În Grecia antică, o cetate (polis) se defineşte nu atât prin ansamblul arhitectural care alcătuia oraşul, cât prin oamenii care o alcătuiesc. Graniţele între state, când nu sunt fixate de cursul unui râu, rămân vagi şi nesigure în ţinuturile de munte, eschatiai, acele păşuni de pe înălţimi unde nişte turme mici pasc o vegetaţie anemică.
       Polisul, statul-oraş se dezvoltă din aşezările urbane şi terenurile comunale înconjurătoare. Teritoriul Atenei a încorporat aproape întreaga Atica, dar oraşul Atena reprezenta centrul politic. Clădirile particulare şi monumentele publice nu erau decât manifestările necesare ale acestei construcţii spirituale, care era structura profundă şi permanentă a cetăţii.
       Apariţia polisului poate fi datată în secolul al VIII-lea î.Hr. Evoluţia sa a variat după regiuni şi după împrejurările economice şi sociale în care ea se înscria. În secolul al VII-lea asistăm la un efort de codificare, întemeiat pe noţiunea de justiţie (dike), care a devenit o chestiune publică şi pe noţiunea de nomos, în sensul unei legi comune pentru toţi.
       Polisul se caracterizează prin independenţa internă şi externă (autonomie şi eleuterie), autosuficienţă economică (autarhie) şi culturi locale (comunitate politică şi religioasă). Relaţiile politice dintre oraşele-stat sunt reglementate prin tratate de pace şi alianţe.
       Suprafeţe ale oraşelor-stat: Atica 2.550 km2, Corint 880 km2, Argos 1.400 km2, 22 de oraşe din Focida totalizează 1.650 km2.
       Oamenii sunt ceea ce constituie o polis. Limba oficială nu spune niciodată „Atena”, ci întotdeauna „atenienii” sau „poporul” sau „cetatea atenienilor”.
       O cetate greacă clasică era un lucru moral şi religios, politic şi juridic. Este o comunitate de cetăţeni pe de-a-ntregul independentă, suverană peste cetăţenii care o compun, cimentată de cultele religioase şi condusă de legi.
       Polisul este pe de-a-ntregul independent. Cetatea, câtă vreme membrii ei au conştiinţa că aparţin unei comunităţi etnice şi culturale mai vaste, nu admite nici o legătură politică de subordonare faţă de un alt stat. Pentru a-şi salva preţioasa lor autonomie mai multe cetăţi, în frunte cu Atena şi cu Sparta, au respins pe barbarii conduşi întâi de Darius, apoi de Xerxes. Această caracteristică fundamentală a Greciei antice a fost cea care a împiedicat statele greceşti să se unească în mod durabil într-o federaţie care ar fi dus la unitatea politică a întregii ţări.
       Fiecare cetate se teme mai mult decât de orice să nu ajungă supusa alteia, dar se străduieşte să-şi domine vecinii: Atena, Sparta, Teba îşi vor crea astfel sisteme de alianţe (symmachiai), în cadrul cărora cetăţile, numite „aliate” pentru a li se menaja susceptibilitatea, vor fi practic supuse, dar dorinţa fundamentală de autonomie va face ca aceste alianţe să fie întotdeauna precare şi de scurtă durată.
       Polisul este suveran peste cetăţenii care o compun. Cetatea antică este un scop în sine, un absolut care nu lasă nici unuia dintre membrii ei prea multă libertate şi care acaparează activitatea tuturor. În acest sens, ea este esenţialmente totalitară. Acest lucru este evident în cazul Spartei. În cazul Atenei, aspectele liberale ale firii ateniene pot masca această realitate profundă, existenţa ei nu e însă mai puţin adevărată.
       Polisul cenzurează libertatea de gândire şi de expresie, mai ales în privinţa zeilor. O dovedesc procesele de impietate şi moartea lui Socrate şi e semnificativ faptul că tocmai democraţia restaurată în 403 î.Hr., după regimul oligarhic al Celor Treizeci, l-a silit pe Socrate să bea cucută. Un cetăţean poate fi ostracizat chiar fără să i se reproşeze nici un delict.
       Fiecare polis se află sub protecţia unei zeităţi şi este guvernat după legile dictate de acestea. Anticii nu făceau deosebirea dintre religios şi laic. Atena era cetatea zeiţei Atena, iar preoţii acestei zeiţe, ca şi preoţii tuturor celorlalţi zei, sunt magistraţi ai cetăţii. Religia, cel puţin cea oficială, face corp comun cu statul; chiar şi unele culte celebrate prin mistere, misterele de la Eleusis de pildă, sunt patronate şi controlate de cetate. Aşa se explică de ce statul este în mod necesar intolerant, căci legăturile care îi unesc pe toţi cetăţenii săi nu sunt numai politice şi sociale, ci şi religioase.
       Cetatea este condusă de legi (nomoi) care determină întreaga viaţă a cetăţeanului, de la naştere până la moarte, chiar şi la Atena, unde totuşi rigoarea acestei aserviri este mai puţin constantă decât la Sparta. Aceste legi au fost stabilite chiar de cetăţeni sau de părinţii lor (obiceiurile strămoşeşti, legile nescrise au tot atâta putere de constrângere ca şi legislaţia instituită prin decrete) şi în acest fapt stă demnitatea de oameni liberi a grecilor, prin opoziţie cu barbarii, supuşi ai unui stăpân care poate fi nedrept sau capricios, dar această libertate grecească are de fapt limite foarte strâmte.