SPARTA (Lacedemona), cea mai importanta cetate din Grecia, alături de Atena. Era situată în centrul Laconiei, într-un îngust fes fertil, pe malul râului Eurotas fi la poalele Taigetului.
     Prima cetate a fost întemeiată cu siguranţă de către aheeni la mijlocul mileniului al II-lea, la începutul epocii miceniene. Homer ne-a lăsat amintirea acestui oraş bogat şi puternic sub domnia lui Tindar şi a fiului său vitreg Menelau. în plină înflorire, cetatea a fost incendiată, poate de către dorieni; potrivit unei tradiţii, dorienii erau comandaţi de către heraclidul Aristodem, care, după ce devenise stăpânul văii înalte a Eurotasului, a supus întreaga Laconie. El a lăsat regatul celor doi fii ai săi, Euristenes şi Procles, de la care a descins regalitatea dublă spartană. I se atribuie lui Procles întemeierea Spartei. În rest, el s-a mărginit să reunească patru kome, Pitane, Limnai, Mesoa şi Kinosura, care au rămas totdeauna separate, formând un fel de cartiere. Nu se ştie dacă numele Sparta, care a fost dat ansamblului, era denumirea unei a cincea kome, unită cu celelalte, sau dacă este un nume a cărui origine nu se cunoaşte şi care s-a dat întregului ansamblu.      


Oraşul Sparta azi

     Cetatea Sparta pare să se fi ridicat pe amplasamentul Lacedemonei aheene, de la care şi-a luat numele, deoarece titlul oficial al regatului era „cetatea lacedemonienilor. Se pare totuşi că niciodată n-a existat o echivalenţă absolută între lacedemonieni şi spartani şi poate că rămâne valabilă (nu fără oarecari rezerve) deosebirea pe care unii istorici au vrut s-o facă, rezervând numele de spartani cetăţenilor care, majoritatea, coborau din dorieni, în timp ce numele de lacedemonieni ar fi desemnat ansamblul spartanilor, hipomeionilor şi periecilor, iloţii fiind totdeauna excluşi din această comunitate.
     Dorienii aduseseră în Laconia împărţirea lor în trei triburi gentilice, care au sporit cu încă două triburi, formând cinci triburi teritoriale, oboi; cetăţenii aparţineau unei oba prin reşedinţa lor şi uneia din cele trei phyle, sau triburi, prin naştere. Ar fi eronat să se creadă că toţi cetăţenii spartani erau dorieni; după supunerea Amicleei (aprox. în secolul al IX-lea î.Hr.), locuitorii acesteia, care erau de origine aheeană, au avut dreptul de cetăţenie; una din cele două mari familii spartane, Agizii, descindeau din Cadmos, iar cealaltă, Taltibiazii (care păstrau în cadru lor demnitatea de herald), cobora din Taltibios, heraldul pelopizilor; însuşi regele Spartei, Cleomene I îşi spunea aheean.


Sparta - reconstituire

     După ce şi-au asigurat dominaţia asupra Laconiei, lacedemonienii s-au avântat spre cucerirea ţinutului vecin, Mesenia, în secolul al VIII-lea î.Hr. Aceste noi teritorii au mărit clerosul fiecărui cetăţean, iar populaţia lor a fost aservită în secolul următor, Sparta a cunoscut o mare înflorire artistică şi literară, mulţi străini au asistat la serbările ei strălucite, poeţii din Grecia s-au adunat în cetatea cea glorioasă, constituind pentru ea o adevărată podoabă. şi, deodată, în secolul al Vl-lea î.Hr., Lacedemona s-a închis în sine şi a pretins că trebuie să trăiască potrivit cu instituţiile sale militare, care au fost atribuite lui Licurg. Care au fost motivele acestei reforme, unică în istoria lumii? În realitate, ele nu sunt cunoscute; poate că s-a datorat unei aristocraţii militare dornică să-şi păstreze prerogativele şi care se temea de puterea crescândă a şerbilor, al căror număr crescuse ameninţător după cucerirea Meseniei.

     Sparta a devenit neospitalieră, a respins artele şi şi-a văzut primejduite industria şi comerţul. În schimb, hegemonia sa militară a devenit de necontestat şi, după ce a format simahia peloponesiană, era, în ajunul războaielor medice, cetatea cea mai puternică din Grecia. Ea a obţinut comanda armatelor panelenice, când a avut loc invazia perşilor lui Xerxe, dar i-a urmat Atena, artizanul victoriilor contra perşilor, pentru a purta războiul împotriva duşmanului asiatic.
     În cursul primelor decenii ale secolului al V-lea î.Hr., Sparta s-a lovit de imperialismul atenian, în vreme ce în Pelopones ea trebuia să lupte contra Argosului. Războiul peloponesiac (431-404 î.Hr.) pe care l-a susţinut contra Atenei şi din care a ieşit biruitoare, a făcut ca, timp de 30 de ani, Sparta să domine întreaga Grecie, până la bătălia de la Leuctra (371 î.Hr.), care a pus capăt acestei hegemonii.
     Sparta a stat în afara luptei pe care au dus-o Atena şi Teba contra macedonenilor; totuşi aceste cetăţi au rămas duşmanii ei, chiar dacă macedonenii tindeau mai degrabă s-o dispreţuiască. Sparta suferea de lipsa cetăţenilor (oligantropie): 700 de homoioi în mijlocul unui popor de hipomeioni, de perieci şi de iloţi.
     Agis al IV-lea
, ajutat de eforul Lisandru, se gândea la reforme şi la o nouă împărţire a pământurilor în 19.500 de loturi. Acuzat de către oligarhi că violează constituţia, el a fost omorât (241 î.Hr.). Cleomene al III-lea, fiul lui Leonida, camaradul şi acuzatorul lui Agis, după ce s-a evidenţiat prin victorii asupra aheenilor, a măcelărit sau şi-a izgonit adversarii şi a înfăptuit reformele lui Agis: a împărţit pământul în 4.000 de loturi (227 î.Hr.); a dat isotimia hipomeionilor şi periecilor, a eliberat 6 000 de iloţi; el a înconjurat Sparta cu ziduri şi a redat cetăţii sale o oarecare strălucire. Dar aheenii, uniţi cu macedonenii, l-au bătut la Selasia (222 î.Hr.). Sparta a fost ocupată pentru prima oară şi a trebuit să suporte jugul tiranilor Macanidas şi Nabis.
     În secolul al II-lea î.Hr., Filopoemeh a obligat Sparta să intre în Liga aheeană, dar romanii au scos-o şi, după cucerire, au lăsat-o să se administreze singură. Augustus a dat ultima lovitură autorităţii ei, retrăgându-i hegemonia asupra celorlalte oraşe din Laconia, care au format cetăţile eleutero-laconienilor, adică ale laconienilor liberi.

 


Bust sculpat al regelui Leonida

     Dubla regalitate lacedemoniană a constituit un specific al acestei cetăţi, oricum originală. Potrivit legendei, întrucât Aristodem a fost ucis la Naupacta pe când se pregătea să se întoarcă în Pelopones împreună cu ceilalţi Heraclizi, cei doi fii gemeni ai săi, Euristene şi Procles, ar fi primit în locul lui regalitatea Laconiei. De la ei ar data dubla regalitate spartană, dar, deoarece au chemat străini în ajutorul lor, ei n-au mai meritat titlul de arceget, adică de „întemeietor”, şi numai fiii lor, Agis (fiul lui Euristene) şi Euripon (fiul lui Procles) au dat numele lor celor două mari familii regale, Agizii şi Euripontizii. În realitate, două genosuri par să fi exercitat în epoca arhaică preponderenţa în Laconia, Agizii la nord-vest, Euripontizii la sud-est. În loc să lupte între ele, s-au unit pentru a domni asupra ţinutului unificat, fără ca totuşi să se amestece prin căsătorie.     

     Ca şi regii homerici, ei erau căpetenii militare, făceau justiţia şi caracterul divin al funcţiei lor era marcat prin prerogativele sacerdotale. În fiecare lună veneau cu sceptrul lor să prezideze adunarea (apela) care se ţinea între podul Babica şi torentul Knacionului. Regii, de-acum rivali, aveau de înfruntat aristocraţia, ca şi în celelalte cetăţi greceşti. La fel cum a diminuat importanţa apelei, aristocraţia a redus treptat prerogativele regale, pentru a concentra puterile politice în mâinile gerusiei.
     În epoca clasică, regii şi-au păstrat privilegiile onorifice şi religioase; ei au ocupat un palat, aveau dreptul la cele mai bune locuri la manifestările publice, primeau o parte dublă în sisitii, ofereau sacrificii publice lui Zeus şi lui Apollo; în calitate de judecători, ei nu mai interveneau decât în chestiunile de drept familial şi religios. În vreme de război aveau drept la o mică gardă şi conduceau armata, dar eforii erau cei care desemnau pe regele care să plece şi pe cel care să rămână la Sparta, iar acest şef de armată nu era decât un ofiţer care executa ordinele primite de sus; el avea iniţiativa bătăliei, dar nu pe aceea a războiului sau a campaniei militare care urma să fie efectuată.
     În rest, puterea executivă şi legislativă a trecut în întregime în mâinile gerusiei şi a eforilor, care aveau preponderenţă asupra regilor şi asupra reglementării succesiunii.

.

     La vârsta de 20 de ani, spartanii au devenit eligibili pentru serviciul militar şi s-au alăturat uneia dintre popote (syssitia), care cuprindea 15 bărbaţi de diferite vârste. Cei care au fost respinşi au păstrat o formă mai mică de cetăţenie, deoarece numai soldaţii s-au clasat printre homoioi.
     Viaţa spartanului se desfăşura în cea mai mare parte a timpului, până la vârsta de 30 de ani, chiar şi după ce se căsătorea, în cort sau în cazarmă, fără să cunoască confortul unui pat sau al unui cămin. Igiena era neglijată total, se spăla puţin, nu folosea săpunul şi uleiurile. Masa era luată în comun într-una din syssitia (mese sau cluburi), alcătuită din aproximativ 15 membri fiecare. Singura lor ocupaţie fiind participarea la exerciţiile fizice şi militare. În felul acesta spartanii erau în primul rând soldaţi.
     Spartanii puteau exercita drepturi depline şi îndatoriri cuvenite unui cetăţean, la vârsta de treizeci de ani. Numai spartanii nativi au fost consideraţi cetăţeni cu drepturi depline şi obligaţi să se supună prevederilor  prevăzute de lege, precum şi de a participa şi contribui financiar la una dintre syssitia.
     Bărbaţii au fost încurajaţi să se căsătorească, la vârsta de douăzeci, dar nu putea trăi cu familiile lor decât atunci când părăseau serviciul militar activ la vârsta de treizeci de ani. Ei s-au numit pe ei înşişi „homoioi” (egali), cuvânt  ce indică stilul lor de viaţă comun şi disciplina de falangă, care a cerut ca nici un soldat să nu fie superior camarazilor săi.
     Tucidide scrie că atunci când spartanii plecau la război, soţiile lor (sau alte femei de o oarecare semnificaţie) aveau obiceiul să le arate acestora un scut şi să le spună: „Cu acesta, sau pe acesta” (sau „Să vii sub scut sau pe scut!”), în sensul că spartanul adevărat ar putea reveni la Sparta numai victorios (cu scut lor în mână) sau mort (adus pe scut).
     Dacă un hoplit spartan s-a întors în Sparta în viaţă fără scutul lui, s-a presupus că el şi-a aruncat scutul său în mâinile duşmanului într-un efort de a fugi; acest act era pedepsit cu moartea sau exilul. Dacă un soldat îşi pierdea casca sau armura nu era pedepsit în mod similar, deoarece aceste elemente au fost piese ce aveau caracter personal, menite să-l protejeze pe el, în timp ce scutul nu numai că îl proteja pe soldat, dar avea, de asemenea, un rol esenţial în protejarea camarazilor săi grupaţi în falangă.
     Chiar şi mamele aplicau stilul de viaţă militarist al bărbaţilor spartan. Există o legendă a unui războinic spartan, care a fugit de la bătălie înapoi la mama lui. Cu toate că era de aşteptat ca mama sa să-i ofere protecţie, ea a acţionat contrar aşteptărilor sale. În loc de a-l feri pe fiul ei de pedeapsa dată de lege, ea şi unii dintre prietenii ei l-au urmărit pe străzi să-l bată cu beţele. Ulterior, el a fost obligat să urce şi să coboare dealurile Spartei strigându-şi actul de laşitate şi inferioritate de care a dat dovadă.
     Serviciul militar dura până la vârsta de 60 de ani, dar nu sunt înregistrate cazuri de persoane în vârstă care au participat la campanii militare în momente de criză.
     De-a lungul întregii vieţii adulte, spartanii au continuat să fie supuşi unui regim strict de formare militară, fiind pregătiţi în orice moment de război. Pentru spartani curajul reprezenta virtutea supremă.

 

Soldaţi spartani