Teba (în limba greacă : Θῆβαι, Thēbai) este oraşul antic cel mai puternic din regiunea Beoţia, aşezat în centrul unui şes foarte fertil, în apropriere de Plateea.
       Despre primii locuitori ai Beoţiei nu există date fiabile, însă descoperirile arheologice au revelat că primele aşezări provin din mileniul III-II î.Hr.. Au fost găsite artefacte din secolul XVI î.Hr., chiar şi fresce, care arată că Teba a avut contacte cu Creta minoică. Teba a fost un puternic centru micenian, urmele distrugerii palatului provenind cu puţin timp înainte de războiul troian (cca 1200 î.Hr.). Denumirea „Teba” apare după invazia beoţienilor, sosiţi din Tesalia în jurul secolului al XI-lea î.Hr.
       Teba a jucat un rol important în mitologia greacă, poveştile despre Cadmus, Oedip, Dionysos, şi alţii, i-au inspirat pe Eschil, Sofocle şi Euripide.   
       Tradiţia atribuie întemeierea oraşului fenicianul Cadmus, care ar fi ridicat în perioada miceniană o prima cetate pe colina rotunjită numită Cadmeea, cea care în timpul Tebei clasice va deveni Acropolea. Cadmus a fost urmat de regi care au format o dinastie boeoţiană: Pentheus şi Polidoro, Nitteo şi Laddamo, Nitteo şi Laio, Lico şi Laio, Amphion, Laio al II-lea, Creonte, Oedip, Eteocles, Creonte tutorele lui Ladama, Tersandro, Tisamene, Damasittone, Xanthus şi Ptolemeu.
       La începutul epocii arhaice Teba cunoaşte un regres, însă curând ea va manifesta tendinţe hegemonice în Boeţia. După ce a detronat Orhomenosul, este realizată Liga Boeţiană, o confederaţie care cuprindea iniţial 13 sau 14 oraşe, dintre care niciuna nu predomina asupra celeilalte, simbolizată printr-un scut ce apare pe reversul monedelor (aversul fiind rezervat simbolului oraşului emiţător). Aceste oraşe onorau împreună cultul lui Poseidon la Onhestos şi sărbătoarea Panboiotia la sanctuarul Atenei Itonia de lângă Coroneea.
       Teba nu a reuşit niciodată să unifice Beoţia într-un stat, aşa cum a făcut Atena cu Atica. În jurul secolului VI î.Hr. Teba a devenit, în Liga boeoţiană, oraşul hegemonic care a avut comanda în caz de război. Hegemonia tebană ameninţa egalitatea reală cu ceilalţi membrii ai Ligii, provocând tentative separatiste ale unor oraşe importante din Beoţia, cum s-a manifestat Plataea care au încercat să iasă din Ligă în 519 î.Hr. sprijinită de Atena.
       În timpul războaielor medice, Teba, care a aderat iniţial la Liga elenă antipersană, s-a predat lui  Xerxes după  bătălia de la Termopile (480 î.Hr.). Prin urmare, după bătălia de la Plataea ( 479 î.Hr. ), Teba a fost asediată şi cucerită de Pausanias care instituie acolo un guvern democratic. Încercările de a realiza un sistem de conducere democratic în Teba au eşuat din cauza organizării sociale existentă în Beoţia : economia din această regiune a fost în principal agricolă, iar puterea fiind în mâinile aristocraţiei funciare, meşteşugurile şi comerţul nu au fost dezvoltate. Atena nu a reuşit niciodată să-ţi impună hegemonia în Beoţia, şi după înfrângerea suferită la Coroneea (447 î.Hr.) şi, în special, la Delion (424 î.Hr.), conducerea aristocratică oligarhică a revenit la putere în Teba, recâştigând şi rolul hegemonic în cadrul ligii beoţiene.
       În timpul războiului peloponesiac Teba a fost la început aliată cu Sparta, şi apoi cu Atena. Schimbarea în politica externă poate fi atribuită unui guvernări democratice moderate care a preluat puterea în Teba şi care este înlocuită de Sparta cu aristocraţi filospartani după ce au ocupat Cadmeea. Opoziţia democratică aflată din exil la Atena, condusă de Pelopidas, s-a aliat cu moderaţii aflaţi în Teba conduşi de Epaminondas şi i-a alungat pe spartani (379-378 î.Hr.).
       Pelopidas şi Epaminondas vor duce Teba în culmea puterii sale. Urmează o serie de evenimente ce au culminat cu instaurarea hegemoniei tebane, deşi de scurtă durată, în restul Greciei. Formaţiunea falangei oblice, creată de Epaminondas, a dat tebanilor un avantaj considerabil pe câmpul de luptă. În 373 î.Hr., armata tebană a distrus Plateea, oraşul rival din Beoţia, după care i-a învins pe spartani la Leuctra (371 î.Hr.) şi a reuşit să-şi impună autoritatea asupra Peloponesului. Moartea lui Pelopidas în luptă la Cynoscephalae (364 î.Hr.) şi apoi a lui Epaminondas la Mantineea (362 î.Hr.) a pus capăt unei hegemonii tebane efemere.
       Declinul a fost la fel de rapid. O mişcare antitebană a culminat cu al treilea război sfânt (356 - 346 î.Hr.), care a avut ca efect intervenţia lui Filip al II-lea al Macedoniei în Grecia. Aflată în pericol, Teba se aliază cu Atena împotriva lui Filip al II-lea, dar este învinsă în bătălia de la Cheroneea, loc unde este distrus şi Batalionul Sacru al Tebei (o unitate militară de elită). Liga beoţiană a fost desfiinţată, iar Teba a trebuit să plătească uriaşe despăgubiri de război Macedoniei şi să accepte o garnizoană macedoneană în oraş.
       Teba şi Atena s-au răzvrătit în 335 î.Hr. împotriva statului macedonean înşelate de ştirile false despre moartea lui Alexandru cel Mare. Răzbunarea lui Alexandru a fost cumplită, întreagul oraş fiind distrus, iar locuitorii vânduţi ca sclavi. Alexandru a cruţat numai preoţii, lideri ai partidului pro-macedonean şi descendenţii lui Pindar, a cărui casă a fost singura care nu a fost distrusă.
       Cassandru a reclădit oraşul în 316-315 î.Hr., însă acesta nu mai reprezenta decât o mică aşezare. O nouă rebeliune, condusă de Demetrio Poliorcetes, în 293 î.Hr. a cauzat din nou pierderi ale autonomiei.
       În epoca romană, Teba a încercat să se revolte împotriva romanilor în timpul războaielor mithridatice, astfel încât în 87 î.Hr. oraşul a fost ocupat de către Sylla care i-a luat jumătate din teritoriu. De atunci, declinul  a fost ireversibil Teba pierzând orice rol pe scena politică a Greciei.
       Teba a cunoscut o înflorire economică datorită agriculturii sale, a creşterii vitelor, în special a creşterii cailor. Teba prima dintre cetăţile greceşti care a avut o cavalerie strategică. Ea a fost patria lui Pindar, cel mai mare poet liric al Greciei, a dat o şcoală de filosofie şi a fost centrul unei importante şcoli de pictură. În perioada bizantină oraşul era renumit pentru mătăsurile sale.

       Corint (Korinthos) (în greacă : Κόρινθος, Kórinthos) considerat al treilea oraş al Greciei, după Atena şi Sparta, este situat strategic la intrarea în Pelopones, între golful Corint (deschis spre apus) şi golful Saronic (deschis în direcţia Asiei. Poziţionarea i-a permis să devină cel mai bogat oraş comercial din Grecia antică.
       La fel cum este cazul cu toate oraşele antice greceşti, nu există informaţii istorice cu privire la întemeierea Corintului. Tot ce avem sunt diferite legende care dau diferite date. O tradiţie atribuie întemeierea oraşului lui Foroneu, regele Argosului, şi ridicarea zidurilor de apărare lui Sisif, fiu al lui Eol şi nepot al Elenei. Homer spune despre Corint că şi-a însuşit miturile vechiului oraş Ephyra, din valea Argosului. Potrivit altei legende, Corintul aparţinea de teritoriului Micenei în timpul desfăşurării războiului troian.
       Descoperirile arheologice au dezvăluit că aici se afla o cetate puternică din perioada  preelenică, care a fost precedată de mai multe aşezări din perioada neolitică (mileniul al VI-lea î.Hr.).
       Corintul avea pe ţărmurile celor două mări, două porturi – Chenhreai şi Lehaion. După invazia dorienilor sosiţi din Argolida, aici este întemeiată dinastia Heraclizilor, apoi, în jurul anului 747 î.Hr., o mare familie aristocratică, Bahiazii, preia puterea şi înlocuieşte monarhia cu un regim oligarhic. Oraşul este condus de trei magistraţi (rege, pritan, polemarh) aleşi de un consiliu alcătuit din 200 de membri, demos-ul unicilor proprietari rurali având un rol foarte şters.
       La mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr.,  Corintul cunoaşte un modest avânt comercial şi întreprinde primele colonizări – Corcira, Acarnania şi Siracuza – datorită nevoii de pământ, urmare a divizării midiilor proprietăţi. Criza socială ia proporţii, agravată şi de conflictul dintre Corint şi Corcira – se înregistrează, în anul 664, prima bătălie navală din istoria grecilor – şi vedem instaurându-se tirania. Familia Cipselizilor se impune pentru o perioadă de şaptezeci şi trei de ani, datele precise fiind controversate.
       Creatorul dinastiei, Cipselos, confiscă şi redistribuie pământurile ce aparţineau nobililor, instituie o taxă asupra venitului, bate primele monede corintiene, potrivit etalonului fixat de Eubeea, dar cu o divizare a staterului în 3 drahme şi nu în, 2, care permite o mai lesnicioasă raportare la etalonul Eginei, utilizat în restul Peloponesului. Fiul său Periandru, pe care izvoarele ni-l arată fie ca pe un om lipsit de judecată, fie ca pe un înţelept (este unul dintre cei şapte înţelepţi), pare să fi înăsprit tirania, restrângând libertatea individuală a cetăţenilor şi luând unele măsuri de reducere a cheltuielilor, înlesneşte o a doua etapă de colonizări în Marea Ionică şi în Adriatica (Leucada, Ambracia, Epidamn, Apolonia) şi în Calcidica (Potideea). Este realizat un adevărat imperiu, deoarece coloniile rămân strict dependente de metropolă şi sprijină aspiraţiile comerciale ale acesteia, îndeosebi cele îndreptate spre Occident, procurându-i relee pe drumul Europei centrale de unde Corintul încearcă să achiziţioneze argint. Nepotul lui Periandru, Psalmetic, este răsturnat de la putere în anul 582 î.Hr. nu fără intervenţia Spartei, ostilă întotdeauna tiranilor.
       Tiraniei îi urmează atunci o aristocraţie moderată care a făcut să domnească pacea şi dreptatea, dar a redus expansiunea colonială şi economică a Corintului. Conducerea oraşului aparţine unor consilieri (8 probuli) şi consiliului (bule) format din 80 de membri, aleşi nu numai din aristocraţia tradiţională, ci şi din clasa bogătaşilor. Este începutul domniei aşa-numitei Eunomia (Buna alcătuire) pe care o va cânta Pindar (Olimpice, 13, 6).
       În urma alianţei cu Sparta, Corintul participă la războaiele medice, ca mai târziu datorită neînţelegerile sale cu colonia sa Corcira au dus la izbucnirea războiului peloponesiac. Această alianţă cu Sparta s-a spart atunci când imperialismul lacedemonian a provocat războiul din Corint (395-387 î.Hr.), în urma căreia s-a unit cu Atena împotriva Spartei. ţn bătălia împotriva macedonenilor Corintul a luptat la Cheroneea alături de atenieni şi de tebani.
       Impunerea hegemoniei Macedoniei, condusă de Filip al II-lea, asupra lumii greceşti a făcut din Corintul centrul Ligii panelenice în care au intrat majoritatea oraşelor, cu excepţia Spartei. În anul 243 î.Hr. Corintul este încorporat în Liga aheeană de către Aratos. În perioada elenistică, cetatea Tennea (locul unde a copilărit Oedip şi unde exista un celebru templu al lui Apollon) se aliază cu romanii care, în anul 146 î.Hr., conduşi de Mummius distrug Corintul oferind cea mai mare parte pe teritoriul său a Sicion. În timpul lui Cezar şi Augustus are loc o reconstrucţie şi o colonizare cu veterani romani şi cu liberţi. Împăratul Hadrian l-a înzestrat cu noi clădiri, dar în secolul al III-lea cade sub atacul herulilor.
       Activitatea industrială aduce importante venituri din producţia de covoare şi pături, obiecte de artă din bronz, parfumuri şi mai ales ceramică. şantierele lui navale sunt faimoase, îşi orientează comerţul îndeosebi spre Occident, pe care îl invadează cu vasele sale în schimbul grâului pe care îl adună în antrepozitele lui, cele mai mari din Grecia. În Orient, Rodosul pare să fie centrul traficului său, în a cărui sferă intră şi oraşul Naucratis din Egipt, ca şi Al-Mina din Siria şi ţărmurile Pontului.
       Oraşul devine o imensă aglomeraţie cosmopolită, dedată luxului şi plăcerilor; hierodulele (curtezanele sacre) din templul Afroditei se bucurau de o mare faimă încă din epoca arhaică. Începând din jurul anului 550 î.Hr., când are loc o criză economică, scade volumul exporturilor datorată şi dezvoltării comerţului atenian, care concurează Corintul până şi pe pieţele cele mai îndepărtate.
       Corintul profită de pe urma prosperităţii generale care permite cetăţenilor săi îi îngăduise să adune între zidurile sale cel mai mare număr de opere de artă din Grecia. Cele mai multe dintre acesta au fost duse la Roma după distrugerea oraşului. Viaţa religioasă cunoaşte o mare intensitate, fiind concentrată în jurul celor două sanctuare închinate Herei (unul în oraş şi altul în Peracora), celui dedicat Afroditei din Acrocorint şi sanctuarului lui Poseidon din Istm (la vreo 12 km de oraş), unde se celebrează jocurile panelenice, jocurile istorice, socotite a fi fost întemeiate de Tezeu.
       O contribuţie deosebită a avut Corintul la dezvoltarea arhitecturii dorice. Pindar îi  atribuie inventarea frontoanelor adică, de fapt, a decoraţiei timpanale; asigură, în egală măsură, un succes definitiv placajelor din pământ ars. Joacă probabil un rol de prim plan şi în procesul privind trecerea de la mica figurină la plastica de mari proporţii şi la sculptura monumentală, deşi ne-au rămas foarte puţine opere de acest gen. Capodopere ale artei ornamentale ce s-au păstrat dezvăluie măiestria artizanilor corintieni: vase mari, oglinzi sau trepiede de bronz, şi mai cu seamă ceramică. Vasele sale, cunoscute sub numele de vase corintiene, lucrate dintr-o frumoasă argilă galbenă, se remarcă în special prin felul în care decorul se adaptează la suprafaţa destinată decoraţiei.
       Literatura apare încă de la sfârşitul secolului al VIII-lea î.Hr. prin Eumelos, un bahiatid care, în Corintice, cântă originile şi miturile ţării sale. Ea înfloreşte, cum e şi firesc, sub protecţia tiranilor : Arion, originar din Lesbos, creatorul ditirambului pe pământ dorian, este oaspetele lui Periandru.

       Sicion (Sikyon) (în greacă : Σικυών; gen.: Σικυῶνος) a fost un oraş grec antic de origine doriană situat în partea de nord a Peloponesului între Corint şi Ahaia. După invazia doriană aici s-au stabilit trei triburi doriene care i-au adus în starea de şerbie pe vechii locuitori de aici, korineforii. Potrivit tradiţiei aici este locul unde a dăruit Prometeu focul oamenilor.
       Oraşul se află situat pe platou cel mai fertil din Grecia continentală, la 3 km de mare, bogat în lanuri de grâu, livezi de măslini şi vii, care au constituit la început bogăţia sa de bază. Patru râuri, ce curg în paralel, furnizează apă din abundenţă.
       Pausanias a lăsat o listă a regilor care au domnit aici ce cuprinde 24 de regi, începând cu  Aegialeus. Tradiţia spune că acesta a dat primul nume oraşului care apoi a luat numele lui Mecone şi în cele din urmă numele lui Sicion, care a venit din Atica şi era urmaş fie al lui Erehteu, fie al lui Epopeus. Homer scrie că oraşul a depins de regatul lui Agamemnon, apoi el a fost supus de către dorienii comandaţi de Falces, fiul lui Temenos.
       Sub tirania Ortagorizilor (aprox. 670-570 î.Hr.) cunoaşte o perioadă de remarcabilă înflorire. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei acestora, Clisthene, cu ajutorul elementelor ioniene, care formau deja în oraş un al patrulea trib, luptă împotriva bogaţilor proprietari dorieni şi obţine reformarea constituţiei oraşului care îi avantaja pe ionienii şi înlocuirea cultelor dorian cu închinarea la Dionysos. El duce o luptă  împotriva Argosului şi participă  la primul război sacru. La strălucirea micului oraş contribuie victoria sa olimpică din anul 572 î.Hr., stabilirea la curtea sa a faimoşilor artişti cretani Dipoinos şi Scilis, reuniunea la Sicion a celor mai nobili pretendenţi din lumea greacă, veniţi să-şi dispute mâna fiicei sale Agariste.
       A oferit sanctuarului lui Apollo de la Delfi superbe ofrande : două edificii, un tholos şi un monopter, pe care artiştii din Sicion l-au decorat cu metope ce relatau unele legende locale. După căderea Ortagorizilor, oraşul revine la o conducere oligarhică moderată, cade în uitare şi numele lui mai e pomenit numai datorită poetei Praxila şi a unei vestite şcoli de lucrători în bronz, a cărei activitate va dura până în secolul al IV-lea.
       Oraşul a fost un important centru industrial din cele mai vechi timpuri, excelând mai ales în metalurgie. Beneficiind de prezenţa unei argile refractare, ce permite confecţionarea tiparelor folosite pentru topirea metalului, a creat produse din ceramică şi lucrări în bronz. Metalele (cu excepţia cuprului, care putea fi găsit în jurul văii munţilor Asopos) au fost importate din Cipru, în care a avut o colonie Golgoi. S-au produs statui de bronz, cupe pentru premieri phialai, podoabe din aramă, strigile, brăţări, etc..
       Agricultura, beneficiind de un sol extrem de bun, a furnizat numeroase produse agricole dintre care celebru a devenit un dovleac lung în formă de castravete (sikyos sau sikya). Uleiul de măsline (Olivifera Sikyon), care s-a folosit exclusiv pentru motive medicale, produsele aromatice şi legumele produse aici aveau o mare căutare.   
       Portul artificial, aşezat chiar în faţa Cirei, facilitează drumul spre Delfi. Valea Asoposului, în care este aşezată Sicion, îi permite accesul spre centrul Peloponesului, unde desfăşoară o intensă activitate comercială. Articolele sale de toaletă şi încălţămintea sa delicată erau exportate în toată lumea greacă. O activitate cu care se mândreau era creşterea cailor despre care spuneau că erau descendenţi din celebrul Aither şi marele Podagros, care după cum ştim de la Homer, au câştigat multe concursuri. De asemenea, oraşul era cunoscut pentru exportul de uleiuri şi vinuri fine, cherestea, peşte şi legume.
       În antichitate, Sicion a fost pentru arte ceea ce a fost Atena pentru filozofie. Doi dintre cei mai mari sculptori ai vremii, care a influenţat profund arta, s-au născut aici. Este puţin cunoscut că naşterea tragediei a avut loc aici încă din secolul al VII-lea î.Hr. Sursele istorice relevă că pictura, în forma sa actuală, a fost dezvoltată în acest mic loc şi, apoi, răspândită în întreaga Grecie. Mulţi artişti au studiat la celebrele ei şcoli de pictură şi sculptură.
       De asemenea, aici s-au produs o serie de invenţii în muzică şi dans. Aici s-a realizat primul duet de kithară dintre Amphion din Sicion şi Lysander din Sicion. Prima orchestră (enaulon kitharisin) a fost realizată în urma unui joc făcut de elevi ai lui Epigonos care s-au folosit de invenţia a Lysander. Muzica a beneficiat şi de invenţiile lui Epigonos (Epigonion– un fel de kithara cu patruzeci de corzi) şi Ibykos (Sambyke – un model de harpă).
       Dansul a cunoscut exprimări diverse. Dansul local, cunoscut sub numele de Aleter, a fost un fel de dans sobru. Kordax este un dans, realizat de fete Hippokleides la o petrecere dată de Kleisthenes. Nausika a fost un dans, realizat de fete, ce implica aruncarea unei mingi, ca de exemplu cel menţionat de Homer în Odiseea lui. Sicion avea şcoli unde se preda dansul (chorodidaskaleia).