Mitologia
Miturile creației
Miturile eroice
Ahile
Belerofon
Diomede
Enea
Hector
Heracle
Iason
Perseu
Tezeu
Triptolem
Ulise
Pandora
Psyche
Fiinţe fabuloase


       Miturile greceşti ale creaţiei lumii şi a oamenilor încearcă să explice concepţia sau viziunea despre relaţiile vizibile şi invizibile dintre om şi univers.

       Hesiod (în Teogonia) prezintă o mitologie greacă veche care dezvăluie că zeii au luat naştere unii din alţii, ca oamenii.
       La început nu exista decât Chaos (Hăul). Din Chaos s-a născut Erebus şi Noaptea, iar din aceştia, Eterul şi Ziua. Tot din Chaos a apărut Gaia (Pământul-Mamă) şi Eros. Gaiaa născut o fiinţă egală sie-şiOuranos (Cerul) înstelat. Apoi, Gaia a zămislit singură munţii înalţi, Nimfele şi Pontul (marea sterilă) cu valuri cântătoare.
       Din Ouranos şi Gaia a rezultat pe lume a doua generaţie divină Titanii – în număr de 12 : Oceanul, Coeus, Hyperion, Crios, Iapet, Cronos (bărbaţi) şi Theia, Rheia, Mnemosyne, Phoebe, Tethys şi Themis (femei). Tot ei au dat naştere celor 3 ciclopi ce aveau un singur ochi (Brontes, Steropes şi Arges) şi monştrilor hecatoncheiri (Cottus, Briareus şi Gyges).
       Ouranos şi-a urât copiii „din prima zi” şi i-a închis în adâncurile pământului. Gaia i-a plâns, apoi şi-a făcut planuri de răzbunare. Cronos, ajutat de mama lui, a tăiat organele genitale ale tatălui său cu cosorul şi le-a aruncat în mare unde acestea amestecate cu spuma mării (aphros) au dat naştere zeiţei Afrodita. Din picăturile de sânge căzute pe pământ s-au născut Eriniile (zeiţele răzbunării), Giganţii şi Nimfele frasinilor. Cronos şi-a eliberat fraţii, însă nu şi pe ciclopi şi hecatonheiri.
       S-a continuat creaţia: Noaptea a născut pe Moios (Pierzania), Moira (Destinul) şi pe Thanatos (Moartea), apoi pe Hypnos (Somnul) şi Oneiroi (Visele), precum şi o serie întreagă de răutăţi: Nemesis (Răzbunarea), Înşelăciunea, Iuţirea, Bătrâneţea, Cearta. Din acestea care au apărut: Necazul, Uitarea, Foamea, Boala, Lupta, Uciderea, Bătăliile, Masacrele, Zâzaniile, Minciuna şi vorbele cu două înţelesuri, Nedreptatea şi Jurămintele.
       Din Ocean şi Thetis s-au născut trei mii de fii (râurile) şi trei mii de fiice. Hyperion şi Theia au dat naştere lui Helios (Soarele), Selene (Luna) şi Eos (Aurora). Iapet a dat naştere lui Atlas (Susţinătorul), lui Menoetiu, lui Epimetheu şi Prometeu.
       Cronos instalat în locul tatălui său s-a căsătorit cu sora sa Rheia şi au avut cinci copii : Hestia, Demetra, Hera, Hades şi Poseidon.
       Temându-se că „într-o zi el însuşi va fi doborât sub loviturile fiilor săiCronos (Timpul) îşi devora copiii imediat după ce se năşteau. Rheia, sfătuită de Gaia, atunci când a venit timpul să-l nască pe Zeus s-a dus pe muntele Ida, în Creta, unde şi-a ascuns fiul într-o grotă. În locul lui Zeus ea i-a dat lui Cronos să înghită o stâncă uriaşă, înfăşată în scutece. Despre această piatră care se află la Delfi, Pausanias spune că a văzut-o. Zeus a crescut sub paza cureţilor până la maturitate, îngrijit de către două nimfe, Adrasteia şi Ida.
       Când a crescut l-a detronat pe Cronos silindu-l să-i regurgiteze pe fraţii şi surorile pe care acesta îi înghiţise. Apoi l-a trimis acolo unde se îmbină pământul cu apa, într-un ţinut misterios. Zeus îi eliberează şi pe fraţii lui tatălui său care erau prinşi în lanţuri de către Ouranos.  
       Odată cu Zeus a început a treia generaţie divină, şi anume, perioada olimpiană din mitologia greacă. Primii care s-au răsculat împotriva lui Zeus au fost Titanii, cei care reprezentau forţa nemărginită şi violenţa. Zeus i-a nimicit cu fulgere trimise asupra lor din Olimp. Zeii nu au putut decât să-i liniştească.
       În cursa pentru supremaţie Zeus a dat o luptă cu fiinţa monstruoasă Typhon, fiul Gaiei şi al lui Tartarus. Acesta era un monstru cu trei capete de om şi cu trei trupuri de balaur împletite. Din umeri îi creşteau o sută de capete de şerpi, de balauri ce scoteau o limbă neagră, iar din ochi împrăştiau flăcări. Era mai înalt decât toţi munţii. Prins de balaurul cu capete de om, Zeus a fost salvat de Hermes. Zeus a reînceput lupta lovindu-l cu fulgerele sale. Typhon s-a refugiat sub Etna, în Sicilia, unde a fost zdrobit.
       O ultimă luptă, cea dată de Zeus cu Giganţii, este redată de către Pindar (în Nemeenele, I, 67). Giganţii, care au apărut din sângele curs din rana lui Ouranos pe pământ (Gaia),, s-au răsculat împotriva lui Zeus şi a fraţilor săi. Ei (fiii Gaiei) au fost distruşi abia mai târziu, aşa cum au prezis oracolele, de mâna unui muritor – Heracles (Hercule). După înfrângerea acestora, Zeus Olimpianul devine stăpânul zeilor şi al oamenilor.
       A treia generaţie de divinităţi guvernează universul. Zeus este zeul suprem, sursă a dreptăţii şi a ordinii, patron al cerului şi al fenomenelor naturale, regele zeilor din Olimp.

       Hesiod (în Teogonia, III) descrie etapele genezei omului în mitologia greacă. Primele fiinţe umane au fost născute de Geea şi erau supuse domniei lui Cronos, adică înainte de Zeus. Aceste fiinţe erau numai de sex masculin şi trăiau în preajma zeilor, „fraţii lor cei puternici”. Bărbaţii „trăiau asemeni zeilor, cu inima eliberată de griji, la adăpost de necazuri şi mizerii” (în Teogonia, 112), fără nevoia de a munci pentru a supravieţui. Natura le oferea toate bunurile necesare unei vieţi liniştite şi erau mereu tineri. Nu cunoşteau nici bolile, iar atunci când mureau, era ca şi când ar fi adormit. Această perioadă lipsită de griji s-a încheiat odată cu căderea lui Cronos.
       Aceşti oamenii ai „rasei de aur” sunt pedepsiţi de Zeus cu distrugerea, locul lor fiind luat de o rasă mai puţin nobilă creată de zei – oamenii vârstei de argint. Aceştia sunt şi ei condamnaţi la pieire datorită păcatelor lor şi refuzului de a aduce sacrificii zeilor. Apoi, Zeus a creat o a treia rasă, cea a oamenilor aparţinând „rasei de bronz”, care din cauză că erau sălbatici şi războinici au sfârşit prin a se omorî între ei, până la ultimul.
       O nouă generaţie de oameni făcută de Zeusceea a eroilor – devine celebră în marile războaie din Teba şi Troia. Membrii acesteia s-au dovedit a fi nobili la suflet şi inspiraţi de sentimente eroice. Unii dintre ei au fost binecuvântaţi de către Zeus cu o existenţă la marginea pământului pe Câmpiile Elysiene, în Insulele Fericiţilor, unde Cronos este stăpân (Hesiod în Munci şi zile, 140-l69).
       Despre ultima generaţie de oameni – cea a „rasei fierului” – Hesiod nu spune multe, dar se plânge că i-a fost dat să se nască în această perioadă dominată de creaturi injuste, crude care moşteniră pământul până azi şi nu experimentară vreodată fericirea. (în Munci şi zile, 176).
       După o versiune provenită de la alţi autori antici originea oamenilor stă în dorinţa zeilor, din perioada Titanilor, de a crea noi fiinţe din pământ şi foc. Unul din Titani Prometeu – primeşte de la Zeus însărcinarea de a crea omul şi noi animale. Împreună cu fratele său, Epimeteu Prometeu pune la punct detaliile creaţiei, pe care urma să le înzestreze cu puteri şi daruri.
       Însă, descreieratul de Epimeteu dă animalelor de pe pământ, din apă şi de pe cer, toate darurile, nemailăsând nimic pentru oameni. Aceste daruri erau necesare pentru ca ele să supravieţuiască şi să se perpetueze ca specie. Niciuna dintre ele nu era mai mult sau mai puţin virtuoasă decât alta şi niciuna nu poseda toate darurile naturii.
       Pentru a-şi repara greşeală prin care l-a lăsat pe om fără vreo calitate, gol şi fără nicio abilitate specială, îl cheamă pe Prometeu în ajutor. Acesta începe prin a da oamenilor facultatea de a sta în picioare, apoi fură înţelepciunea de la Atena şi focul de la Hephaistos din carul soarelui şi le dăruieşte pe ambele rasei umane. Eschil (în Prometeu înlănţuit, 442.) arată că primii oameni trăiau „sub pământ, în adâncurile peşterilor lipsite de soare”; ei nu cunoşteau anotimpurile, nici domesticirea animalelor, nici agricultura. Prometeu i-a învăţat meseriile, artele, ştiinţele şi i-a înzestrat cu speranţă ca armă împotriva greutăţilor vieţii

Prometeu creează omul ajutat de Atena
relief de pe un sarcofag (220 d.Hr.)

       După o tradiţie tardivă (secolul IV î.Hr.), Prometeu i-ar fi făcut pe oameni din argilă, cu ajutorul Athenei, şi le-a dat o înfăţişare similară celei a zeilor. Iniţiativele luate de Prometeu l-au supărat pe Zeus, gelos de a nu fi fost el însuşi autorul acestei condiţii a omenirii. Eschil (în Prometeu înlănţuit, 233) arată că Prometeu a fost singurul care a cutezat să se împotrivească planului Stăpânului lumii.
       Din cauze necunoscute, zeii şi oamenii au hotărât să se despartă prin bună înţelegere la Mekone (Hesiod, în Teogonia, 535). Un prim sacrificiu este oferit de oameni ca să stabilească în chip definitiv raporturile lor cu zeii. Acum, Prometeu intervine pentru întâia oară încercând să-l păcălească pe Zeus. El a sacrificat un bou pe care l-a împărţit în două părţi. Oasele le-a acoperit cu un strat de grăsime, iar carnea şi viscerele le-a învelit în burta animalului.  Zeus, deşi ştia de şiretenia lui Prometeu, este atras de mirosul grăsimii şi alege pentru zei partea mai slabă, lăsând oamenilor carnea şi măruntaiele. Hesiod (în Teogonia, 556) explică prin aceasta originea actului de sacrificiu prin care oamenii ard oasele pe altarele zeilor.
       Această înşelăciune a lui Prometeu a avut consecinţe însemnate pentru omenire. Omul promovează un regim carnivor ca act religios exemplar şi suprem omagiu adus zeilor. În acelaşi timp, marchează şi abandonarea alimentaţiei vegetariene din epoca de aur. De asemenea, Zeus îi pedepseşte pe oameni pentru că au fi acceptat focul furat din cer de Prometeu şi cunoaşterea care aparţineau zeilor. Prometeu este şi el pus în lanţuri şi un vultur îi devora zilnic „ficatul nemuritor”, care se refăcea noaptea (Hesiod în Teogonia, 521 şi în Munci şi zile, 56).
       Femei nu existau încă. Zeus furios pe Prometeu îi porunceşte lui Hefaistos să facă un amestec de pământ şi apă şi din el să creeze o femeie blândă şi frumoasă ca o zeiţă – Pandora (în limba greacă înseamnă „toate darurile”). După ce a fost creată, Atena a împodobit-o şi a învăţat-o să ţeasă, iar Afrodita o înzestră cu graţie şi pasiune. De asemenea, Graţiile şi Peitho i-au dat o ghirlandă cu panglici de aur, iar Horus a gătit-o cu flori de primăvară. Hermes, pe de altă parte, a pus cuvinte răutăcioase şi mincinoase în inima ei.
       Zeii i-au oferit o cutie în care au pus toate relele, poruncindu-i să nu o deschidă. Prometeu l-a sfătuit pe fratele său să nu accepte nimic de la Zeus, dar nătărăul de Epimeteu o primeşte pe Pandora şi se căsătoreşte cu dânsa. La puţin timp după asta, ea deschide misterioasa cutie şi toate relele se răspândesc în lume. Când Pandora pune la loc capacul, numai speranţa se mai găsea pe fundul vasului. Ca rezultat, omenirea, care până atunci nu cunoştea durerea, boala sau moartea, va cunoaşte răspândirea a tot felul de griji, tribulaţii şi nenorociri care îi aduc o nefericire veşnică.