plus, avantajul că ofereau de lucru claselor muncitoare.
       Au fost demarate o serie de lucrări de utilitate publică: Periandru pune să se construiască o şosea (diolcos) de-a curmezişul istmului Corint, pentru a uşura transportul mărfurilor de pe corăbii de la un ţărm la altul; Teagenes şi Pisistrate iniţiază executarea unor apeducte, imitaţi de Policrate, ai cărui ingineri străpung o canalizare în tunel, adevărată minune a tehnicii; Pisistrate amenajează şi o fântână monumentală, cu nouă guri, Eneacrunos, pentru a rivaliza cu fântânile din Corint.
       Tiranii acordă însă cea mai mare atenţie edificiilor religioase. Durează, în oraşele respective, mari temple, în care îşi etalează pietatea ostentativă. Policrate ridică Heraionul, iar Pisistratizii încep construirea Olimpieionului. şi umplu cu nenumăratele lor ex-voto sanctuarele panelenice, unde le place să se ducă (îndeosebi Clistene): Cipselos oferă templului din Olimpia un sipet din lemn de cedru sculptat, încrustat cu fildeş şi aur, încă obiect de admiraţie pentru pelerinii din timpul lui Pausanias; la Delfi sau la Olimpia, tezaurele din Siciona, din Corint, de la Megara sunt oferite, desigur, tot de tirani (ca dovadă inscripţia de pe tezaurul din Siciona de la Olimpia, dedicat de Orthagoridul Miron I: „Miron şi poporul din Siciona).
       Religia ocupă într-adevăr primul loc în preocupările acestor tirani, sau mai exact în propaganda pe care şi-o fac. Periandru şi Pisistrate, zeloşi susţinători ai cultului popular al lui Dionisos, i-au conferit acestuia o nouă strălucire în Corint şi la Atena. Au instituit serbări pline de fast, dublă ocazie de a-i face pe străini să admire luxul oraşului şi de a domoli suspiciunile oamenilor de rând în distracţii pline de pioşenie; Periandru reorganizează, cu multă pompă, concursurile istmice; Clistene instituie la Siciona jocuri în onoarea lui Apolo Pythianul; Pisistrate dă un nou impuls Panateneelor şi creează Marile Dionisii.
       Mai presus de orice, tiranii râvnesc la consideraţia pe care le-o dă sprijinul oracolului de la Delfi: uzurpatorul Cispelos face astfel încât să fie recunoscut drept rege (basileus) de către Pitia; Clistene ia parte în mod efectiv la apărarea Amficţioniilor în primul război sacru. Ceea ce nu-l împiedică pe Apollo să le dezavueze prin oracole pline de dispreţ după căderea lor, ba chiar şi în timpul existenţei acestora.
       Tiranilor le mai place să se înconjoare de artişti şi de poeţi. Clistene cheamă din Creta doi sculptori celebri, pe Dipoinos şi pe Scilis. Legătura dintre ultima fază de evoluţie a lirismului şi tiranie nu e întâmplătoare. Curţile lor devin adevărate cenacluri, unde poeţii sunt bineveniţi, cu condiţia de-a le ridica osanale: Arion se bucură de protecţia lui Periandru; Pisistratizii i-l smulg pe Anacreon lui Policrate, îl atrag pe Simonide şi pun să se întocmească prima ediţie a poemelor homerice. Oricât de interesat ar fi fost, nu se va putea uita avântul pe care tiranii au ştiut să-l dea vieţii spirituale.
       Tiranii care au dus o politică diplomatică au fost în general puţin agresivi, excepţie făcând Policrate din Samos şi unii tirani sicilieni. Căci nu puteau cere prea mult cetăţenilor, de la care pretindeau deja contribuţii destul de consistente (Cipselos îşi obligă supuşii să-i plătească a zecea parte din venituri, iar Pisistrate a cincea), şi ar fi fost periculos să-i înarmeze. Dar,  sub  diferite forme, ei au favorizat expansiunea colonială. Cipselizii pe scară mare, Pisistrate mai modest, pe drumul Dardanelelor, de importanţă vitală pentru aprovizionarea Atenei.
       Prin alianţe matrimoniale, între cele mai ilustre familii greceşti sau străine, s-a încercat crearea unei tiranii ereditare, reuşită în mai multe oraşe. Dar energia şi îndrăzneala, calităţi absolut necesare unui adevărat tiran, nu mai erau suficiente. Astfel că tirania a fost un fenomen destul de limitat în timp. Ortagorizii, care au rămas la putere un secol, sunt o excepţie.
       În oraşele de pe Istm tirania dispăruse încă din anul 550 î.Hr.. La Atena şi în Asia, ea durează ceva mai mult, dar numai în Occident – datorită unor condiţii speciale pe care le reprezenta prezenţa inamicului cartaginez – tirania subzistă până în jurul anilor 465 î.Hr., în plină epocă clasică.
       Răsturnarea tiranului se înfăptuieşte cel mai adesea fără violenţă: rar se întâmplă să fie asasinat; în cele mai multe cazuri este silit să se exileze, sub presiunea unei insurecţii care nu e niciodată opera demos-ului. Tucidide a subliniat rolul Spartei în această evicţiune a tiraniei.
       Pe un plan mai general, tirania purta în ea germenele propriei sale distrugeri, în măsura în care hotărârile luate contribuiau la rezolvarea crizei sociale care îi dăduse naştere: toţi cetăţenii doreau atunci să se revină la o formă normală de guvernământ în cadrul căreia puterea să nu fie exercitată de o singură persoană.
       În Corint, dimpotrivă, aristocraţia pare să fi tras unele învăţăminte în timpul crizei: Bahiazii nu revin la putere şi vedem instaurându-se o oligarhie moderată, bogăţia contând în aceeaşi măsură ca şi originea, o timocraţie, ar trebui să spunem. La Megara, tiraniei îi succede aristocraţia, iar aristocraţiei democraţia, care hotărăşte, cel puţin în parte, amânarea datoriilor. La Milet, după răsturnarea primilor tirani, urmează o perioadă de lupte civile între cele două grupări adverse, cea a bogaţilor şi cea a săracilor: adică Plutius şi Chiromacha (cei care n-au drept arme decât mâinile).
       În sfârşit, la Atena – dar acesta e un caz limită, datorită evoluţiei ei anterioare – oligarhia restabilită cu ajutorul Spartei nu se poate menţine şi Clistene împinge statul să facă paşii hotărâtori către democraţie.
       A emite o judecată asupra tiraniei rămâne în continuare o acţiune delicată şi plină de riscuri. Autorii din vechime, orbiţi adesea de experienţele decepţionante ale tiraniilor ulterioare, s-au oprit îndeosebi asupra exceselor tiranilor şi ale greşelilor care lezau morala. Din punct de vedere politic, e sigur că unicul lor principiu călăuzitor a fost egoismul şi voinţa de putere; dar, obligaţi să lupte împotriva privilegiilor ancestrale ale aristocraţiei, au contribuit la slăbirea înrâuririi sufocante pe care o exercita aceasta asupra statului, ca şi asupra claselor inferioare.
       Nu trebuie să uităm nici impulsul foarte viu pe care tiranii l-au dat artelor şi literelor. Dacă interesul personal era, ca şi în ceea ce îi privea pe nobili, unicul motor al activităţii pe care au depus-o, tiranii au jucat un rol binefăcător şi fundamental în dezvoltarea oraşelor.
       După părerea lui Aristotel, evoluţia normală a  oraşului  comportă trecerea de la monarhie la aristocraţie, apoi la tiranie şi, în sfârşit, la democraţie. Schema aceasta, în mare valabilă, nu poate estima diversitatea de cazuri particulare, a căror multitudine caracterizează arhaismul grec. Adevărul e că mai multe oraşe, şi nu dintre cele mai puţin însemnate (Sparta şi Egina de pildă, ca să ne limităm la Grecia propriu-zisă) nu au cunoscut tirania.
       Va fi nevoie de ivirea unui eveniment exterior vieţii poleis-urilor, războaiele medice, care vor aduce în prim plan Atena, a cărei organizare politică şi socială este mai avansată, pentru ca lumea greacă să se poată elibera cu mai mare uşurinţă de structurile aristocratice ale arhaismului.

    Democraţia, reprezentată ca o femeie, încoronează un om bătrân ce simbolizează demosul. Detaliu dintr-o lege ateniană sculptată în marmură, 336.î.Hr.

       Termenul democraţie provine din grecescul δημοκρατία (demokratia) ce înseamnă în traducere literală „conducerea de către popor” (demos = „popor” + kratos = „putere”). El a fost folosit pentru prima dată în gândirea antică grecească politică şi filozofică.

       Democraţia este un regim politic care se bazează pe voinţa poporului ce s-a dezvoltat în unele oraşe-stat greceşti, în special la Atena. Dezvoltarea acesteia s-a produs în urma unei evoluţii mai mult sau mai puţin lente (în jurul anului 500 î.Hr.) care a parcurs mai întâi regimul aristocratic şi apoi cel al tiraniei.
       Bazele democraţiei erau:
         ●  isonomia, egalitate în faţa legii;
         ●  isotimia, egalitate în ce priveşte opinia şi dreptul la aceleaşi onoruri conferite prin naştere;
         ●  isogoria, dreptul egal la cuvânt în faţa tribunalelor şi în faţa adunării poporului.
       Democraţia s-a consolidat pe măsură ce straturi sociale tot mai largi au primit drepturi de cetăţenie în schimbul asumării unor obligaţii. Introducerea sclaviei a făcut posibilă dezvoltarea democraţiei prin timpul necesar oferit cetăţenilor pentru a desfăşura activităţi politice.
       În Atena, cetăţenii practicau democraţia directă (în care populaţia exercită puterea în mod direct) în cadrul Adunării poporului (Ecclesia). Puterea legislativă era exercitată de către toţi cetăţenii, în timp ce puterea executivă era deţinută de un Consiliu (Bule) format din 500 de cetăţeni, numiţi pe o perioadă de doi ani, proveniţi din toate clasele societăţii. Orice cetăţean avea dreptul de vot în adunări, şi era pentru el o datorie să participe în mod activ la guvernare, având acces la magistraturi.
       Funcţiile guvernamentale şi legislative erau acordate cetăţenilor obişnuiţi prin tragere la sorţi sau prin ridicare de mâini. Totuşi nu trebuie să se piardă din vedere faptul că într-o democraţie precum cea a Atenei cetăţenii cu drepturi depline erau doar câteva zeci de mii de bărbaţi, iar metecii, liberţii şi sclavii nu luau parte la guvernarea statului.
       Adunarea era deschisă participării tuturor cetăţeni adulţi de sex masculin (cca. 30.000 – 40.000), dar de obicei participau doar 5.000 de persoane indiferent de avere. Acest organism se întâlnea aproximativ de 40 de ori an pentru a lua hotărâri de politică externă, să revizuiască legile şi să aprobe sau să condamne conduita unor funcţionarilor publici. Adunarea membrilor a ajuns la toate deciziile lor prin dezbateri publice urmate de vot.
       Toţi cetăţenii au fost eligibili pentru a lua cuvântul şi vota în cadrul Adunării poporului. Cu toate acestea, cetăţenia ateniană a fost doar pentru bărbaţii născuţi dintr-un tată care a fost cetăţean şi care au făcut „serviciul militar” între 18 şi 20 de ani. Erau excluşi femeile, sclavii, străinii (μέτοικοι / metoikoi) şi bărbaţii sub 20 ani. Din 250.000 locuitori ai Atenei, în medie, aproximativ doar 30.000 au fost cetăţeni.
       Aristotel (în Politica) consideră că democraţia este o formă de guvernământ impură sau coruptă, asimilând-o cu sărăcia şi demagogia. El apreciază că „ceea ce distinge în mod esenţial democraţia de oligarhie este sărăcia şi bogăţia; oriunde puterea este în mâna bogaţilor este oligarhie; oriunde puterea este în mâna săracilor, este demagogie”. Aprecierea sa îşi are explicaţia în concepţia pe care el o dă noţiunii de popor şi cetăţean. Pentru el noţiunea de cetăţean nu era echivalentă cu totalitatea locuitorilor adulţi dintr-o comunitate socială, ci ea se rezuma la proprietari, numai aceştia puteau întruni calităţile de cetăţean, iar poporul era format din cetăţenii proprietari. Cetăţenii proprietari bogaţi dau oligarhia, iar cei săraci demosul – democraţia. De aici, şi confuzia pe care o face Aristotel între democraţie-sinonimă cu sărăcia sau demagogia şi oligarhia cu bogăţia.
       Democraţia ateniană s-a limitat doar în cadrul unei comunităţi mici (la  Atena şi zonele limitrofe). Manifestarea ei a fost mai mult teoretică decât practică. Democraţia nu era un fenomen, un proces permanent, ci ea alterna cu formele totalitare, dictatoriale. Drepturile cetăţeneşti erau cuprinse într-o sferă relativ îngustă a vieţii sociale, inclusiv noţiunea de popor nu cuprindea importante segmente ale acestuia (sclavi, femei, oameni liberi).
       Tragerea la sorţi a magistraţilor, a celor ce urmau să exercite funcţii publice scădea forţa, capacitatea, eficienţa aparatului guvernamental, fiindcă mulţi dintre cei aleşi nu aveau nici o înclinaţie sau competenţă în acest sens. Acestea au făcut ca democraţia să devină o formă de guvernământ ineficientă, incapabilă de a rezolva în cele mai bune condiţii viaţa cetăţii.
       Limitată de propriile manifestări democraţia ateniană care a fost cea mai reprezentativă formă de guvernare pentru această perioadă istorică, punând bazele principiilor care au dat contur democraţiei moderne: accesul tuturor cetăţenilor în exercitarea puterii; alegerea reprezentanţilor puterii; posibilitatea revocării acestora ş.a..