Mitologia
Miturile creației
Miturile eroice
Ahile
Belerofon
Diomede
Enea
Hector
Heracle
Iason
Perseu
Tezeu
Triptolem
Ulise
Pandora
Psyche
Fiinţe fabuloase


CENTAURII

Centaurii

       Centaurii sunt un popor mitologic ce trăia în pădurile muntelui Pelion, în Tesalia. Erau cunoscuţi datorită corpului lor care era umană în jumătate superioară şi cabalină în jumătate de jos. Numele lor pare a însemna „biciuitorii apelor” fiind la origine, probabil, genii ale torentelor din munţii Pelionului. Puterea lor îmbina forţa animală cu cea umană, iar ca armă se foloseau de trunchiul de brad. 
      Tradiţia mitologică vorbeşte despre acerba luptă cu lapiţii, care a avut loc în timpul nunţii lui Piritoos, regele lapiţilor, cu Hipodamia, când centaurii au încercat să răpească femeile lapiţilor. Disputa dintre centauri şi lapiţi a pornit de la purtarea centaurului Eurition (eventual şi a altora), care, îmbătat de vin, a încercat să o violeze pe mireasă şi pe care lapiţii l-au pedepsit retezându-i nasul şi urechile. Printre cei care au luptat alături de lapiţi se afla Tezeu. În altă variantă a mitului, protagonistul luptei a fost eroul Ceneu, care era invulnerabil şi care a fost înfipt în pământ de centauri, aşa cum se înfige un par, folosind trunchiuri de brad.
       Lupta dintre centauri şi lapiţi, cunoscută sub numele de centauromahia, s-a terminat cu înfrângerea centaurilor, care au fost alungaţi din Tesalia şi s-au refugiat pe muntele Pind, la graniţa cu Epirul. Alungarea şi înfrângerea centaurilor de către lapiţi sunt interpretate ca victoria raţiunii asupra barbariei, a inteligenţei asupra animalităţii primitive, a unei religiozităţi noi asupra unor credinţe mai vechi. Artiştii greci au imortalizat în multe opere monumentale scene ale acestui conflict, reprezentative fiind sculpturile de pe frontonul templului lui Zeus din Olimpia şi metopele Partenonului.
       Cel mai cunoscut dintre centauri este Chiron, un urmaş al lui Ixion şi al lui Centauros. Datorită înţelepciunii şi cinstei sale, lui i s-au dat spre a-i educa, în peştera sa de pe muntele Pelion, numeroşi tineri zei şi eroi. Potrivit unei alte tradiţii, el era fiul lui Cronos şi al Filirei. Un alt centaur vestit a fost şi Nesus, care a răpit-o pe Deianira, soţia lui Heracle.
       Un alt episod mitologic povesteşte de lupta dintre Heracle şi centauri. Eroul fiind oaspete în peştera centaurului Pholus a fost servit din vinul primit de centauri de la Dionysos. Mirosul vinului îi atrage pe ceilalţi centauri în peşteră unde se incinge o luptă între Hercule şi centauri care se soldează cu moartea centaurilor Agrius şi Anchius. Din greşeală în conflict cade victimă şi Chiron ucis de o săgeată otrăvită trasă de Heracle.  

GRIFONII

Grifon

       Grifonii sunt animale fabuloase ce avea trup de leu şi cap şi aripi de vultur. Ele trăiau în munţii aflaţi între ţinutul hiperboreenilor şi cel al arimaspilor, unde erau consideraţi păzitorii aurului din nord. Tradiţia spune că deoarece arimaspii au venit să fure aurul călare, grifonii au dezvoltat o ostilitate faţă de cai. Unele versiuni mitologice arată că grifonii erau animalele sacre ale lui Apollon. În alte versiuni sunt păzitorii craterul plin cu vin al lui Dionysos sau ai lui Zeus.
       Tradiţiile istorice spun că credinţa în grifoni era de origine orientală, ei la început fiind paznicii aurului Indiei. Grifonii, amintiţi  adesea de poeţi, sunt descrişi în special de Herodot şi de Pliniu.

 

 

HARPIILE

Harpiile

       Harpiile sunt creaturi mitologice ale căror nume însemană „răpitoarele”, Homer spunând despre ele că sunt „cele ce iau oamenii cu ele”.  La origine este posibil ca ele să fi fost nişte zeiţe ale furtunilor (mai sunt numite şi „vijelii”). Tradiţiile literare spun că părinţii lor au fost Thaumas şi oceanida Elektra, sau într-o altă versiune Poseidon şi Gaia. Harpiile (două sau trei, în funcţie de tradiţie) au nume care diferă la autorii antici : Aello şi Ocipete (Hesiod), Podarge (Homer), Celeno („cea întunecată”).
       Vergiliu spune că harpiile au plecat în insulele Strofade după ce au fost alungate de la Fineu. La Strofade ele îi atacă pe troienii care au acostat aici în urma unei furtuni, iar regina lor, Celeno, prezice că, înainte de a întemeia cetatea promisă, Enea şi ai săi vor trebui să „roadă de jur-împrejur mesele”. În final, s-au stabilit în adâncurile pământului, sub insula Creta.
       Hesiod le descrie ca pe nişte personaje feminine înaripate, două fecioare nespus de frumoase, cu păr lung şi buclat. Harpiile fac parte din generaţia divină primordială. În tradiţia târzie sunt reprezentate ca nişte monştri înaripaţi, cu cap de femeie bătrână şi cu o expresie înfometată, cu trup de pasăre ce avea gheare lungi şi ascuţite. În jurul lor lăsau un miros greu de suportat.  
       Zeii le foloseau pentru a-i pedepsi sau chinui pe oameni şi pe eroi, după bunul lor plac. Trimise să-l chinuiască pe prezicătorul orb Fineu de zeiţa Hera, harpiile coborau din cer atunci când acesta primea mâncarea, pe care să i-o luau sau să i-o murdăreau, făcând-o imposibil de mâncat. Fineu a fost salvat de fiii lui Boreas, Calais şi Zetes, doi dintre argonauţi, care au reuşit să le alunge.
       Potrivit tradiţiei ele răpeau sufletele morţilor şi copii. Sunt amintite, în Odiseea, ca autoarele răpirii fiicelor lui Pandaros. Din relaţia uneia dintre harpii cu zeul Zefir, au fost zămisliţi cei doi cai divini ai lui Ahile, Xanthos şi Balie.

GORGONELE

Meduza

       Gorgonele în tradiţia mitologică sunt reprezentate de trei fiinţe feminine monstruoase Steno, Euriale şi Meduza, fiicele unor divinităţi marine, Forcus şi Ceto. Uneori ele mai sunt numite şi Forcide. Localizarea lor este plastă de autorii antici în ţinutul Libiei sau chiar în Extremul Occident.
       Iconografia le prezintă cu un cap enorm, acoperit nu cu păr, ci cu şerpi. Trupul lor avea două sau patru aripi de aur şi mâini de bronz. Dintre cele trei gorgone, singura care avea o natură muritoare era Meduza. Tradiţia spune că aceasta fiind o tânără nespus de frumoasă a atras atenţia lui Poseidon care s-a unit cu ea într-unul din templele închinate Athenei. Pentru aceasta, zeiţa a pedepsit-o transformându-i pletele în şerpi. Potrivit izvoarelor, din unirea celor doi s-au născut Crisaor şi Pegas, venirea lor pe lume făcându-se după ce gorgona a fost decapitată, ei ieşind din sângele ce ţâşnea din gâtul ei tăiat. Eschil spune că pedeapsa divină a făcut capul Meduzei să fie atât de înspăimântător, încât oricine îl privea în ochi se preschimba în stană de piatră. Perseu a reuşit cu greu să o omoare, folosindu-se şi de oglinda primită de la Athena şi evitând să se uite direct în ochii acesteia.
       În final, după ce Perseu i-a dat Athenei capul Meduzei, zeiţa a pus aşezat capul în centrul scutului său, unde acesta şi-a menţinut puterea de a-i transforma în stană de piatră pe toţi cei care îl priveau. Într-o altă variantă a mitului, capul a fost îngropat în Argos sau a devenit un ornament al scutului lui Zeus. Chipul gorgonelor a fost adesea expus pe faţadele templelor sau la intrarea în diferite edificii, pentru că se credea că ferea de deochi.
       Sângele scurs din trupul gorgonei avea caracteristici contrastante. Sângele scurs dintr-o venă putea fi unul benefic, pe care zeul Asclepios îl folosea pentru a readuce morţii la viaţă, pe când cel ce ieşea din altă venă putea provoca moartea prin otrăvire. Simbolistica împleteşte, în figura Meduzei, elementele benefice cu cel fatale. În perioada elenistico-romană figura gorgonei îşi pierde aspectul monstruos şi este umanizată.

NIMFELE

Nereide

      Nimfele sunt zeităţi feminine secundare din mitologia clasică. Anticii considerau că ele pot fi întâlnite peste tot în natură, în mare şi în izvoare, în râuri şi în peşteri, în păduri, pe câmpii şi în munţi. Numai unele dintre nimfe au dobândit nemurirea în urma anumitor întâmplări. Hesiod spune că s-a păstrat o povestire singulară despre vârsta până la care poate trăi o nimfă.
      Sunt divinităţile cele mai populare şi cele mai binevoitoare cu oamenii. Sunt creaturi primitoare, vesele şi graţioase, întotdeauna dispuse să danseze. Nimfele erau înzestrate cu virtuţi profetice, şi se credea că şi ele le puteau da oamenilor puteri supranaturale. Erau adesea invocate de oameni pentru a le oferi protecţie. Uneori, în mod inexplicabil devin foarte periculoase, „teribile pentru oamenii ce trăiesc în aer liber”. Atunci când un om începe brusc să se comporte ca un nebun se spune că este „luat de nimfe”.  La fel, se spunea despre clarvăzători şi poeţi că erau posedaţi de nimfe.
       Tinere şi frumoase („nimfe” înseamnă femei tinere), nimfele au sedus numeroşi bărbaţi, mai ales zei (Zeus, Apollon, Hermes, Dionysos). Tradiţiile literare povestesc de iubirea lui Heracle pentru nimfa Hylas, de iubirea nimfei Echo pentru tânărul Narcis, sau de cea a Galatei pentru tânărul păstor Acis.   
       Nimfele erau clasificate în funcţie de partea din natură pe care o reprezentau. Astfel, existau nimfele mării, ale apelor, ale munţilor şi peşterilor, ale trecătorilor şi copacilor, sau nimfe legate de anumite localităţi :
■  nimfele mării purtau numele de oceanide (sau nimfele Oceanului, fiicele lui Oceanos) şi nereide (nimfele din Marea Mediterană, fiicele lui Nereu).
■  nimfele apelor sunt naiadele (nimfele izvoarelor, lacurilor, râurilor, pâraielor şi cascadelor), potamidele, iriadele şi creneidele ; exista credinţa că unele dintre izvoarele, în care se făcea simţită prezenţa unei nimfe, dădeau puteri supranaturale celor ce-şi potoleau setea cu apa lor.
■  nimfele munţilor, oreadele sau orestiadele, erau şi nimfe ale peşterilor; de multe ori originea numelor lor era luată din cele ale munţilor şi regiunilor în care trăiau;
■  nimfele ce trăiau în trecători şi în locurile înguste dintre stânci se numesc napee.
■  nimfele copacilor numite driade şi hamadriade, ori napee, îşi aveau sfârşitul odată cu arborele în care îşi aveau sălaşul şi împreună cu care veniseră pe lume. Cele mai cunoscute erau meliadele, nimfele frasinilor.
■  nimfele care aparţineau unor localităţi aveau numele lor derivat din acele locurilor cu care erau asociate : aheloidele, nisiadele sau niseidele, dodonidele, lemniile etc.
      Cultului închinat lor era un cult local, legat de regiunile unde se credea că trăiesc şi care nu comporta mari celebrări. De multe ori, cultul era realizat de către preoţi în peşteri. Nimfelor li se aduceau ca ofrande miei şi iezi, lapte şi ulei, evitându-se vinul. Nu cunoaştem că ar fi existat un cult oficial închinat lor ca divinităţi individuale şi autonome, în schimb avem mărturii despre veneraţia de care se bucurau în cadrul privat şi popular.

PEGAS

Pegas

       În mitologia greacă, Pegas este un cal înaripat, amintit ca fiul lui Poseidon şi al Meduzei, din sângele căreia s-a născut, împreună cu fratele lui Crisaor, atunci când a fost decapitată de Perseu. O tradiţie scrisă arată că numele său se referă la un izvor ţâşnitor, iar naşterea sa a avut loc în apropierea locului de unde izvora fluviul Oceanos. Alte surse vorbesc de izvorul Pirene, unde obişnuia să se adape (în Acrocorint) şi Hipocrene („izvorul calului”) apărut sub loviturile copitelor sale.
       Pegas a fost prins de Belerofon în timp ce se adăpa la izvorul Pirene. Eroul a reuşit să-l strunească cu ajutorul unui frâu de aur primit de la zeiţa Athena. Călare pe Pegas, Belerofon s-a înălţat în văzduh de unde a trimis săgeţile care au omorât-o pe Himera. Mai apoi, atunci când eroul a vrut să urce în cer în spinarea calului înaripat ca să vadă de aproape adunarea zeilor, Pegas l-a aruncat din spinarea sa. Belerofon a căzut pe câmpia Aleia („câmpia rătăcitorului”), iar Pegas şi-a continuat drumul spre cer, unde a fost transformat în constelaţie şi a fost primit printre caii divini.

 

PHOENIX

phoenix
Pasărea Phoenix

       Phoenix este o pasăre mitică, ce avea capacitatea de a renaşte din propria-i cenuşă după ce se autoincendia. Asemănătoare cu un vultur, are un penaj splendid şi viaţa foarte lungă. Destinul său a transformat-o într-o imagine simbolică a renaşterii. Originea sa este localizată în Arabia (sau Etiopia) şi constituie obiectul unui cult particular în Egipt, la Heliopolis.
      Hesiod ne informează despre pasărea care trăieşte foarte mult (927 de ani), însă Homer (în Istorii, 2.73) este primul care vorbeşte despre Phoenix descriind obiceiurile sale de viaţă singulară. Pasărea Phoenix se diferenţiază de aspectul unui vultur prin penajul splendid colorat, cu pete de purpură şi aur (două culori „nobile”), ce o face mai frumoasă decât cel mai minunat păun.
       Lungimea vieţii sale este extraordinară, variază în funcţie de izvoarele istorice, de la 500 la aproape 13.000 de ani. Fiind singurul exemplar din specia ei, ea nu se poate reproduce ca celelalte păsări. Mitologia reproducerii sale arată că pasărea, când simte că i se apropie sfârşitul, îşi face un cuib din ramuri de plante aromatice şi tămâie pe care îl incendiază după ce se așează pe el. Din cenuşa rezultată se formează o altă pasăre. Noua pasăre Phoenix o îngroapă, apoi, pe cea precedentă punându-i rămăşiţele într-un înveliş de smirnă şi tămâie în formă de ou, după care împreună cu un cortegiu format din alte păsări, ce zboară în jurul ei, le duce la sanctuarul din Heliopolis unde preoţii lui Helios, zeul Soarelui, celebrează un rit funebru solemn. Din Egipt, noua pasăre Phoenix se întoarce în Arabia (sau Etiopia), unde îşi duce lunga sa viaţă solitară, hrănindu-se cu perle de tămâie, până când va începe un nou ciclu al renaşterii.
       Tradiţiile egiptene vorbesc de un animal cu însuşiri asemănătoare păsării Phoenix, numită Bennu, a cărei imagine se poate vedea reprodusă pe prora corăbiilor egiptene.

SIRENELE

Sirenele

       Sirenele sunt creaturi maritime legendare din mitologia greacă, descrise ca nişte fiinţe înaripate, cu trup jumătate omenesc, jumătate de pasăre, uneori cu gheare. Alte reprezentări le înfăţişează ca având partea inferioară a corpului înlocuită cu un ou; nu rareori sunt înfăţişate cu barbă. Reprezentarea sirenelor cu coadă de peşte este mai recentă, din perioada medievală.
       Nimfe ale mării, ele sunt capcane ale naturii care îi atrag pe marinari cu corăbiile lor în locuri stâncoase în care aceştia îşi puteau găsi moartea. Ele cer sacrificii omeneşti. Numele lor se traduce prin „cea cu voce splendidă”, „cea care seduce”, „cea care încântă”.  
       Tradiţiile istorice dau mai multe versiuni asupra originii lor: în unele apar ca fiind fiicele lui Forcus, sau ale lui Aheloos şi ale Steropei; în alte erau considerate drept fiicele Terpsihorei, Melpomenei sau Caliopei, datorită virtuţilor lor muzicale care le apropiau de muze; în sfârşit, altele le creditează ca fiind fiicele Pământului, Gaia.
       Potrivit izvoarelor, este diferit atât numele, cât şi numărul lor: în unele apar două – Aglaofeme şi Telxiepia –, în altele trei – Partenope, Ligeea şi Leucosia sau Aglaope, Telxiepia şi Pisinoe. Potrivit lui Hesiod, ele trăiesc pe insula Antemoessa („înflorită”), insă Homer le-a localizat pe o insulă din Marea Mediterană, aflată în apropierea coastelor sud-vestice ale Italiei, între Eea şi stânca Scilei. Latinii situau insula lângă coastele Campaniei.
       Tradiţia mitologică ne-a transmis două poveşti celebre despre sirene. Aventura lui Ulise pe mare cuprinde episodul în care sirenele au încercat din răsputeri să-i atragă pe Ulise şi pe însoţitorii lui cu cântecul lor, spre insula unde acestea trăiau. Plaja de pe care ele cântau spre a-l seduce pe Ulise, era plină de oase ale morţilor şi de trupuri umane în putrefacţie. Ulise le-a cerut tovarăşilor lui de drum să-şi pună ceară în urechi ca să nu audă cântecul acestora, iar el, sfătuit de vrăjitoarea Circe, s-a legat de catargul mare al corăbiei ca să nu se poată mişca.
       Sirenele şi-au făcut simţită prezenţa şi în povestea argonauţilor. Aflaţi la bordul corăbiei Argo, eroii şi personajele mitice participante la expediţie, au fost cuprinşi de cântecul sirenelor, dar au fost salvaţi de Orfeu care a început să cânte mai frumos decât ele. Deoarece sirenelor le-a fost ursit să trăiască numai atâta vreme cât nimeni nu putea trece de ele fără să fie mişcat de muzica lor, acestea, învinse de harul lui Orfeu, s-au aruncat în mare transformându-se în stânci.
       Sirenele au avut legături şi cu de lumea de dincolo. Ele aveau misiunea ca prin cântecul lor să farmece sufletele tuturor morţilor pentru a le aduce în faţa reginei lumii subterane, Persefona, îndulcindu-le trecerea pe tărâmul celălalt. Tradiţia scrisă arată că ele plângeau sufletele morţilor şi pe Persefona.

 

GIGANŢII

Giganţii

       Giganţii sunt fiinţe mitologice de dimensiuni mult mai mari decât cele omeneşti, născute atunci când Uranos a fost rănit de fiul său Cronos, iar picături din sângele lui au căzut pe pământ (Gaia) fecundându-l. Una din variantele tradiţiei spune că locul unde s-au născut a fost la Flegra (în „câmpiile arzătoare”), alta la Palene.
       Înfăţişarea lor era înspăimântătoare datorită dimensiunilor supraomeneşti şi a aspectului sălbatic. Hesiod spune că aspectul războinic era dat de platoşele lucitoare de bronz şi de lăncile lungi cu care erau înarmaţi. Alte reprezentări antice îi arată îmbrăcaţi în piei de animale, mutând pietre şi trunchiuri de copaci. Partea de jos a corpului era asemănătoare cu a unor şerpi încolăciţi. Poemele homerice arată că giganţii au format o populaţie sălbatică şi războinică, care a pierit o dată cu propriul ei rege, Eurimedon.
     Tradiţia literară descrie războiul giganţilor (gigantomahia) împotriva cerului şi a zeilor din Olimp, în care au fost sprijiniţi de mama lor, Gaia. A fost o luptă de proporţii şi primordială, în care scriitorii antici au văzut înfruntarea dintre două principii îndepărtate şi opuse, cel ceresc, pe de o parte, şi cel legat de pământ şi de o religiozitate mai veche, de cealaltă. Zeii olimpici au câştigat lupta datorită unui muritor care a luptat alături de ei, Heracle. Odată cu victoria olimpienilor a început şi o nouă ordine divină, care a înlocuit-o pe cea titanică, mai veche.
       Giganţii au fost înfrânţi pe rând, poveştile mitice relatând detaliat sfârşitul fiecăruia dintre ei :
■  Heracle, ştiind că puternicul gigant Alcioneu nu putea fi învins decât în afara patriei sale, l-a atras dincolo de graniţele ţinutului Palene şi abia acolo a reuşit să-l înfrângă;
■  Polibotes a fost omorât de Poseidon, care l-a strivit cu insula Nisiros;
■  Euritos şi alţii au fost sufocaţi de coardele de viţă-de-vie pe care Dionysos le-a făcut să crească.
■  Palas a fost jupuit de viu, iar din pielea lui s-a făcut un scut;
■  Efialtes a fost orbit de Apollo şi Heracle;
■  Encelad a fost învins de Athena, care l-a îngropat sub insula Sicilia;
■  Porfirion s-a luptat cu Hera şi Heracle, dar a fost învins de dragostea pentru Hera, pe care Zeus a pus-o în inima lui şi care l-a transformat într-o pradă uşoară pentru fulgerul său şi pentru săgeţile lui Heracle;
■  Hipolit a fost ucis de Hermes;
       După înfrângerea acestora tradiţia spune că mulţi alţi giganţi au fost îngropaţi sub vulcani (de exemplu, Encelad sub Etna). Mitologia clasică susţinea că între regiunile vulcanice şi aceste puternice fiinţe primordiale încă mai există o strânsă legătură, explicată şi prin convulsiile vulcanice ale pământului puse pe seama acestor fiinţe mitice.

CICLOPII

Ciclopul Polifem

       Ciclopii sunt creaturi mitice fabuloase descrise de tradiţie că făceau parte dintr-un neam de făpturi uriaşe, sălbatice şi crude, care ocupau o zonă îndepărtată, de obicei identificată cu Sicilia. Aveau dimensiuni uriaşe, devorau oameni şi nu respectau legile lui Zeus. Erau recunoscuţi după singurul ochi rotund în mijlocul frunţii (numele lor înseamnă „făpturi cu ochii rotunzi”), iar conducătorul lor era Polifem.
       Hesiod scrie că au existat trei ciclopi titani, fiii lui Uranos şi ai Gaiei, şi se numeau Argeş, Brontes şi Steropes. La fel ca şi cei descrişi de Homer, aceştia aveau un singur ochi în mijlocul frunţii. Ciclopii au fost închişi în Tartar de către Cronos, însă Zeus i-a eliberat. Drept recunoştinţă, ei i-au făurit lui Zeus fulgerul, lui Poseidon tridentul, iar lui Pluton coiful, atributele tipice ale acestor zei. Mai târziu, au fost omorâţi de Apollon, care i-a considerat vinovaţi pe ciclopi de moartea fiului său, Asclepios, ucis de fulgerul pe care aceştia i l-au dăruit lui Zeus.
       Ciclopii sunt amintiţi, într-o altă tradiţie, ca fiind ajutoarele lui Hefaistos, lucrând cu el în atelierele aflate în vulcani, unde confecţionau armuri şi arme zeilor şi eroilor. Numărul lor este mai mare, pe lângă cei menţionaţi de Hesiod fiind amintiţi Piracmon şi Acamas.
       Cea mai cunoscută povestire mitică referitoare la ciclopi este cea în care Ulise intră în peştera lui ciclopului Polifem împreună cu câţiva tovarăşi (în Odiseea, 9), dintre care doi sunt devoraţi de monstru, restul fiind închişi. Ulise reuşeşte să se elibereze orbindu-l pe ciclop cu un par înroşit în foc, după ce îl îmbată. Evadarea din peşteră se face prin prinderea lor de pântecele oilor din turma lui Polifem care sunt mânate afară de acesta.
       Autori antici vorbesc despre munca ciclopilor depusă la construirea unor ziduri, palate, morminte realizate cu mari blocuri de piatră juxtapuse, care se pot vedea şi astăzi la Micene, Tirint şi în numeroase alte centre din Grecia şi din Italia. Dimensiunile gigantice atribuite lor au făcut să apară adjectivul „ciclopic”, folosit pentru a indica o muncă sau o încercare ce depăşeşte posibilităţile omeneşti.

ALŢI URIAȘI

       Aloidae sau Aloazi sunt doi giganţi, fii ai lui Poseidon şi ai Ifimediei, numiţi astfel întrucât se credea că erau fiii lui Aloeu. Numele lor erau Otos şi Efialtes, iar forţa şi curajul lor au devenit proverbiale. La vârsta de nouă ani, când statura lor depăşea deja 27 de coţi, au cutezat să pornească război împotriva zeilor olimpieni, încercând să prăvălească muntele Osa peste Olimp şi muntele Pelion peste Osa. Homer spune că ei ar fi reuşit dacă ar fi fost adulţi. Apollon însă i-a distrus înainte să se maturizeze. Totuşi, ei au reuşit să-l lege în lanţuri pe Ares, şi să-l ţină închis timp de 13 luni într-un vas de bronz. Pentru îndrăzneala lor sunt aspru pedepsiţi, fiind închişi în Tartar, legaţi spate la spate, sprijiniţi de o coloană şi chinuiţi de ţipătul neîntrerupt al unei cucuvele. O tradiţie spune că au murit din cauza dorinţei lor de a o viola pe Artemis. Apollon îi păcăleşte făcând să le apară în faţă o căprioară splendidă, pe care ei în încearcă să o vâneze, însă ei au fost străpunşi fiecare de săgeata trimisă de celălalt.
       Alcioneu este unul din giganţi dintre cei mai puternici, fiul Gaiei şi ai lui Uranos. A fost un luptător de prim-plan în lupta dintre giganţi şi zei (gigantomahie). Pentru că era invincibil pe pământul său, Athna l-a sfătuit pe Heracle să-l atragă mai departe de casă, şi abia atunci eroul a izbutit să-l înfrângă, străpungându-l cu lancea, nu înainte însă ca gigantul să fi strivit cu o stâncă 24 dintre tovarăşii lui Heracle. La aflarea morţii lui Alcioneu, fiicele sale s-au aruncat în mare, fiind transformate în pescăruşi.
       Anteu este un gigant rege din Libia, fiul lui Poseidon şi al Gaiei.  Era invincibil atât timp cât era în contact cu pământul (mama sa Gaia). Heracle a descoperit sursa forţei sale ieşite din comun, l-a ridicat de la pământ şi l-a omorât.
       Argos era un uriaş supranumit Panoptes („cel ce vede totul”, „atoatevăzătorul”) sau „Argos cel cu mulţi ochi”. Tradiţiile nu se pun de acord cu cine îi era tată existând mai multe variante : fiul lui Agenor, sau al lui Arestor, sau al lui Inahos. Tradiţiile nu concordă nici asupra atribuirii personajului o sută de ochi. Hera i-a încredinţat rolul de păzitor al vacii în care fusese transformată Io. Hermes, la porunca lui Zeus, îl adoarme cu cântecul dulce al flautului său, după care i-a tăiat capul. Atunci, Hera a mutat cei o sută de ochi ai uriașului pe coada păunului, pasărea sa preferată.
       Encelad era unul dintre giganţii cu o sută de braţe care au pornit războiul împotriva zeilor olimpieni. Fiul lui Tartar şi al Gaiei, este omorât de Zeus, care l-a îngropat apoi sub muntele Etna. Lupta dintre Athena şi Encelad este reprezentată într-un grup sculptural care împodobea frontonul templului aflat pe Acropole înainte de construirea Partenonului.
       Gerion era un monstru ce avea trei capete sau, după alte tradiţii, avea trei trupuri unite. A fost regele Spartei şi avea o cireada de boi superbi, pe care Heracle i-a furat în timpul uneia dintre muncile sale.
       Polibotes este un gigant care a participat la războiul împotriva zeilor. Urmărit pe mare de Poseidon şi fiind pe punctul de a fi biruit de acesta, s-a refugiat pe insula Cos. Aici însă, Poseidon a smuls o bucată din insulă şi i-a aruncat-o în spinare, omorându-l.
       Polifem este unul din ciclopii din Sicilia, fiul lui Poseidon şi al unei nimfe. Era un uriaş ce avea un singur ochi rotund, aşezat în mijlocul frunţii. Devora carne de om şi-i dispreţuia legile zeilor olimpieni. Numele său se traduce cu sensul „cu multe glasuri” sau „zgomotos”.  Trăia într-o peşteră de pe muntele Etna, pe povârnişurile căruia îşi păştea turmele. Celebră şi mult cântată de poeţi a fost iubirea sa neîmpărtăşită pentru frumoasa nimfă Galateea, care l-a respins, preferându-l pe Acis. Polifem şi-a ucis însă rivalul, strivindu-l sub un bolovan enorm. A fost orbit de Ulise cu o ţepuşă înroşită în foc.
       Porfirion este unul dintre giganţii care au participat la lupta împotriva zeilor din Olimp. Porfirion s-a luptat cu Hera şi Heracle, dar a fost învins de dragostea pentru Hera, pe care Zeus a aprins-o în inima lui şi care l-a transformat într-o pradă uşoară pentru fulgerul regelui zeilor şi pentru săgeţile lui Heracle.
       Titios este un gigant care a trăit în insula Eubeea şi era fiul Gaiei sau, după altă versiune, al lui Zeus şi al Elarei, la rândul ei fiica lui Orhomenos. Mama sa a murit înainte de a-l naşte, din cauza dimensiunilor exagerate ale fătului. A încercat să o violeze pe Latona, instigat de Hera, însă tentativa i-a fost curmată imediat de săgeţile zeiţei Artemis sau ale lui Apollon. O altă tradiţie spune că a fost fulgerat de însuşi regele zeilor. Gigantul a fost apoi aruncat în Tartar, unde a rămas întins, acoperind o suprafaţă cu lungimea de nouă sute de picioare. Era supus la chinuri continue, ficatul său devorat de doi vulturi sau doi şerpi, regenerându-se însă la fiecare lună nouă şi prelungindu-i astfel la nesfârşit tortura.

 

HIMERA

Himera

       Himera este un animal monstruos fantastic ce avea trei capete, este fiica lui Typhom  şi a Echidnei. Trupul  său avea înfăţişarea în partea din faţă de leu, mijlocul de capră, iar partea din spate de şarpe. Din cele trei guri înfricoşătoare arunca flăcări. Una din tradiţii arată că  Himera a fost crescută de Amisodares, regele Liciei, care avea o capră cu acest nume.
       Prin incursiunile sale, Himera devasta câmpiile Liciei. A fost ucisă de eroul Belerofon, care sfătuit de zei s-a înălţat în văzduh pe calul său înaripat, Pegas, de unde şi-a trimis săgeţile către ea. Pentru explicarea originii Himerei, în trecut nu au lipsit încercările de a o pune în legătură cu vulcanul din Licia care purta acelaşi nume. În arta antică Himera este  reprezentată uneori ca un leu, deşi de un tip aparte, care se regăsea în fauna Liciei în epoca istorică.

 

 

HIDRA

Hidra

       Hidra este monstrul împotriva căruia Heracle a luptat în cursul uneia dintre muncilor sale. Era fiul lui Tifon şi al Echidnei şi a fost crescut de Hera. El teroriza regiunea Lerna din apropiere de Argos. Deoarece avea nouă capete, dintre care unul – cel central – era nemuritor, nu putea fi ucis. Heracle a încercat să-l omoare cu ghioaga, dar în locul fiecărui cap pe care reuşea să il zdrobească apăreau alte două.
       În final, Heracle a găsit modalitatea prin care să învingă Hidra. Ajutat de prietenul său credincios Iolau, ei au ars capetele monstrului pe măsură ce le dobora, iar pe cel nemuritor l-au îngropat sub o stâncă. Din veninul Hidrei, Heracle şi-a făcut o otravă în care a înmuiat vârful săgeţilor, care au devenit fatale pentru oricine era atins de ele.

 

 

PYTHON

Python

       Python a fost un balaur şi o divinitate htonică care a fost reprezentat întotdeauna în arta vechilor greci ca un şarpe. Tradiţia spune că s-a născut din mâlul rămas pe pământ după ce s-au retras apele potopului lui Deucalion, care a încheiat epoca de aur a omeniri din mitologia greacă. Python trăia în peşterile de pe muntele Parnas unde avea sarcina să protejeze spaţiul sacru al oracolului de la Delfi.
       Python a fost omorât de Apollon ca răzbunare pentru că acesta a fost trimis de Hera să o urmărească pe mama sa, Leto, şi să o împiedice să aducă pe lume pe cei doi copii ai lui Zeus : Apollon şi Artemis. Apollon, în amintirea victoriei, sale a primit apelativul Pythaos şi a iniţiat jocurile numite pythice.

 

 


      Amazoanele sunt un trib mitic de femei războinice conduse de o regină, considerate de origine caucaziană şi stabilite în Asia Mică, pe malul râului Termodon, unde au întemeiat cetatea Temiscira. Încă de mici amazoanele erau familiarizate cu războiul, vânătoarea şi activităţile militare. Homer le numeşte în scrierile sale „bărbatele”.

Amazoane

       Diodor arată că amazoanelor li se tăia sânul drept, încă de la vârsta copilăriei, pentru ca acesta să nu le incomodeze atunci când trăgeau cu arcul. Posibil ca originea numelui lor să aibă însemnătatea „fără mamelă”. Iconografia le reprezintă mai ales ca nişte femei războinice, îmbrăcate uneori în armură. Armele lor sunt arcul cu săgeţi sau lancea şi scutul care are, de obicei, formă de semilună.
       Bărbaţii erau excluşi din organizarea lor socială. Pentru perpetuarea tribului, amazoanele aveau anual relaţii cu bărbaţii unui popor învecinat (gargareii). Copiii concepuţi din această unire pasageră se întorceau la gargarei dacă erau băieţi, în timp ce fetele erau crescute după obiceiurile amazoanelor.
       Viaţa religioasă era dominată de venerarea în primul rând  a lui Ares şi Artemis, iar principalele lor ocupaţii erau vânătoarea şi războiul. Amazoanele sunt constant reprezentate în mitologia greacă, fiind prezente în poveştile celor mai importante personaje şi cicluri mitice :
■  Heracle intră în contact cu ele în timpul efectuării uneia dintre muncile impuse eroului – dobândirea cingătorii reginei amazoanelor, Hipolita;
■  răpirea reginei lor Antiope de către Tezeu, urmată de replica amazoanelor care au pătruns în Atica unde în final au fost învinse;
■  războiul cu amazoanele dus de Belerofon la porunca lui Iobates;
■  au luptat împotriva regelui Priam, însă către sfârşitul războiului troian, amazoanele, conduse de regina Pentesileea, au fost aliatele troienilor luptând alături de Priam; regina Pentesileea a fost ucisă în luptă de către Ahile;
■  Dionysos a luptat împotriva lor în timpul campaniei lui de cucerire şi civilizare a Orientului şi a izbutit să le supună;
■  în acelaşi spaţiu oriental se desfăşoară şi întâlnirea legendară dintre amazoane şi Alexandru cel Mare.
       În Ionia, tribul amazoanelor este considerat întemeietorul mai multor cetăţi, printre care şi a Efesului. Mitul amazoanelor poate să aibă reflecta, probabil, obiceiurile unor populaţii străvechi din zona caucaziană, cu tradiţii şi datini de tip matriarhal. Tradiţia a dat victoriei lui Tezeu asupra amazoanelor o semnificaţie simbolică a unui triumf al Occidentului grec asupra popoarelor orientale.
       Nu se ştie dacă lor le era închinat un cult, doar Plutarh ne dă o informaţie care vorbeşte despre sacrificiile oferite amazoanelor în timpul sărbătorilor organizate în cinstea lui Tezeu. Totuşi, în cadrul sărbătorilor organizate la Atena, în luna Pianepsion, se desfăşura o ceremonie care era interpretată ca un sacrificiu în cinstea amazoanelor moarte în luptă.