Grecii din epoca clasică au moştenit din epoca anterioară dispreţul pentru munca servilă, adică pentru activitatea lucrătorului care îşi capătă de la altcineva salariul şi hrana. În special comerţul era privit cu ochi răi şi de aceea atenienii îl lăsau atât de uşor în seama metecilor.
     Munca manuală este în ochii grecilor o activitate inferioară, nedemnă de un om liber. Platon şi Aristotel consideră că fabricarea (poiesis) unui obiect oarecare şi chiar crearea unei opere de artă sunt îndeletniciri de mâna a doua; înţeleptul nu trebuie să se ocupe decât de praxis şi de theoria, adică, pe de o parte, de treburile politice şi de conducerea statului, pe de alta, de studiul filosofiei.

Sclavi în minele Laurion

     Democraţia ateniană, foarte egalitară în ceea ce privea drepturile politice ale cetăţenilor, nu trăia şi nu se menţinea, într-o largă măsură, decât graţie muncii sclavilor. Sclavia constituie o limitare foarte netă a democraţiei greceşti. Însă întreaga societate antică era preponderent bazată pe sclavie.
     Sclavia era privită de marii filosofi din secolul al IV-lea î.Hr. ca un fapt şi n-au protestat câtuşi de puţin împotriva nedreptăţii pe care ea o reprezintă. Singura recomandare pe care o face Platon (în Legile) este ca grecii să nu devină sclavi şi ca sclavii să fie bine trataţi şi vom vedea că, scriind aceste lucruri, el se lasă călăuzit de atitudinea plină de omenie pe care o aveau cei mai mulţi dintre compatrioţii săi faţă de propriii lor slujitori.
     Aristotel (în Politica I, 1,2) vorbeşte de oamenii care pretind că „numai legea stabileşte deosebirea dintre omul liber şi sclav şi adaugă că această deosebire e nedreaptă fiindcă e rezultatul violenţei (mai ales a violenţei pe care o constituie războiul)”, dar el este departe de a împărtăşi această părere, care începuse deja să se răspândească, pe vremea lui.
     Tot el mai scrie: „Există în rândul oamenilor indivizi la fel de lipsiţi de valoare, în comparaţie cu alţii, pe cât e trupul faţă de suflet sau animalul faţă de om; cel mai bun lucru care se poate face cu ei este să li se folosească forţa trupului. Aceşti indivizi sunt hărăziţi prin însăşi natura lor să fie sclavi fiindcă nimic nu li se potriveşte mai bine decât să asculte.
     De asemenea, Aristotel susţine chiar că: „Războiul este întrucâtva un mijloc legitim de a-ţi procura sclavi fiindcă el este ca o vânătoare, justificată în cazul animalelor sălbatice şi al oamenilor care, născuţi pentru a asculta de alţii, nu vor să li se supună.”
     Vânătoarea de sclavi se practica într-adevăr în Laconia şi purta numele de crypteia. Aristotel înţelege însă foarte bine că singura justificare a sclaviei este necesitatea existenţei ei, de vreme ce întreaga viaţă economică a cetăţii greceşti se bazează pe munca sclavilor: Dacă fiecare unealtă ar lucra singură, la o poruncă, dacă suveicile ar ţese singure, dacă plectrul ar cânta singur la liră, atunci antreprenorii s-ar putea lipsi de lucrători şi stăpânii s-ar putea lipsi de sclavi.”
     Homer (în Iliada, XVIII) îşi închipuise deja nişte „roboţi” miraculoşi fabricaţi de Hephaistos în lumea zeilor: nişte trepiede care „pe rotiţele lor de aur intră singure în palatul unde se adună zeii şi apoi se întorc la el” şi mai ales două fete tinere, lucrate din aur, care îl slujesc şi care-l sprijină când merge şchiopătând din greu. Hephaistos are în fierăria lui foalele care lucrează singure şi-i ascultă poruncile. Se poate spune deci că grecii presimţiseră ceea ce numim noi astăzi „automatizarea”, tot aşa cum aripile lui Icar prevesteau, de departe, avionul, dar ei nu aveau la dispoziţie decât braţele sclavilor lor.
     Foarte puţini gânditori clasici au fost împotriva practicii sclaviei. Printre aceştia au fost scriitorii Euripide, Alkidamas (un elev de Gorgias) şi Philemon.

     Principalele izvoare ale sclaviei  sunt războiul, naşterea, pirateria şi dreptul privat.
     Prima sursă de sclavi este războiul. Sclavia apare mai întâi – oricât de paradoxal ar fi aceasta – ca un progres. În perioada arhaică triburile greceşti primitive nu aveau sclavi. Prizonierii luaţi în urma războaielor dintre triburi erau ucişi. Trecutul îndepărtat prezintă o soartă cruntă a acestora (Iliada păstrează urme despre aceasta), când ei erau mâncaţi cruzi sau fripţi.

Prizonieri de război transformaţi în sclavi

     Sclavia apare atunci când oamenii preferă să-i lase în viaţă pe prizonieri, nu din omenie, ci pentru că aduceau câştig prin munca la care erau puși sau prin vinderea lor pe bani sau pe altceva. Este probabil ca, atunci când oamenii au început să practice comerţul, una dintre primele mărfuri care au făcut obiectul schimbului să fi fost oamenii. Putem spune că sclavia apare ca un progres, un fel de îndulcire – din interes – a brutalităţii primitive a moravurilor războiului.
     În societatea greacă, cea mai mare parte a sclavilor sunt foşti prizonieri de război. Războinicul învins căruia i se cruţă viaţa devine sclavul învingătorului lui şi rămâne în stăpânirea acestuia dacă familia lui nu poate plăti o răscumpărare potrivită. Cei care nu pot să se răscumpere ei înşişi sunt vânduţi. După un asalt, oamenii dintr-un oraş cucerit sunt, în general, trecuţi prin tăişul sabiei. Femeile şi copiii sunt traşi la sorţi între învingători şi păstraţi sau vânduţi ca sclavi: în această situaţie se află Hecuba, Andromaca, Casandra.
     Între cetăţile greceşti aceste practici nu sunt strict aplicate, cauza fiind faptul că sclavii greci dau, se spune, au un randament slab. Dar, în războaiele dintre greci şi perşi sau alte popoare negreceşti, regula este riguroasă. Se citează o victorie greacă asupra perşilor, în urma căreia 20.000 de prizonieri perşi au fost aruncaţi pe piaţa sclavilor.
     Armatele erau urmate de către negustorii de sclavi care desfăşurau un comerţul foarte activ şi lucrativ. Găsim mari târguri de sclavi în oraşele greceşti apropiate de ţările barbare: la Efes, în Ionia, la Bizanţ, în oraşele greceşti din Sicilia. Atena ţinea un mare târg de sclavi o dată pe an. Traficul de sclavi a fost profitabil creând averi considerabile.
     Un alt izvor al sclaviei este pirateria ce procură şi ea mulţi sclavi. Din ţările, aşa-zise barbare, aflate în nordul Balcanilor sau din sudul Rusiei, era aduşi sclavi excelenţi pentru vânzare de către cei ce se ocupau cu pirateria. Această practică este întâlnită chiar în unele ţinuturi greceşti (în Thessalia, în Etolia, de exemplu), unde autoritatea statului şi a poliţiei nu este atât de puternică pentru a împiedica braconajul vânătorilor de oameni.
     Eumeu povesteşte în Odiseea cum l-au răpit din palatul tatălui său nişte piraţi fenicieni, negustori şi hoţi de copii în acelaşi timp. Dacă talasocraţia Atenei a eliminat, din secolul al V-lea î.Hr., practic piraţii, războaiele în schimb sunt aproape neîntrerupte.
     Tucidide după ce descrie tragicul dialog dintre atenieni şi locuitorii micii insule Melos (erau tot greci), vinovaţi doar de-a fi vrut să rămână neutri, ne relatează pe scurt cum a fost cucerită insula de o escadră ateniană şi încheie astfel: „Atenienii i-au ucis pe toţi melienii în stare să poarte armele şi au luat în sclavie femeile şi copiii”. 
     Sursele de sclavi sunt destul de numeroase şi în timp de pace. Copilul unei femei sclave este sclav fiind proprietatea stăpânului mamei. Însă, de cele mai multe ori el este expus la naştere la marginea drumurilor şi moare. Stăpânul socoteşte că este prea costisitor să lase să trăiască acest copil, să-l hrănească până la vârsta când va putea să muncească. Această regulă nu este totuşi universală, mulţi sclavi din tragediile greceşti se laudă că s-au născut în casa stăpânului.
     În lumea antică şi chiar în Grecia tatăl are dreptul să-şi vândă copiii. Tatăl de familie are dreptul, din egoism sau din cauza sărăciei, să-şi „expună” copiii nou-născuţi pe drumuri. Copilul nou-născut murea sau, dacă-l lua cineva (aşa cum s-a întâmplat cu Oedip şi cu alţi eroi), ajungea sclav.
     Tatăl, socotit stăpân absolut, (în toate oraşele Greciei, în afară de Atena) este proprietarul copiilor săi, poate oricând să se debaraseze de ei, chiar când sunt mari, şi să-i vândă ca sclavi. Această vânzare este interzisă la Atena, cu excepţia fetelor care s-au făcut vinovate de destrăbălare.
     Proletarul care nu găseşte de lucru şi e muritor de foame poate să se vândă pe sine ca sclav unui stăpân care-i va da de mâncare.
     Dreptul privat este, de asemenea, un izvor de recrutare a sclaviei. Să nu uităm că, în cea mai mare parte a statelor greceşti, debitorul insolvabil poate să fie vândut ca sclav, iar preţul obţinut din vânzare i se dădea creditorului. Atena este singurul oraş grecesc, după informaţiile avute, care a interzis sclavia pentru datorii prin legile date de Solon.
     Sclavia putea fi dobândită şi prin alte surse. Athenaeus scrie despre că un medic, Menecrates din Siracuza, care nu accepta să îngrijească pe unii bolnavi, aflaţi într-o stare disperată, decât cu o condiţie: aceştia se angajau să devină sclavii lui dacă se vindecau.
     Filosoful Platon a ajuns sclav datorită unei întâmplări foarte neplăcute în anul 388 î.Hr.: se dusese în Sicilia, la curtea tiranului Dionysios al Siracuzei şi, căzând în dizgraţie, a fost urcat cu sila pe o corabie lacedemoniană, iar căpitanul corăbiei l-a vândut ca sclav la Egina. Din fericire el a fost răscumpărat de un om din Cirene, care l-a redat prietenilor şi filosofiei.
     Răpirile sunt o altă sursă de carne vie. În Atica, la ţară sau chiar în plin oraş, au fost cazuri în care au fost răpiţi copiii sau adolescenţii de către andrapodistai (cei care răpesc persoane de condiţie liberă). La Atena, o lege stabilea pedeapsa pentru acest delict.

     Sclavul nu numai că nu face parte din cetate, dar nu este nici considerată o persoană omenească. Atât sclavii, cei publici cât şi cei care aparţineau particularilor, erau lipsiţi de orice drept. Din punct de vedere juridic, el nu este decât un obiect de proprietate, obiect de vânzare, de testare, de închiriere, de donare.
     Aristotel spunând că sclavul este un „unealtă însufleţită” vede în acesta un fel de maşină, care ar oferi avantajul că înţelege şi execută ordinele ce i s-ar da. Sclavul este un instrument, care aparţine unui alt om: el este bunul său. Filozoful îi sfătuieşte pe stăpânii de sclavi să aibă grijă să nu-şi strice unealta: „De unealtă trebuie să avem grijă, în măsura în care aceasta este în interesul lucrului”. Când deci sclavul este un bun instrument de lucru, este înţelept să-l hrăneşti suficient, să-l îmbraci mai bine, să-i laşi timp liber, să-i dai voie să-şi creeze o familie, să-l laşi să întrevadă acea recompensă supremă, rarisimă – libertatea, eliberarea.
     Ei nu au deloc personalitate juridică şi nici măcar nu pot depune mărturie în faţa tribunalelor, dar adesea stăpânul de sclavi implicat într-un proces cerea să fie torturaţi sclavii lui pentru ca mărturisirile lor să confirme spusele sale. În fapt, el n-are nici nume, ci poartă numele locului de unde vine, sau un fel de poreclă, bună la toate.
     Legăturile dintre sclavi n-au nici un caracter juridic. Căsătoria lor nu este legală. Pentru ca doi sclavi să poată trăi împreună trebuie să primească încuviinţarea stăpânului care rămâne apoi proprietarul copiilor sau face îi „expune” dacă socoteşte de cuviinţă. Stăpânul poate vinde bărbatul şi femeia separat.
     Grecii rămâneau faţă de sclavii lor de o cruzime extremă. În Sparta sclavii, cărora li se spune hiloţi, aveau o situaţie îngrozitoare. Spartanii aveau mare teamă de sclavii lor hiloţi care locuiau în acelaşi canton cu ei şi erau de nouă sau zece ori mai numeroşi decât stăpânii lor. Pentru a-i menţine în ascultare, ei organizau un regim de teroare (crypteia), din timp în timp, o dată pe an se pare, vânători de hiloţi, care nu erau nimic altceva decât expediţii de masacrare. Tinerii, ascunşi la ţară, porneau la vânarea acestor „fiare blestemate”, numite hiloţi, şi îi asasinau. Antrenament excelent, se spunea, pentru grozăviile războiului. Hiloţilor le era interzis, sub pedeapsa cu moartea, să iasă din cabanele lor, după apusul soarelui.
     La Atena însă, obiceiurile şi, cu timpul, chiar şi legile au devenit treptat tot mai blânde. Sclavul care fuge de la un stăpân neomenos se poate refugia într-un sanctuar, cel al lui Tezeu sau cel al Eriniilor; în acest caz, el se află sub protecţia dreptului de azil, iar stăpânul lui este obligat să-l scoată la vânzare.
     Mai mult decât atât, pe sclav, ca şi pe omul liber, legea îl apără de ofensele grave sau de actele de violenţă (dike hybreos): ea îi dă chiar şi sclavului un synegoros, adică un fel de avocat, în orice litigiu privind eliberarea lui.
     Sclavul, fiind obiect de proprietate, nu poate exercita el însuşi dreptul de proprietate. Dacă i se întâmplă să-şi stângă un peculiu, o sumă de bani din bacşişuri sau altfel, el nu-l păstrează decât prin toleranţă. Nimic nu împiedică pe stăpân să i-l ia.
     Situaţia de drept a sclavului este inumană. Trebuie chiar repetat că nu există o condiţie juridică a sclavului, pentru că sclavul nu este socotit o fiinţă omenească, ci o simplă „unealtă”, de care se servesc cetăţenii sau alţii.
     Atenienii erau, în raporturile lor cu sclavii, cu mult mai puţin riguroşi şi doctrinari decât filozofii lor. Mai puţin doctrinari şi mai umani, ei îşi tratau, de obicei, sclavii ca pe nişte oameni. Situaţia lor era mai bună, o lege îi proteja faţă de relele tratamente: nu era voie să fie lovit de stăpân pe stradă şi era interzisă uciderea sa. Legea, însă, nu interzicea proprietarului de sclavi să tortureze sau să maltrateze un sclav. În celelalte oraşe ale Greciei, sclavul este supus violenţelor tuturor oamenilor liberi. Oricare cetăţean poate, în stradă, să-l batjocorească sau să-l lovească. Platon găseşte acest lucru foarte bun.
     Sclavul, la Atena, este îmbrăcat la fel cu cetăţenii, cel puţin cu ceilalţi săraci. Nici un semn nu deosebeşte un sclav de un om liber, în familie, el are drept să-şi spună părerea faţă de stăpân. Numeroase pasaje din comedii arată că sclavii nu se tem să spună stăpânului adevărul în faţă.
     Sclavii tineri, cei născuţi în casă, nu primeau în mod obişnuit nici o instrucţie. Ei nu se puteau duce la gimnazii, căci acestea erau deschise numai oamenilor liberi şi copiilor lor. Aristofan (în Plutus) descrie modul prin care sclavii cumpăraţi la Atena erau încorporaţi în familie prin executarea unui ritual (cataclysma). Ei erau puşi să se aşeze lângă vatră, iar stăpâna casei lăsa să cadă peste capul lor smochine, nuci şi dulciuri, după care primeau şi un nume. Această ceremonie nu e lipsită de analogii cu ceremonia căsătoriei şi cu cea a adopţiunii: sensul ei este desigur să arate că noul venit, străin până în acea clipă, devine din acel moment un membru al familiei şi împărtăşeşte credinţele ei religioase. De aceea sclavul era primit la numeroase ceremonii religioase pe picior de egalitate cu cetăţenii. Poate chiar să se iniţieze în misterele de la Eleusis, unde se predau credincioşilor credinţe şi rituri care le permit să câştige nemurirea.
     Din această pricină, sclavul trebuia să fie înmormântat la un loc cu membrii familiei, aşa cum am văzut că se întâmplă în cimitirul din Cerameicos. Sclavii care sunt greci de neam se puteau iniţia în misterele de la Eleusis. Odată eliberat, sclavul nu este scutit de toate obligaţiile faţă de familia fostului său stăpân, căci legăturile religioase se menţin.
     Situaţia sclavilor aflaţi în stăpânirea unor particulari pare să fi fost, în general, suportabilă la Atena. Cât despre sclavii publici, ei au, la urma urmelor, o viaţă de funcţionari mărunţi; ei locuiesc unde vor (cu excepţia arcaşilor sciţi), primesc un salariu, iar legăturile dintre ei sunt îngăduite.
     De asemenea, mulţi dintre sclavii folosiţi în comerţ sau industrie îşi puteau alege singuri domiciliul, după cum puteau administra ei înşişi o întreprindere. Din punct de vedere legal, profitul aparţinea în întregime stăpânului, dar acesta găsea deseori că e mai avantajos pentru el să-i „intereseze” în afacere, lăsându-le un anumit procent. În felul acesta au ajuns la o situaţie înfloritoare Pasion şi succesorul său Phormion.
     Teatrul, şi mai ales comedia, oglindeşte importanţa dobândită de sclavi în viaţa de toate zilele:
        ■ în Broaştele, Aristofan îl prezintă pe Xanthias ca pe un om înzestrat cu toate calităţile şi în primul rând cu priceperea şi curajul care-i lipsesc stăpânului lui, zeul Dionysos;
        ■ în Pluto, sclavul Carion este cel care trage toate iţele şi se ştie prea bine cât de mare va ajunge rolul sclavului descurcăreţ, şiret, neobrăzat, numit adesea Daos, în comedia nouă, la Menandru.
     Dar cel puţin două categorii de sclavi erau cu totul nefericiţi: cei folosiţi în mori ca să învârtă piatra şi să macine grăunţele şi cei de la Laurion, minerii care aveau cea mai grea viaţă dintre sclavi. Deseori stăpânul care voia să pedepsească un sclav îndărătnic sau necinstit îl trimitea la moară sau la mină.
     În timpul războiului peloponeziac, incursiunile pe care le făceau lacedemonienii în Atica le-au îngăduit sclavilor de la Laurion să fugă în masă şi să se împrăştie prin zonele de câmpie, unde au instituit o adevărată teroare.
     Atena dă sclavului chiar garanţii împotriva brutalităţii magistraţilor sau poliţiştilor, garanţii care sunt un început de condiţie juridică. Astfel, în toată Grecia, regulamentele de poliţie au ca sancţiune pentru oamenii liberi amenda, iar pentru sclavi (care n-au bani), biciul. Dar, în altă parte decât la Atena, durata flagelaţiei este la discreţia judecătorului sau a călăului. La Atena, dimpotrivă, maximul de amendă fiind fixat pentru cetăţeni la 50 de drachme, maximul loviturilor de bici este de asemenea fixat la 50.
     În felul acesta, legea recunoaşte  sclavului un drept împotriva reprezentanţilor statului. Este puţin, dar este totuşi începutul unei revoluţii juridice. Atena n-a fost, de altfel, urmată pe această cale de celelalte cetăţi – atât de mult această recunoaştere de către lege a unui drept privind pe sclav părea periculoasă unei societăţi în întregime bazate pe sclavie.

     Orice cetăţean, metec sau străin putea deveni proprietar de sclavi. Ca un element de proprietate sclavul era înregistrat pe listele active.
     Cetăţeanul obişnuit pare să fi avut vreo 10 sclavi: portarul, bucătarul, „pedagogul” care duce copiii la şcoală şi-i supraveghează şi, în sfârşit, femeile care curăţă prin casă, aduc apa, macină grăunţele cu râşniţa, torc şi ţes după poruncile stăpânei lor. Cel înstărit, din câte spune Platon, are în mod normal circa 50 de sclavi de ambele sexe.
     Există case mari, care întrebuinţează douăzeci, dar acest lucru este arătat ca ceva foarte rar. Să notăm, de altfel, că în Grecia locuinţa este foarte simplă, iar hrana foarte sobră, în afară de zilele de sărbătoare. Dar, chiar în oraş, există, întotdeauna, o bucăţică de pământ de cultivat, există, de asemenea, îmbrăcămintea de confecţionat. Sclavia este deci, într-o largă măsură, legată de artizanatul casnic.
     Un cetăţean extrem de bogat, cum era omul politic Nicias, avea numai el singur peste 1.000 de sclavi, dintre care pe cei mai mulţi îi închiria fiindcă nu-i putea folosi el pe toţi, fireşte.
     Trebuia ca un cetăţean atenian sau din altă cetate să fie prea sărac, ca să nu aibă măcar un sclav. Totuşi au fost mulţi dintre aceştia, precum este cazul „Invalidului” lui Lysias care trebuie că era bărbier sau cizmar, nu se ştie precis, şi care afirmă: „Am o meserie, dar ea nu-mi aduce cine ştie ce câştig; îmi vine greu să lucrez singur şi încă nu mi-am putut cumpăra un sclav care să-mi ţină locul”.
     Sclavii puteau fi cumpăraţi sau vânduţi în pieţele de sclavi de la Delos, Chios, Sarnos, Bizanţ, Cipru. În Atica exista o piaţă la Sunion, pentru a aproviziona cu mână de lucru minele de la Laurion, situate în apropiere, şi una la Atena, în Agora. Ele se ţineau la fiecare lună nouă, iar vânzarea se făcea prin licitaţie.
     Preţul de piaţă a variat mult în funcţie de epocă, depinzând bineînţeles şi de vârsta, sexul, originea, rezistenţa şi inteligenţa fiecăruia dintre ei. Preţul de răscumpărare a prizonierilor de război era, în secolul al V-lea î.Hr., de aproximativ 2 mine, adică 100 de drahme; el s-a ridicat până la 5 mine către sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr.. Un muncitor necalificat costă în jur de 2 mine; femeile, de obicei, costă ceva mai mult, dar un muncitor calificat poate valora între 3 şi 6 mine.
     O inscripţie din secolul al V-lea, descoperită în Atica, ne informează că au fost preluaţi copii la 70 de drahme (cei needucaţi la 50 drahme) şi adulţii de sex masculin la 200 drahme. Aceste cifre arată o deosebire de preţ faţă de persoanele cunoscute: când filozoful Platon a fost vândut ca sclav la Aigina, cumpărătorul a plătit 2.000 sau 3.000 de drahme. Au fost sclavi care au fost schimbaţi pe sare.    
     Printre sclavi se face deosebirea între cei născuţi în casă şi cei cumpăraţi. Ar fi greşit să credem că stăpânii încurajau legăturile dintre sclavi  –  care nu sunt socotite ca adevărate căsătorii (gamoi)  –  pentru a-şi procura la preţ ieftin „şeptel uman”, căci copiii aveau nevoie de hrană timp de mulţi ani înainte de a deveni, la rândul lor, „productivi”. Stăpânii le îngăduiau sclavilor buni să întemeieze o familie în primul rând ca să-şi asigure devotamentul lor.
     În Economicul lui Xenofon, Ischomachos spune: „I-am arătat tinerei mele soţii apartamentul femeilor despărţit de cel al bărbaţilor printr-o uşă pe care o ţineam încuiată pentru ca nimeni să nu ia nimic fără voie şi pentru ca sclavii să nu aibă copii fără îngăduinţa noastră. Căci sclavii buni, dacă au copii, de obicei dau dovadă de mai mult devotament, în timp ce sclavii răi, după ce-şi găsesc o pereche, fac răul cu mai multă uşurinţă”.
     La ţară, dacă nu ţinem seama de minele de la Laurion, sclavii erau destul de puţini la număr, fiindcă micii proprietari (autourgoi) nu erau suficient de bogaţi ca să poată ţine mulţi sclavi. Proprietarii înstăriţi, cum era Ischomachos, aveau mai mulţi sclavi, conduşi de un vechil, tot sclav şi el.

     Au existat mai multe categorii de sclavi, în funcţie de munca prestată:
        ■ sclavii de casă - se ocupau cu serviciile domestice
        ■ sclavii lucrători - munceau în ateliere meşteşugăreşti sau în artizanat
        ■ sclavii publici - erau angajaţi de stat în munca administrativă sau în instituţiile statului (arcaşii parţi au devenit ofiţerii de poliţie ai oraşului)
        ■ sclavii minieri - (ex. minele de argint din Laurion) aveau condiţiile de muncă inumane ceea ce sigur ridica rata de mortalitate a sclavilor de aici.
     La oraş, treburile gospodăriei erau făcute în mod normal de sclavi. Aproape totul depindea aici de serviciul femeilor sclave. Pisatul sau măcinatul grăunţelor realizat cu râşniţele antice este o muncă foarte obositoare. Homer arată că femeile sunt acelea care se apucă de această treabă, noaptea, „cu genunchii rupţi de oboseală”. Muncile din bucătărie, coptul pâinii, ţesutul veşmintelor erau sarcinile sclavilor.
     Sub supravegherea stăpânei, care de altfel face acelaşi lucru, sclavele torc, ţes sau brodează. Unii dintre aceşti sclavi, care iau parte la viaţa familială, deţin uneori un loc important. Doicile şi „pedagogii” sunt, în piesele de teatru, plini de sfaturi bune şi de dojeni, şi, în acelaşi timp, plini de afecţiune. O afecţiune, pe care copiii le-o întorc, o dată mari. De pildă, afecţiunea pitorească pe care doica micului Oreste o arată, 20 de ani după ce l-a hrănit şi crescut, când i se aduce la cunoştinţă ştirea – falsă, de altfel – a morţii „odorului său”.
     La ţară, în ferme, chiar pe marile domenii, puţini sclavi. Mult timp, pământul a fost cultivat în comun de membrii familiei, în sensul larg, de asemenea, de câţiva sclavi, desigur, şi încă de lucrătorii agricoli, care sunt angajaţi la seceriş şi la culesul viilor şi care sunt nevoiaşi „liberi”.
     Micii cultivatori puteau să închirieze sclavi pentru muncile de sezon, căci uneori cetăţenii şi metecii bogaţi îşi investeau banii în cumpărarea şi întreţinerea mâinii de lucru servile pe care o închiriau apoi pentru perioade de timp determinate.
     Fireşte, industria de orice fel cerea mulţi sclavi. Industria construcţiei întrebuinţează şi lucrători liberi şi sclavi. Ni s-au păstrat socotelile construirii, de către statul atenian, a unuia dintre templele de pe Acropole. Vedem că, pentru diverse munci de salahori sau de lucrători calificaţi, statul tocmeşte fie sclavi, care îi sunt închiriaţi de proprietarii lor, fie oameni liberi. Pentru aceeaşi muncă, salariul este acelaşi, fie că este vorba de sclavi sau de cetăţeni, cu deosebirea că patronul de sclavi, care adesea lucrează cu ei, le încasează salariul, cu obligaţia, se înţelege, de a-i hrăni.
     Minele de la Laurion, unde se extrage plumbul argentifer, în sudul peninsulei Atica, utilizează peste 10.000 de sclavi şi poate chiar, în unele epoci, aproape 20.000. O tehnică defectuoasă îi silea să lucreze cu unelte rudimentare, în galerii strâmte, luminate de opaiţe care fumegau. Afară, într-un peisaj pustiit  –  căci minereul, amestecat cu sulf, scoate la topire vapori care distrug vegetaţia  –  ei erau cazaţi în tabere sordide, fără familii, ca să nu se facă cheltuieli de întreţinere în plus.
     Dar o asemenea concentrare a mâinii de lucru pare să fie un caz unic în Atica. Pentru celelalte ramuri ale industriei nu cunoaştem nici un atelier care să fi folosit mai mult de 120 de sclavi, cifră pe care o atingea fabrica de arme a metecului Kephalos, tatăl lui Lysias.
     Comerţul atenian, atât de înfloritor, avea şi el nevoie de multă mână de lucru, mai ales la Pireu, pentru încărcarea şi descărcarea corăbiilor; aceşti „docheri” erau desigur, în marea lor majoritate, sclavi. În domeniul bancar cunoaştem, datorită discursurilor lui Demostene, cazul a doi sclavi cărora stăpânii le-au dat posturi de încredere şi care au ajuns să aibă o situaţie importantă.
     Un anume Pasion, funcţionar la o bancă, s-a remarcat prin munca şi priceperea sa în afaceri într-atât încât stăpânul său l-a eliberat; mai târziu, lui Pasion i s-a ivit prilejul de a face servicii statului, prin intermediul fondurilor de care dispunea, şi el a obţinut chiar dreptul de cetăţenie, ceea ce se întâmpla foarte rar unui om de provenienţă servilă.
     La moartea lui, în 370 î.Hr., Pasion a lăsat în urmă o văduvă şi doi fii, unul în vârstă de 24 de ani, celălalt de 10. Cum nu avea încredere în talentele financiare ale fiului mai mare, care se pricepea mult mai bine să cheltuiască banii decât să-i câştige, Pasion a dispus prin testament ca banca precum şi o fabrică de scuturi care era tot proprietatea lui să fie administrate de un funcţionar credincios, Phormion, care era tot un fost sclav eliberat; Pasion a mai hotărât şi ca Phormion să se căsătorească cu văduva sa şi să devină tutorele celui mai mic dintre fiii săi. Bineînţeles, acest testament a fost atacat în justiţie de fiul cel mare al lui Pasion.    
     
Acest exemplu ilustrează modul cum unii sclavi plini de talent puteau atinge poziţii de invidiat.
     Statul este el însuşi proprietar de sclavi, ca şi sanctuarele care deţin hieradouloi. Dintre sclavii publici, îi cunoaştem în primul rând pe aprozii care lucrează la ecclesia, la bule, la tribunale şi pe lângă diferiţi magistraţi; angrenaje indispensabile ale maşinăriei statului, ei formează de fapt birourile administraţiei ateniene.
     Mai există şi călăii (de pildă slujitorul Celor Unsprezece care pregăteşte cucuta şi i-o aduce lui Socrate), măturătorii, lucrătorii de la monetăria care bate piesele de o drahmă şi, în sfârşit, agenţii de poliţie, adică arcaşii sciţi. Nu trebuie să se confunde acest corp de poliţişti, înfiinţat în 476 î.Hr., cu trupele auxiliare ateniene, înarmate şi ele tot cu arcuri. Aşa cum am văzut, aceşti sciţi, cumpăraţi de către stat, păstrau ordinea pe străzi şi în Agora, la Adunare şi în tribunale. Ei erau în număr de 1.000, iar tabăra lor se afla pe Areopag, de unde le era uşor să supravegheze Agoraua şi oraşul.
     Practica eliberării sclavilor, apărută târziu în Grecia, se făcea prin testament sau răscumpărare. Sclavul eliberat nu putea deveni niciodată cetăţean primind un statut egal cu cel al unui metec.