Atena (Athena) – capitală a Aticii – este oraşul care se află în centrul istoriei Greciei antice. Cele mai multe din ceea ce ştim despre civilizaţia greacă antică provine din sursele istorice ateniene. Atena este locul de naştere al democraţiei şi a fost numit leagănul civilizaţiei occidentale.
     Atica situată pe teritoriul continental al Greciei are un relief alcătuit din mici regiuni de şes separate între ele de câteva bariere muntoase Aigaleos la nord şi Hymettos la sud. Atena se află între două râuri, Cefis şi Ilisos, la 5 km depărtare de mare, de care este legat prin portul său, Pireu.
     Etimologia numelui Atena (Atic: Ἀθῆναι Athḗnai, Doric: Ἀθᾶναι Athânai, Homeric: Ἀθήνη Athḗnē) provine de la patroana cetăţii, zeiţa Athena. Modul prin care polisul a dobândit acest nume, în urma întrecerii legendare dintre Poseidon şi Athena, este descris de Herodot, Apollodor, Ovidiu, Plutarh, Pausanias ş.a..
     Atica a fost locuită din neolitic încă de la începutul mileniului al II-lea de către ionieni. În jurul anului 1400 î.Hr. a cunoscut o mare prosperitate în epoca aheeană devenind un important centru al civilizaţiei miceniene, după cum atestă vestigiile miceniene de pe Acropole (recunoscute din secţiunile pereţilor ciclopici) şi din împrejurimi. Între 1250 şi 1200 î.Hr., a fost realizată o despicătură în stâncă pentru a se ajunge la o sursă de apă protejată, într-un mod similar cu cele de la Micene şi Tirint. Spre deosebire de alte centre miceniene, cum ar fi Micene şi Pylos, nu ştim dacă Atena a suferit distrugeri în jurul anului 1200 î.Hr., o perioadă caracterizată de invaziile doriene. Cu toate acestea, Atena, ca şi multe alte localităţi din epoca bronzului, a intrat într-un declin economic la circa 150 de ani de la această invazie.
     Protejată de munţi, Atica a fost ferită de invaziile doriene, oferind chiar adăpost unui mare număr de ionieni alungaţi din Pelopones. În protogeometrism şi în geometrism se manifestă o dezvoltare rapidă care face din Atica regiunea cea mai civilizată a Greciei propriu-zise. Atenienii au susţinut întotdeauna că originea lor este „pur” ioniană fără nici cu nici un element dorian. Faptul că, spre deosebire de Pelopones şi de Tesalia, populaţia de aici nu a fost aservită de către cuceritori, a dus la crearea unui sistem social relativ suplu care a caracterizat-o întotdeauna. Încă din secolul al V-lea atenienii vor prefera să-şi spună autohtoni, născuţi, cu alte cuvinte, pe propriul lor teritoriu.
     Morminte din epoca fierului (în Kerameikos şi alte locaţii), relevă că Atena începând de la 900 î.Hr. a devenit cel mai important centru de comerţ şi prosperitate din regiune, la fel cum au fost Lefkandi în Eubeea şi Cnossos în Creta. Această poziţie poate fi bine rezultatul aşezării centrale în lumea greacă, a siguranţei date de fortificaţiile de pe Acropole şi accesului la mare, care iau dat un avantaj natural în faţa unor rivali, precum Teba şi Sparta.
     Legenda întemeierii Atenei arată că după ce pelasgii ar fi ocupat Acropole, aceasta a fost întărită de către Cecrops. În secolul al XII-lea î.Hr., cele 12 târguri care împărţeau Atica au fost reunite de către Tezeu, prin sinoecism, într-o singură cetate (asty).
     Însă realitatea istorică prezintă apariţia, încă din epoca preelenică, a mai multor târguri autonome. În nord-est s-a format tetrapolca, cuprinzând Maraton, Tricorintos, Oine şi Probalintos, unificând astfel teritoriile ce constituiau Atica, după ce confederaţii ocupaseră Acropole. Cecrops este posibil să fi fost o divinitate-şarpe, căreia i-a fost dedicată Acropole.
     Tradiţia arată că Atena a fost condusă la început de regi, o guvernare care a continuat până în secolul al XIX-lea î.Hr.. Sunt înregistraţi circa 30 de regi, proveniţi din două dinastii, Erehteizii şi Medontizii, care cuprind atât eroi mitici, cât şi personaje, poate, istorice. La apariţia ameninţării invaziei dorienilor, Codros, un neleid venit de la Pylos este investit cu demnitatea regală a Aticii, în urma victoriei sale într-o luptă directă împotriva regelui beoţian Xantos. Prezicerile unui oracol precum că dorienii vor ieşi învingători dacă regele Atenei este lăsat în viaţă, îl determină pe Codros să intre deghizat în tabăra dorienilor, unde provoacă un conflict cu soldaţii în care se lăsă ucis. Când au descoperit că cel ucis este Codros dorienii s-au retras.
     În cinstea sacrificiului făcut de Codros, atenienii au abolit demnitatea regală considerând că nimeni nu mai este demn să ocupe tronul după acesta. În schimb, Medon, fiul lui Codros, a primit arhontatul pe viaţă. După el puterea a fost împărţită între 3 magistraţi aleşi anual: arhonţii. A fost instaurată o guvernare aristocratică în folosul eupatrizilor, care şi-au extins puterea în cursul perioadei geometrice (sf. sec. al XII-lea – sf. sec. al VIII-lea), al căror instrument de guvernare a fost un Consiliu care s-a reunit pe o colină de lângă Acropole – Dealul lui Ares (Areopagus) – şi a desemnat oficialităţile oraşului, arhonţii şi polemarhul (comandantul-şef).
     Lângă acest consiliu, adunarea poporului (ecclesia), ce are puteri destul de limitate, îi numeşte bineînţeles pe magistraţi, dar Aristotel precizează că aceştia sunt aleşi „potrivit rangului de nobleţe şi bogăţiei”.
     Arhontele denumit eponim, deoarece dă numele său anului respectiv, este şeful puterii executive. Regele (basileus) păstrează titlul şi funcţiile religioase ale regelui primitiv; asistat de către 4 filobasileis, judecă toate cauzele care sunt în legătură cu religia. Polemarhul (căpetenia oraşului în caz de război) conduce armata şi judecă procesele privitoare la străini. Este cunoscută lista arhonţilor eponimi începând cu 683–682, ceea ce arată că această evoluţie era încheiată încă de la începutul secolului al VII-lea.
     Aristotel spune că trecerea la regimul aristocratic s-a făcut pe nesimţite: regele, ales la început pe viaţă, domneşte după aceea 10 ani, apoi numai unul. În acelaşi timp alegerea, care se efectua doar dintre membrii dinastiei Medontizilor, cu timpul a început să se facă dintre membrii tuturor familiilor de eupatrizi.
     Înainte de apariţia conceptului de statul politic Atica a fost dominată de 4 triburi care poartă nume enigmatice: geieonţi, egicorei, argadei, hopliţi (cuvinte care îi denumesc drept Străluciţi (= Nobili), Păstori de capre, Muncitori, Oameni de arme). Principiul repartizării acestora nu e teritoriul, căci ele sunt anterioare stabilirii ionienilor în Atica. La început fiecare trib îşi avea propriul său rege (filobasileus), dar nu se cunoaşte dacă este vorba de o instituţie primitivă.
     Tribul este împărţit în 3 fratrii (frăţii), ai căror membri se consideră fraţi, adică descendenţi ai unui strămoş comun. Numele lor care sugerează această origine comună se termină aproape toate în -idai sau -adai, ce înseamnă (fiul lui) –  Thyrgonidai, Achniadai. Cele 3 fratrii celebrează sărbătoarea Apaturiilor, nume cu etimologie apropiată de cea a oamenilor care au acelaşi tată. În ziua a treia a sărbătorii, taţii aduce în faţa fratriei pe fiii născuţi în cursul anului. Copilul este recunoscut de comunitate, în urma unui vot, prin care i se asigură dreptul de cetate şi cel de succesiune. Fratriile cinstesc împreună doi zei protectori : Zeus Fratrios şi Atena Fratria.
     Fratria este formată la rândul ei în clanuri (gene), alcătuite din familii. Aristotel arată că fiecare fratrie cuprindea 30 de gene, şi fiecare genos câte 30 de familii, ceea ce ar însemna 10.800 de familii, cifră ce nu poate fi credibilă pentru Atena primitivă. De fapt, se cunosc mai puţin de 100 de gene, şi poate că nici nu erau cu mult mai numeroase. Majoritatea poartă numele strămoşului, comun (Alcmeonizi, Cimonizi etc.), alţii, denumirea unei funcţii sacre (Eumolpizi = buni cântăreţi, Cerycizi = heralzi) sau a unui loc (Cefizieni = de la fluviul Cefiza).
     Membrii unei fratrii se consideră homogalacţi (care au supt acelaşi lapte). Au în comun cultele, mai ales cele consacrate lui Apolo Patroos şi străbunului eponim, ca şi un singur loc de înmormântare. Nu mai există o proprietate colectivă a genos-ului, dar stăpânirea pământului rămâne strâns legata de clan, şi asta în asemenea măsură încât până la Solon un cetăţean fără urmaşi nu-şi putea lăsa bunurile moştenire în afara genos-ului. Solidaritatea este de asemenea foarte mare în domeniul penal, întregul genos simţindu-se lezat de ofensa adusă unuia din membrii săi, de unde un lanţ de interminabile vendete.
     Printre membrii clanului (geneţi), mândri cu toţii de originea lor, se deosebeşte, fără îndoială, încă de la început, o aristocraţie bogată, posesoare a celor mai bune pământuri: eupatrizii (cei care au un tată valoros); celelalte familii, care cultivau bucăţi de pământ mai puţin fertile, alcătuiau agricultorii (georgoi).
     În timp ce eupatrizii îşi măreau puterile, clasele sărace creşteau numericeşte şi, la mijlocul secolului al VII-lea, a izbucnit conflictul social, în urma căruia eupatrizii au fost constrânşi la concesii mereu reînnoite, cu atât mai mult cu cât ei înşişi erau sfâşiaţi de certuri între clanuri. După eşecul conspiraţiei lui Cilon şi exilarea Alcmeonizilor, Dracon a înzestrat Atena cu un cod, potrivit căruia numai societatea avea ca sarcină justiţia, şi nu familiile şi nici particularii, între care domnea legea talionului.
     Pe lângă societatea fratriilor îşi face apariţia o plebe neintegrată în gene, formată mai degrabă din drojdia acestora şi din noi grupuri de imigranţi ce nu provin din descendenţii populaţiilor preelenice. Se ocupă cu meseriile şi comerţul sau lucrează uneori câte o mică proprietate funciară, dată de curând în exploatare după ce şi-o însuşiseră geneţii. Denumiţi demiurgoi (meşteşugari), ei cu toate că erau lipsiţi de dreptul de cetate nu rămân străini de viaţa comunităţii. Se organizează în asociaţii culturale sau orgeoane (nume atestat în tăbliţele miceniene, ceea ce are o mare însemnătate), care încearcă să se insinueze, dacă nu în clanuri, ce resping cu violenţă orice aport din afară, cel puţin în fratrii, din care se recrutează structura statului civil.
     Filocrate semnalează existenţa unei legi care permitea fratriilor să primească în cadrul lor aceste orgeoane, ca şi clanurile (gene) de altfel, dar nu se cunoaşte exact când a fost luată asemenea măsură, care constituie poate primul pas şovăielnic al Atenei pe calea democraţiei.
     La începutul secolului al VI-lea, un eupatrid, Solon, reuşeşte să imprime sistemului politic atenian un caracter democratic prin realizarea unor reforme sociale şi economice. Tirania lui Pisistrate şi a fiilor săi, au pus în pericol realizările sale, în schimb a deschis oraşul pentru arte şi litere. După Pisistratizi, la sfârşitul secolului al VI-lea, Clistene a dat Atenei o constituţie care îi întăreşte definitiv aspectul său democratic.
     Războaiele medice au izbucnit în urma amestecului atenian în treburile Imperiului persan din Asia Mică. Grecii i-au învins pe perşii mai întâi la Maraton, apoi definitiv în bătălia de la Salamina (480 î.Hr.). După distrugerile provocate de război (regele persan Xerxe incendiase Acropole) Temistocle a început să fortifice Atena, înconjurând-o cu ziduri puternice, după ce o înzestrase cu o flotă care a fost primul său zid de apărare. În timpul lui Cimon şi Pericle pe Acropole s-au construit temple măreţe.
     Atena a luat locul Spartei în fruntea luptei contra perşilor şi pentru eliberarea cetăţilor greceşti din Asia, ea a format o ligă maritimă (Liga deliatică). Ulterior, a făcut din aliaţii ligii nişte tributari supuşi ei, reuşind să facă ca mari bogăţii să ia drumul spre Atena. În acest timp creaţiile omeneşti au ajuns la o culme a perfecţiunii nicicând atinsă până atunci.
     Nemulţumiţi de politica imperialistă ateniană multe cetăţi greceşti s-au grupat în jurul Spartei şi au pornit un război lung de aproape 30, războiul peloponesiac, în care fiecare a cunoscut eşecuri şi triumfuri. Războiul s-a încheiat în anul 404 î.Hr. prin cucerirea Atenei de către Lisandru şi prin instituirea unui guvernământ oligarhic efemer. Democraţia este reinstaurată în anul următor de către Trasibul, după care Atena a realizează o nouă ligă şi s-a înzestrat cu o nouă flotă. Aflată în alianţă sau în război cu Sparta, Atena n-a a mai a jucat decât un rol secundar faţă de hegemonia lacedemoniană şi faţă de ascensiunea Tebei.
     La mijlocul secolului al IV-lea, când Macedonia devine cel mai puternic stat din zonă, Atena se aliază cu Teba  pentru a se opune acestei forţe noi, dar este definitiv zdrobită la Cheroneea. Filip I îi acordă libertatea, însă, atent supravegheată de către macedoneni, Atena îşi pierde treptat importanţa politică în faţa rolului său cultural. Ea a avut de suferit sub Filip al V-lea din Macedonia (200 î.Hr.) şi sub Sylla care, în anul 86 î.Hr., a prădat-o.
     În urma cuceriri romane este integrată în Imperiu, de a cărei soartă se va lega. În timpul împăratului Hadrian a fost îmbogăţită cu noi monumente (secolul al II-lea d.Hr.), iar Irod Aticus a pus să se construiască un teatru magnific, care mai poate fi admirat şi astăzi. Goţii au ocupat-o în anul 267 şi în anul 396. În timpul lui Iustinian este fortificată, dar de-a lungul timpului Atena cunoaşte o decădere până când a avut loc regenerarea ei modernă.
     În pofida decăderii sale politice, Atena prin iubirea exprimată pentru arte şi litere a atras între zidurile sale pe oamenii cei mai străluciţi ai antichităţii, iar terenul său roditor a produs un număr impresionant de spirite creatoare, printre care se află câteva dintre cele mai faimoase genii ale omenirii. Ei îi revine cinstea de a fi inventat tragedia şi că a dat trei dintre cei mai mari tragici : Eschil, Sofocle şi Euripide. Cu toate că nu ea a inventat comedia şi filosofia,  comedia îi aparţine de drept, şi tot ea i-a dat pe Socrate şi pe Platon.
     Regimul său democratic a dus la apariţia celor mai mari oratori ai Greciei, iar Tucidide a dus la culme arta de a scrie istoria. Atena a creat câteva dintre cele mai extraordinare monumente ale antichităţii şi numai numele lui Fidias ar fi de ajuns pentru a ilustra sculptura ei. Atena a strălucit atât în pictură, cât şi în artele minore; ca a inventat o ceramică ce a înălţat acest artizanat la rangul de mare artă. Acest ansamblu unic în istorie a făcut ca romanii să-şi trimită copiii în acest oraş pentru a studia şi a-şi şlefui spiritul. Pericle a numit Atena şcoala Greciei, iar Isocrate a numit-o Elada Eladei.