Mitologia
Miturile creației
Miturile eroice
Ahile
Belerofon
Diomede
Enea
Hector
Heracle
Iason
Perseu
Tezeu
Triptolem
Ulise
Pandora
Psyche
Fiinţe fabuloase


      În mitologia clasică eroii au jucat un rol la fel de important ca şi zeii în viaţa oamenilor. Ei sunt oameni care au făcut în timpul vieţii fapte ieşite din comun, excelând în bine sau în rău. După moarte şi coborârea în Hades ei continuă să protejeze un anumit loc, adesea fiind recunoscuţi ca strămoşii mitici ai cetăţii pe care o protejează şi unde li se închină un cult. Eroii au capacitatea de a influenţa, chiar şi din lumea de dincolo, viaţa oamenilor. Cei mai apreciaţi eroi sunt cei care au răzbunat nedreptăţile, cavalerii dreptăţii sau cei ce au ucis monştri (Heracles, Tezeu, Perseu sau Belerofon). Eroii pot oferi protecţie doar celor aflaţi în regiunea unde se găseşte mormântul lor.
      Primii eroii sunt diferiţi zei de origine foarte veche, care sunt înlocuiţi mai târziu de alţii noi şi retrogradaţi la statutul de figuri eroice cărora li se întocmeşte o biografie şi povestea despre moartea lor. În rândul eroilor au intrat personaje ce s-au făcut remarcate în timpul vieţii prin fapte care au influenţat viaţa grecilor, precum unii regi sau întemeietori de colonii şi, de asemenea, ucigaşii de tirani Harmodios sau Aristogiton.
      După moarte au devenit eroi personaje istorice reale (Alexandru cel Mare) şi marii filosofi veneraţi de discipolii lor (Platon sau Epicur). La originea cultului eroilor este posibil să se afle cultul morţilor, ce evoluează din celebrare privată a amintirii şi memoriei strămoşilor a unei singure familii, într-un real cult public şi oficial al morţilor iluştri. Personaje reale sau imaginare a unor conducători de mici regate (de exemplu Ahile şi Ulise) sunt transformaţi în eroi datorită faptelor lor glorioase şi morţii lor nobile. Unii dintre eroi au un statut privilegiat, fiind rezultatul din împreunarea unui zeu (sau zeiţe) cu o fiinţă umană. Cu toate că nu se bucură, prin naştere, de nemurirea divină, eroii posedă o putere supranaturală. Ei pot totuşi să-şi câştige nemurirea după moarte (Pollux şi Heracles), şi chiar să fie trecuţi de la statutul de eroi la cel de zei propriu-zişi (Heracles).
      Hesiod (în Munci şi zile) îi aşează pe eroi pe locul al patrulea în evoluţia raselor umane, după cel de aur, cel de argint şi cel de bronz, dar înaintea celui de fier, din care face parte şi poetul. „Divină seminţie de-oameni-eroi, numiţi şi semizei, / Din vârsta care pe întinsul pământ trăi-naintea noastră”; ea a dispărut de pe pământ, în „războiul crâncen şi bătălia-nverşunată”. Unii dintre ei au murit la Troia, alţii la Teba; „...acolo moartea cu obştescul sfârşit, pe rând, i-a-nvăluit. / Lor însă, osebit de oameni, le-a dat şi viaţă şi lăcaş / Cronidul tată Zeus, ducându-i la capătul pământului. (...) Ei dăinuiesc în locu-acela cu suflet ocolit de griji; / Au insule Preafericiţii pe lângă Oceanul cu vârtejuri” (Munci şi zile, 156 şi urm.). Hesiod le atribuie acestor războinici curajoşi şi drepţi o viaţă asemănătoare cu cea a zeilor, în Insulele Fericiţilor, dăruită de Zeus după moarte. Astfel, eroii sunt singurii care pot spera să fie scutiţi pe viitor de decăderea la care pare condamnat omul. Hesiod regretă că nu s-a născut mai devreme (într-o epocă mai puţin decăzută decât cea a fierului), dar şi că nu se poate naşte în viitor, pentru că prezenţa unui neam de eroi în secvenţa raselor de metal, care să întrerupă schema regresului constant, este întotdeauna posibilă. Eroii lui aduc o licărire de speranţă şi de optimism (decăderea nu e ireversibilă), dar un optimism plin de durere (numai eroii pot face ca neamul omenesc să meargă spre mai bine; pentru noi, oamenii muritori, înseraţi în cursul natural al istoriei, acest lucru este imposibil).
      Uneori, figurile eroilor se întrepătrund imperceptibil cu cele ale daimonilor, fiinţe de natură divină, care însă nu joacă rolul unor zeităţi principale, ci mai degrabă pe acela de mediator între zeităţile mari şi om ori pe acela de zeitate inferioară.


Ciclopul Polifem şi Ulise - pictură din sec XVII de Jacob Jordaens