Metecii sunt străinii cărora li să permis să trăiască permanent în oraşele greceşti (metec = „cei care locuiesc împreună cu”). Metecul era parţial asimilat cetăţii, deşi nu avea drepturile cetăţeanului. Străinul care trăieşte într-o cetate grecească este cel mai adesea un prizonier de război, un sclav. La Sparta se practica periodic expulzarea străinilor (xenelasia).
     Situaţia metecilor din Atena este cel mai bine cunoscută. Atena, fiind oraşul cel mai liberal, a îngăduit multor greci neatenieni să trăiască pe pământul ei şi să se bucure aici de drepturi apreciabile. Cei mai mulţi dintre aceştia au venit în Atena pentru a beneficia de miracolul economic atenian, şi de obicei au fost implicaţi în comerţ. Doar un mic procentaj din meteci provin din foştii sclavi (liberţii) care au optat să rămână în Atena după ce le-a fost acordată libertatea. Aceştia trebuiau să plătească în plus un impozit de un triobol şi că mai aveau îndatoriri faţă de fostul stăpân.
     Majoritatea metecilor din Atena sunt greci, dar există printre ei şi fenicieni, frigieni, egipteni şi chiar arabi.
     Metecii au devenit numeroşi la Atena în epoca lui Pericle numărul lor reprezentând până la 40% din populaţia liberă a Aticii. Arheologia au adus la lumină inscripţii pe piatră, datate din epoca clasică, care arată că demele Melite (N-V Atenei) şi Pireu au concentrat un număr foarte mare de populaţii formate din meteci.
     Ei erau supuşi la aproape toate obligaţiile financiare ale cetăţenilor, şi mai ales la liturgii (servicii publice), cum ar fi, de pildă choregia pentru sărbătoarea Leneenelor (erau datori, adică, să întreţină şi să instruiască pe cheltuiala lor un cor dramatic pentru această sărbătoare, atunci când îi desemna arhontele), dar erau scutiţi de trierarhie, fiindcă această sarcină comporta comanda unei corăbii de război.
     Metecii plătesc şi o taxă specială, la drept vorbind foarte mică, numită metoikion: 12 drahme pe an pentru bărbaţi şi 6 pentru femei, adică salariul pe 6 şi respectiv 3 zile de muncă.
     Metecii nu erau primiţi în rândurile efebilor, dar puteau frecventa gimnaziile publice (la care sclavii nu aveau acces); ei serveau în armata ateniană, ca hopliţi sau ca soldaţi în infanteria uşoară, şi mai ales în flotă, ca vâslaşi; pe uscat, ei contribuiau în special la apărarea teritorială a Aticei.
     Căsătoriile între cetăţeni şi meteci erau, desigur îngăduite de lege, dar, cu începere din 451 î.Hr., nici măcar fiul unui atenian şi al unei metece nu avea drept de cetăţenie, cu atât mai puţin fiul unui metec şi al unei ateniene. Metecii puteau dobândi bunuri mobiliare şi puteau fi stăpâni de sclavi, dar nu puteau avea case sau pământuri, dacă nu obţinuseră în chip excepţional acest drept (enctesis). De obicei, dreptul numit enctesis era însoţit de un alt privilegiu, isoteleia, care, din punct de vedere financiar, ştergea orice deosebire între metec şi cetăţean.
     În justiţie, metecii puteau fi supuşi la tortură, dar această dispoziţie a legii nu era aplicată niciodată. În faţa tribunalelor, ei erau reprezentaţi de un cetăţean care era patronul lor, prostates. Ucigaşul unui metec putea fi condamnat la exil, dar nu la moarte, ca ucigaşul unui cetăţean: aşadar, legea nu punea exact acelaşi preţ pe viaţa unuia şi pe a celuilalt.
     Bunurile metecilor erau însă protejate de arhontele polemarh, care avea în grijă toate litigiile referitoare la ei.
     Metecii puteau celebra nestingheriţi cultele ţării lor de origine şi se puteau uni în asociaţii religioase numite thiasoi, iar divinităţile străine introduse de ei, zeiţa tracă Bendis sau Maica din Frigia, recrutau mulţi adepţi chiar printre atenieni.
     Metecii erau invitaţi să ia parte şi la celebrarea unor sărbători oficiale, ca Hephaisteia sau Panateneele, la care participau alături de aliaţii Atenei şi de cleruhi (cetăţeni care-şi au reşedinţa într-o colonie ateniană).
     La Atena, ei se bucură deci de un regim destul de blând, cel puţin în comparaţie cu atitudinea pe care o au faţă de ei Sparta şi multe alte cetăţi greceşti, şi nu e de mirare că Tucidide i-a putut atribui lui Pericle fraza: „Cetatea noastră este deschisă tuturor; nici o lege nu-i alungă pe străini, nici nu-i lipseşte de învăţătura sau de spectacolele care există la noi”.
     Metecii erau repartizaţi între diferitele deme. Din punct de vedere administrativ, ei erau deci înglobaţi în populaţia ateniană, dar ei nu aveau, fireşte, nici un drept politic. Ei puteau exersa unele funcţii publice, dar numai din cele minore, cum ar fi cea de crainic, de medic public, de arendaş al impozitelor sau de antreprenor de lucrări publice. Cei mai mulţi dintre ei lucrau în industrie sau comerţ, exercitând profesiile pe care astăzi le numim liberale.
     Numărul metecilor era ridicat în artizanat şi în industrie, mai ales în domeniul ţesătoriei, al tăbăcăriei şi al pielăriei, al ceramicii şi al metalurgiei. În prelucrarea metalelor se pare că ei au avut, de fapt, un adevărat monopol. Siracuzanul Kephalos, pe care Platon ni-l înfăţişează la începutul Republicii ca pe un bătrân simpatic, bogat şi înţelept în acelaşi timp, conducea la Atena o fabrică de arme; el este tatăl oratorului Lysias.
     Metecii ocupă primul loc şi în comerţ, atât în cel cu amănuntul, cât şi în cel cu ridicata. Ei sunt vânzători de textile, de legume şi de grâne, dar sunt şi mari negustori şi importatori. Mai ales ei armează corăbiile care aduc la Atena lemnul din Macedonia, foile de aur din Orient, cerealele şi peştele sărat din Pontul Euxin.
     Cea mai mare întreprindere de conserve din Atena este cea a lui Chairephilos şi a fiilor săi; Chairephilos va obţine dreptul de cetăţenie şi va consacra la Delfi un ex-voto cu această dedicaţie: „Ca urmare a unui legământ, Chairephilos fiul lui Pheidon, atenian, a adus această ofrandă lui Apollo Pitianul”. Noi însă ştim din alte izvoare că Chairephilos nu era atenian din naştere.
     Cei mai importanţi bancheri (trupezitai) din Atena sunt meteci sau foşti sclavi care, o dată eliberaţi, au dobândit statutul de meteci.
     Mulţi meteci, ajungând înstăriţi sau chiar bogaţi datorită activităţii lor economice, le asigură fiilor lor o educaţie foarte îngrijită, fapt care le va îngădui acestora să se remarce în meseriile de artist, medic, orator: de exemplu, fabricantul de arme Kephalos, originar din Siracuza, pe care l-am mai amintit, l-a crescut pe fiul său Lysias în tovărăşia copiilor din cele mai de seamă familii ateniene, iar acesta a ajuns un orator celebru.
     Pe de altă parte, mulţi oameni talentaţi, care dobândiseră deja o faimă în propria lor ţară, veneau la Atena, atraşi de strălucirea ei incomparabilă şi de consacrarea pe care o putea găsi aici talentul lor, şi adesea rămâneau definitiv în cetate.
     Aşa s-a întâmplat cu marii pictori Polygnotos din Thasos, Zeuxis din Heracleea şi Parrhasios din Efes. Părintele medicinii, Hipocrate din Cos, s-a bucurat de un mare succes la Atena, iar părintele istoriei, Herodot din Halicarnas, a făcut lecturi publice şi a petrecut mulţi ani aici, înainte de a pleca în Italia meridională, ca participant la colonia panelenică întemeiată la Thourioi, din iniţiativa lui Pericle şi sub conducerea atenienilor.
     Pericle, pe care l-am putea crede xenofob din cauza legii pe care a dat-o în 451 î.Hr. pentru a stăvili extinderea dreptului de cetăţenie, este el însuşi înconjurat de meteci: profesorul său, Anaxagoras din Clazomenai şi tovarăşa sa de viaţă, Aspasia din Milet, arhitectul Pireului, Hippodamos din Milet, şi astronomul Phaeinos, profesorul lui Melon, sunt şi ei tot meteci.
     Cât despre „sofişti”, savanţi sau profesori de elocinţă, care vin în trecere la Atena şi uneori rămân aici, pe ei îi cunoaştem datorită lui Platon, duşmanul lor: Protagoras vine din Abdera, în Tracia; Gorgias, din Leontion, în Sicilia; Prodicos, din insula Ceos; Hippias, din Elis.
     Printre „cei zece oratori” atenieni socotiţi ca cei mai mari, trei sunt meteci: Isaios din Chalcis, Deinarchos din Corint şi Lysias, fiul siracuzanului Cephalos. Datorită averii sale, Lysias va juca chiar un oarecare rol în restaurarea democraţiei în 403 î.Hr. şi va fi atunci pe punctul de a obţine dreptul de cetăţenie, ca şi Chairephilos, îl merita cu prisosinţă căci discursurile sale sunt considerate drept cel mai strălucit model de proză atică.
     Nu încape nici o îndoială că metecii au contribuit din plin la puterea economică şi la prestigiul intelectual şi artistic al Atenei.
     Deşi putem spune că metecii reprezentau un grup social aflat sub rezerva restricţiilor juridice şi fără dreptul de a participa direct în procesul politic, totuşi acest lucru nu-i putea opri să joace un rol activ în viaţa socială ateniană. Ei au devenit prieteni ai cetăţenilor, participau la simpozioane, luau parte la festivalurile din oraş şi au făcut donaţii pentru altare şi chiar pentru ridicarea unor construcţii, ca cele din Pireu. Din secolul al IV-lea î.Hr. se remarcă o creştere a numărului de sponsorizări făcute de ei, valoarea acestora fiind recunoscută de oraş.
     Cu toate acestea, Platon nu avea încredere în ei şi ar fi vrut să li se îngrădească activitatea. Putem presupune că această atitudine îi era dictată de admiraţia lui pentru constituţia Spartei, cetatea xenofobă prin excelenţă, dar un alt atenian, mai realist, un om entuziasmat şi el de instituţiile lacedemoniene, îi sfătuia totuşi pe atenieni să acorde, în propriul lor interes, încă şi mai multe înlesniri metecilor. Este vorba de Xenofon. Acest om, care a trăit un timp atât de îndelungat departe de ţara sa şi care a luptat împotriva ei, ne apare întrucâtva ca un precursor al cosmopolitismului din epoca alexandrină.
     Prezenţa şi activitatea intensă a atâtor meteci, ca şi loialitatea lor statornică faţă de cetatea care îi primise, aveau să pregătească la Atena atmosfera pentru această tendinţă universalistă; dar ea intra în opoziţie –  şi Platon o înţelegea foarte bine  –  cu totalitarismul fundamental al cetăţii greceşti. Atitudinea practică a atenienilor faţă de meteci era un compromis onorabil între principiile lor politice tradiţionale şi firea lor mai curând liberală.
     Metecul care nu mai plăteşte taxa numită metoikion sau care încearcă să obţină prin fraudă dreptul de cetăţenie este făcut sclav, comportare care aminteşte de atitudinea iniţială a cetăţii greceşti faţă de străini. Metecii nu făceau singuri toată treaba şi am văzut mai sus că mulţi dintre ei erau antreprenori, patroni care supravegheau munca lucrătorilor. Aceşti lucrători erau în primul rând sclavii.