În Grecia antică, ca şi toată antichitatea, oamenii aveau dorinţa să afle care este voinţa zeilor, în prezent şi în viitor, sau să cunoască chiar şi  trecutul. Pentru a putea să obţină aceste informaţii ei foloseau divinaţia.
       Cuvântul latin divinatio, din punct de vedere etimologic, înglobează toate cele care sunt divina, adică tot ce are legătură cu zeii.
       Cel care prezice viitorul, în limba greacă, se numeşte mantis, iar divinaţia mantike. Mantike este un cuvânt care se aplică în special divinaţiei intuitive, inspirate, care are aceiaşi rădăcină cu mania („nebunie” sau „extaz”) şi cu Mainás („Menadă”). Platon arată că grecii cunoşteau şi divinaţia inductivă sau artificială (entechnos, technike) care se bazează pe observarea, din partea prezicătorului, a diferitelor fenomene socotite drept semne sigure (semeia) ale voinţei divine.
       Semnele care ajutau la interpretarea viitorului sunt diverse :
 ■■  prodigioase – devine un semn care inspiră teamă orice privelişte anormală sau miraculoasă, orice naştere a vreunui monstru animal sau uman;
 ■■  atmosferice – ploaia, tunetul sunt „semne ale lui Zeus” (diosemeiai);
 ■■  vizuale – orice întâlnire neprevăzută, mai ales dimineaţa, când tocmai ieşi din casă, este un semn, bun sau rău;
 ■■  acustice – orice cuvânt pe care-l auzi pe nepregătite, orice zgomot, ţipăt sau sunet care se produce pe neaşteptate este un cledon („semn prevestitor de natură acustică”) susceptibil de a fi interpretat;
 ■■  fiziologice – orice mişcare involuntară produsă de epilepsie („boala sacră”) sau pur şi simplu orice bâzâit de urechi sau orice strănut au o semnificaţie, de vreme ce voinţa omului nu le influenţează cu nimic.
       Homer (în Odiseea XVII, 541-546) arată că atunci când Telemah strănută, mama sa, Penelopa, vede în acest strănut un semn bun. La fel prezintă şi Xenofon (în Anabasis) că atunci când un soldat începe să strănute, după un discurs al lui Xenofon, „la zgomotul acesta, întreaga armată, într-un avânt general, începu să-l adore pe zeu”.
       La sanctuarul lui Zeus de la Dodona, din Epir, localnicii numiţi Selloi preziceau viitorul după zgomotul pe care-l făcea vântul clătinând frunzele stejarilor (copacii lui Zeus) sau ciocnind între ele nişte lighene de bronz atârnate unele lângă altele.
       Cele mai multe semne prevestitoare sunt interpretate de la animalele vii sau moarte. Zborul păsărilor şi ţipetele lor furnizează informaţii care pot arăta care este voinţa zeilor. Plutarh (în De sollertia animalium 22) ne explică aceasta: „În ştiinţa despre viitor, partea cea mai însemnată şi cea mai veche este cea care se numeşte ştiinţa păsărilor. Acestea, prin viteza, prin inteligenţa, prin precizia manevrelor care le arată atente la tot ceea ce le impresionează sensibilitatea, se pun în slujba divinităţii ca nişte adevărate instrumente. Aceasta le imprimă felurite mişcări şi le face să ciripească sau să ţipe. Uneori ea le lasă să planeze, alteori le aruncă cu impetuozitate, fie pentru a curma brusc anumite acte, anumite dorinţe ale oamenilor, fie pentru a le duce la împlinire. Acesta este motivul pentru care Euripide numeşte păsările „mesagerii zeilor”.
       Un semn bun sau „sinistru” poate fi adus de zborul unui vultur, pasărea lui Zeus, în funcţie de cum îl vezi apărând din dreapta sau din stânga. Zborul păsărilor este interpretat în funcţie de specii, modul de a zbura, strigătele lor şi de unde vin (dinstre est sunt favorabile, dinpre vest sunt defavorabile, sinistre).
       Încă din epoca homerică, ornithomancia este foarte folosită, încât cuvintele greceşti care înseamnă „pasăre” (omis, oionos) au în acelaşi timp şi sensul de „semn prevestitor”.
       Hieroscopia este o metodă de divinaţie importată probabil din Etruria ce consta în cercetarea viscerelor unui animal înjunghiat de curând, în scopul de a se obţine indicaţii cu privire la voinţa zeilor.
       Ficatul poate furniza informaţii prin observarea, în special, a trei lucruri: înfăţişarea lobilor, vezica biliară şi vena portă. Euripide (în Electra 826-833) arată că Oreste, înainte de a-l ucide pe Egist, îl ajută să aducă un sacrificiu, în cursul căruia semnele funeste vestesc omorul iminent: „Egist ia din mâinile lui Oreste viscerele sfinte şi le cercetează. Ficatului îi lipseşte un lob: vena portă şi vasele de lângă vezica biliară arată privirilor lui ieşituri funeste. Oreste întreabă: «De ce eşti aşa abătut ?» «Străine, răspunde Egist, mă tem să nu m-aştepte afară din palat o cursă. Am un duşman de moarte, pe fiul lui Agamemnon, şi el duce război cu casa mea»”.
       Lipsa unui lob al ficatului este cel mai sigur dintre semnele care apar la cercetarea viscerelor: în felul acesta au fost înştiinţaţi de sfârşitul care-i aştepta Cimon, Agesilaos, Alexandru cel Mare.
       Numele de mantike, prin care grecii desemnează orice divinaţie, arată că aceştia considerau că metodele cele mai bune sunt cele ale divinaţiei inspirate, extatice, ce se manifestă prin prezenţa zeului în persoana profetului. Acesta putea fi un bărbat – sau o femeie – care interpretează mesajele.
       Oniromancia este divinaţia realizată cu ajutorul viselor, fiind o formă intermediară între divinaţia inductivă şi cea intuitivă. Este vorba de o credinţă foarte veche şi care încă nu a dispărut cu totul, potrivit căreia anumite vise conţin revelaţii divine.
       La Homer, ca şi în tragedia antică, visele trimise de zei sunt destul de numeroase. Însă, oneirocritike („interpretarea viselor”) este o artă complicată, căci multe vise sunt înşelătoare.
       Un mare sanctuar din Argolida, cel de la Epidaur, celebru prin vindecările miraculoase care aveau loc în incinta lui, a cunoscut o înflorire deosebită în secolul al IV-lea î.Hr., La lăsatul serii, pelerinii se culcau sub porticul de incubaţie (abaton, coimeterion) şi adormeau acolo. Ei erau vindecaţi în timpul somnului, de cele mai multe ori ca urmare a unui vis în care-l vedeau pe Asclepios, zeul medicinii, fiul lui Apollon, venind la ei, atingându-le şi tratându-le partea bolnavă din trup sau revelându-le o „prescripţie” pe care ei se grăbeau s-o urmeze de îndată ce se trezeau.
       Stelele de la Epidaur, atât de ciudate, ne-au păstrat „procesele verbale” ale multor „miracole” de acest fel: o femeie chioară îşi recapătă complet vederea, un copil mut începe deodată să vorbească, un bărbat este vindecat de un ulcer etc.
       O stare de inconştienţă care facilitează apropierea omului de divinitate este starea de somn. De asemenea, moartea iminentă dezvoltă facultăţile divinatorii care se află cel puţin în stare virtuală în orice om: în Iliada, Patrocle şi Hector, în clipa morţii, prezic în ce împrejurări va muri curând cel care-i ucide, măcar că nu sunt prezicători ca Helenos sau Calhas.
       Profeţii şi profetesele când se află într-o stare de extaz (ekstasis) sau de „entuziasm”, adică, în sensul grecesc al cuvântului, de posesiune divină, pot revela voinţa lui Zeus, care le este transmisă mai ales prin fiul său Apollon, zeul prin excelenţă al divinaţiei, după cum este, am mai spus-o, şi cel al purificării.
       În secolul al II-lea d.Hr., ateul Lucian (în Îndoita acuzaţie, cap. 1) înşiră, într-un pasaj ironic şi amuzant, principalele sanctuare oraculare ale lui Apollon; Zeus este cel care vorbeşte : „Apollon, cu meseria istovitoare pe care şi-a ales-o, este asurzit aproape de pisălogii care vin să-i ceară oracole. Acum trebuie să fie la Delfi; o clipă mai târziu aleargă la Colofon; de aici trece la Xanthos şi, tot în fugă, se duce la Claros, pe urmă la Delos sau la Branchidai ; pe scurt, oriunde îi cere să apară profetesa, după ce a băut apa sacră, a mestecat frunzele de laur şi s-a frământat pe trepied, el trebuie să sosească neîntârziat, ca să-şi pună cap la cap oracolele, căci altminteri ar ruina cu totul prestigiul artei sale.
       Profeţia inspirată direct de Apollon o putem urmări în cazul troienei Casandra, ale cărei transe divinatorii sunt înfăţişate de Eschil în Agamemnon. Ea apare şi în cazul diferitelor Sibile şi, probabil, în cazul profeţilor numiţi „Bakis”. Apare, în sfârşit, în cazul Pitiei din Delfi.
      Sanctuarul panelenic al lui Apollon Pitianul, situat în inima Greciei centrale, la Delfi, în Focida, era celebru în parte datorită jocurilor numite Pythia, celebrate, ca şi sărbătoarea de la Olimpia, din 4 în 4 ani de către Amfictionia popoarelor vecine cu sanctuarul, care a jucat un rol însemnat, şi uneori nefast, în istoria statelor greceşti.
       Sanctuarul era însă celebru în primul rând datorită oracolului său, cu mult cel mai faimos şi cel mai frecventat în epoca clasică. S-a pretins că Pitia, o simplă ţărancă din Delfi care ducea o viaţă ireproşabilă şi trebuia să păstreze o castitate desăvârşită atât timp cât îndeplinea această funcţie, nu făcea altceva decât să tragă la sorţi, cu ajutorul bobilor, atunci când răspundea la întrebări (acestea ar fi trebuit deci să fie puse întotdeauna sub forma unei dileme: da sau nu ?).
       Cleromancia reprezintă hazardul tragerii la sorţi. Este un procedeu folosit în mod curent în Grecia antică pentru a afla voinţa zeilor şi era practicată la Delfi în epoca clasică, dar lucrul pe care veneau să-l caute în primul rând cetăţile şi particularii în sanctuarul lui Apollon era un răspuns inspirat dat de Pitia care, aşezată pe trepiedul fatidic, în stare de extaz, în adyton-ul („loc interzis”) subteran al templului, proclama hotărârile lui Zeus, revelate ei de fiul acestuia.
       Oricine voia să consulte oracolul trebuia să achite mai întâi o taxă numită pelanos („prăjitura”) şi să aducă apoi un sacrificiu preliminar care consta dintr-o capră: înainte de a fi înjunghiată, capra era stropită cu apă şi dacă tremura şi tresărea sub acest duş rece se trăgea concluzia că Apollon era dispus să dea profeţii; atunci Pitia se purifica la izvorul Castalia şi intra în templu unde, pe un altar interior, făcea nişte fumigaţii cu laur şi făină de orz; de abia pe urmă cobora ea în partea subterană a templului, care era afectată divinaţiei, manteion.
       Cei care consultau oracolul coborau şi ei, în ordinea pe care o fixau privilegiul numit promanteia, acordat unora dintre ei, şi tragerea la sorţi, dar ei se opreau, împreună cu preoţii şi cu profeţii, într-o sală care le era anume destinată, în timp ce Pitia singură îşi continua drumul până la adyton-ul de alături; şi consultanţii, şi preoţii o auzeau în timp ce profetiza, dar ei n-o puteau vedea. Ea pronunţa atunci oracolele „veridice”, „infailibile” ale lui Apollon supranumit Loxias, adică „cel ambiguu”, căci aceste răspunsuri erau adesea echivoce.
       Statuia de aur a lui Apollon se găseau în adyton, mormântul lui Dionysos. În omphalos, buricul pământului, se afla un vechi baitylos, o piatră sacră, de formă aproximativ conică, şi trepiedul pe al cărui capac se aşeza Pitia.
       În secolul IV î.Hr., filosoful Platon, făcând schiţa cetăţii sale utopice, recomandă ca toate problemele referitoare la cult şi la morală să fie rezolvate de oracolul de la Delfi, căruia această minte strălucită îi atribuia fără îndoială o influenţă binefăcătoare asupra dezvoltării civilizaţiei greceşti.
     Divinaţia era o instituţie oficială, recunoscută de statele greceşti, care o consultau chiar ele pe Pitia şi angajau prezicători pe lângă magistraţii civili şi militari: Lampon, prietenul lui Penele, care l-a făcut un fel de „ministru al cultelor”, era prezicător.

     Este dificil de a face o distincţie clară între religie şi superstiţie. Teofrast (în Caractere XVI) prezintă manifestări superstiţioase care se regăsesc printre riturile religioase, dintre care unele vor fi împinse până la absurd. Personajul descris de el crede în multe superstiţii care puteau să-i afecteze viaţa :    
  ●●●  dacă-i taie drumul o nevăstuică (grecii ţineau aceste animale pe lângă casă pentru a prinde şoareci), el nu se mişcă din loc înainte de a vedea trecând pe altcineva sau înainte de a arunca trei pietre peste drum.
  ●●●  în ziua sărbătorii Choes, după ce şi-a purificat mâinile şi s-a stropit cu apă lustrală, iese din templu cu o ramură de laur în dinţi şi se plimbă aşa toată ziua (se considera că laurul, apa de mare şi usturoiul au puterea de a purifica).  
  ●●●  evită să calce peste un mormânt, să se apropie de un mort sau de o femeie lehuză: «ţine foarte mult, spune el, să nu se împovăreze cu o impuritate».
  ●●●  dacă vede într-o casă un şarpe, dacă e un şarpe dolofan, îl invocă pe Sabazios (un zeu străin, de origine tracă, al cărui cult a pătruns în Grecia în secolul al V-lea î.Hr. şi a cărui atribut era şi şarpele); dacă e un şarpe sacru, înalţă imediat pe locul acela o capelă.
  ●●●  atunci când visează, el se duce la tălmăcitorii de vise (oneirocritai), la ghicitori, la auguri ca să afle de la ei ce zeu sau ce zeiţă să invoce.
  ●●●  când trece prin faţa acelor pietre unse care pot fi văzute la răspântii (erau consacrate zeului Apollon Agyius), el varsă peste ele tot uleiul din flaconul său (lekythos) şi nu se îndepărtează până nu cade în genunchi şi nu se prosternează (proskynesis).
  ●●●  la vederea unui dement sau a unui epileptic, îl trec fiorii şi scuipă într-o cută a veşmântului.
  ●●●  dacă şoarecii i-au ros unul dintre sacii cu făină, el întreabă exegetul (un interpret al lucrurilor divine) ca să ştie ce atitudine să ia şi, dacă exegetul îi spune să cheme pielarul ca să-i pună un petec, el nu adoptă părerea asta, ci pleacă să ofere un sacrificiu de ispăşire. E în stare să-şi purifice toată vremea casa, pretinzând că e bântuită de zeiţa vrăjitoriilor magice şi a apariţiilor nocturne, Hecate.
 ●●●  dacă aude, mergând, ţipătul unei bufniţe, se tulbură şi nu-şi continuă drumul până nu pronunţă formula «s-o ia Atena».
 ●●●  în zilele lunii considerate nefaste de 4 şi de 24, după ce le porunceşte oamenilor din casă să pregătească vin cald, pleacă să cumpere ramuri de mirt, tămâie, prăjituri sacre şi, apoi, o dată întors acasă, îşi trece toată ziua încununând imaginile lui Hermaphroditos (sau Hermes, textul manuscrisului nu este clar).
 ●●●  în fiecare lună, spre a-şi înnoi iniţierea, el se duce la preoţii orfici (orpheotelestai), însoţit de nevastă-sa (sau, dacă ea e ocupată, de dădacă) şi de copii. Face parte dintre acei oameni pe care-i vezi, pe malul mării, curăţindu-se cu mare grijă. De vede pe vreunul dintre oamenii aceia, încununaţi cu o cunună de usturoi, pe care-i poţi întâlni la răspântii, se întoarce acasă, îşi toarnă valuri de apă din creştet până-n tălpi, cheamă preotesele şi le roagă să-l purifice cu o ceapă de mare sau purtând în cerc, în jurul lui, cadavrul unui căţel.
       Menandru (în fragmentul 109) ne spune că dacă ţi se rupea o curea în timp ce-ţi legai sandaua dreaptă sau stângă, şi acest lucru era un semn prevestitor, bun sau rău.
       Superstiţioşii nu erau numai oamenii de rând, lipsiţi de cultură, ci şi cei bogaţi şi educaţi : un om de stat bogat, cum era Nicias, un scriitor discipol al lui Socrate, cum era Xenofon, ţineau în jurul lor prezicători şi chresmologoi („colecţionari de oracole”) şi practicau ritualuri aproape tot atât de amănunţite ca superstiţiosul lui Teofrast.
       O eclipsă de lună era un semn prevestitor important, care a fost cauza pentru care şi-a pierdut Nicias armata şi a murit şi el într-un chip vrednic de milă, în Sicilia. Când atenienii au aflat de dezastrul suferit de armate condusă de Nicias, ei nu l-au învinovăţit pe acesta, cunoscând curajul şi minunata lui statornicie. Nu s-au gândit nici să-i aducă vină că urmase hotărârile religiei. N-au găsit să-i reproşeze decât un lucru, că luase cu el un prezicător nepriceput. Căci prezicătorul se înşelase asupra sensului eclipsei de lună, el ar fi trebuit să ştie că, pentru o armată care vrea să se retragă, luna care-şi ascunde lumina este un semn bun.

       Magia este o practică religioasă prin care se urmărea a înrobi lumea neînsufleţită şi fiinţele vii sau chiar pentru a-i constrânge pe zei să-şi pună puterea în slujba oamenilor. În Grecia clasică, ea nu este atât de răspândită, în comparaţie cu uriaşa dezvoltare pe care urma s-o aibă în epocile elenistică şi romană.
       Grecii considerau că ea are o origine străină, venind din orient: cea mai mare magiciană din legendă, Medeea, este o barbară născută în Colchida, iar dacă Eschil reprezintă în faţa spectatorilor o scenă de „necromancie”, o evocare a unui mort, acest lucru se întâmplă în tragedia Perşii, când corul Credincioşilor, într-o scenă aproape halucinantă, îl scoală din mormânt pe bătrânul rege Darius.
       Totuşi, în Iliada şi mai ales în Odiseea, întâlnim multe descrieri ale unor practici magice iar magicienele din Tesalia erau celebre încă din epoca clasică. Platon (în Gorgias 513 a) le atribuia acestora puterea de a aduce luna pe pământ, ceea ce dădea o explicaţie eclipselor satelitului nostru. Este adevărat că Medeea se stabilise în Tesalia cu Iason şi putuse răspândi aici arta sa.
       Teofrast descrie ritualurile practicate de acei orpheotelestai (orfici de calitate proastă) despre care Platon spune că-i exploatează pe cei bogaţi promiţând să le asigure lor fericirea şi duşmanilor lor nefericirea, cu ajutorul incantaţiilor, ritualurile acestea ţin de magie, ca şi cercul purificator pe care-l desenează, cu cadavrul unui căţel, preotesele: este vorba, probabil, de un ritual al cultului Hecatei.
       Această divinitate tulburătoare, patroana orficilor şi a magicienilor, pare să fi venit tot din Tracia, ca şi Bendis şi Sabazios; ea este lunară şi htoniană în acelaşi timp. Credinţa populară face din ea o putere de temut, infernală în sensul rău al cuvântului, de la care vin spectrele şi spaimele nocturne. Magiciană prin excelenţă, ea cunoaşte toate descântecele de dragoste; cultul ei este răspândit mai ales printre femei.
       În secolul al V-lea î.Hr., Pindar (în Pitica a IV-a, 213-216) aminteşte de una dintre practicile magice folosite în dragoste, pe care el o socoteşte că a descoperit-o Afrodita, nu Hecate. Totul e în legătură cu dragostea pe care Iason trebuie s-o inspire Medeei, prinţesa din Colchida, dacă vrea să cucerească lâna de aur: „Zeiţa din Cipru, pe culmile Olimpului, leagă de o roată care nu se frânge capântortura (iynx) cu penajul pestriţ, prinzând-o de cele patru membre; ea le aduce pentru prima dată oamenilor pasărea delirului ...” .
       Capântortura, care se mai cheamă şi „vârtecap” îşi trage numele de la mobilitatea capului, pe care şi-l poate roti în toate direcţiile. Se vede că ea este asociată cu roata, iar cuvântul iynx desemnează şi pasărea, şi ansamblul format de roată şi de pasăre; or, roata are valoarea unui „cerc magic”.
       Un vas din al treilea sfert al secolului al V-lea î.Hr. ne arată pe mama unei tinere ateniene, în dimineaţa nunţii fiicei sale, făcând să se învârtă în jurul unui băţ roata magică care urmează să atragă asupra noului cuplu darurile Afroditei. „Roţile cu păsări”, făcute mai ales din pământ ars, au fost identificate în muzeele noastre; ele trebuie că au slujit la ritualuri magice de acest fel.
       Teocrit, scrie în poemul său intitulat Magicienele (Pharmakeutriai), despre o tânără femeie părăsită de iubitul ei, care a hotărât să-l „înlănţuie” prin ritualuri eficace. Ea cere de la servitoare ramurile de laur şi filtrele şi invocă apoi, printre alte divinităţi, Luna, pe Hecate şi pe Medeea. La sfârşit, ea cântă acest refren, cu valoare de vrajă, care punctează rotirile acelui rhombos pe care-l constituie roata cu păsări: ,,Iynx, adă-l la mine pe acest bărbat, iubitul meu”.
       Începând din prima jumătate a secolului al IV-lea î.Hr., în Atica începe să se folosească obiceiul de a folosi tăbliţe de blesteme. Prin acest ritual magic grecii urmăreau să le facă rău duşmanilor şi în primul rând adversarilor cu care se măsoară la tribunal, cu ocazia unui proces, hărăzindu-i divinităţilor infernale, lui Hermes, Hecatei, Persefonei, „legându-i” în sens literal de ele şi „ţintuindu-i” în domeniul morţilor prin practica unei vrăji. Adesea sunt enumerate diferitele părţi ale trupului duşmanului, facultăţile lui spirituale, activitatea lui, aşa fel încât el să fie pedepsit în toată fiinţa lui. Numele personajelor hărăzite astfel morţii sunt înconjurate de o reţea de fire, iar apoi foaia de plumb pe care e gravată imprecaţia este înfăşurată în jurul unui cui de fier şi îngropată în pământ.