Cultele publice determină o strânsă legătură spirituală între membrii comunităţii. Grupul credincioşilor se identifică cu grupul social din oraş, trib, fratrie. Cultul este reprezentat în actele liturgice de către oficianţi, adică preoţii, care se aseamănă în cea mai mare măsură cu magistraţii prin originea lor socială, ca şi prin modul în care sunt aleşi.
       Riturile sunt stabilite de legi îns crise în piatră care sunt expuse la intrarea în temple şi în locurile publice. Homer (în Iliada, 1) prezintă formele prin care cultul public se exprima: abluţiune purificatoare, rugăciune, libaţie, sacrificarea unor animale consumabile, partea zeilor şi ospăţul colectiv al credincioşilor cu cea ce rămâne.
       Ceremoniile, adesea grandioase, se adresau zeilor, în vederea prosperităţii colective a oraşelor sau chiar a întregii Grecii, dar nu arătau nici un interes faţă de fericirea individuală a fiinţei omeneşti, pe lumea asta sau pe cealaltă.
       Zeul, reprezentat acum printr-un idol de mari dimensiuni, are mai mult ca oricând nevoie să fie hrănit, de unde importanţa sacrificiilor care e, de departe, ritul esenţial: animalul jertfit este apoi împărţit între zeu, care se mulţumeşte cel mai adesea cu grăsimea şi cu oasele, şi credincioşii adunaţi la praznic.
       Primul act religios se făcea prin rugăciune Aceasta se face de obicei în picioare, cu braţele ridicate spre cer când e adresată lui Zeus sau celorlalte divinităţi cereşti, cu braţele lăsate în jos, spre pământ, când e adresată lui Hades sau celorlalte divinităţi din infern.
       Cel care se roagă cheamă pe nume zeul sau zeiţa, îi aminteşte actele de pietate pe care le-a săvârşit şi formulează obiectul cererii sale. Homer (în Iliada I, 37-42) ne arată cum preotul Hrises se adresează zeului său, Apollon :

      „Tu cel cu arcul de argint, tu paznicul Hrisei, Sminteus,
       Care vârtos ocroteşti Tenedos şi Chila prea sfântă,
       Dacă ziditu-ţi-am eu vreun mândru locaş de mărire,
       Ori închinatu-ţi-am grasele buturi de capre şi tauri,
       Glasul auzi-mi-l, Doamne, şi-o singură vrere-mplineşte-mi:
       Stropii de plâns cu săgeţile tale plătească-mi danaii
!”
       Când cineva se adresează zeilor este vorba aproape întotdeauna de un schimb, ofranda fiind adusă pentru a obţine o favoare sau un ajutor împotriva duşmanilor. În rugăciunile sale oficiale, cetatea Atenei cere de la zei, şi în primul rând de la Athena şi de la Zeus, „bunăstarea şi mântuirea cetăţenilor atenieni, a nevestelor şi a copiilor lor, precum şi a întregii ţări şi a aliaţilor ei.
       Rugăciunile sunt însoţite întotdeauna de ofrande care pot fi o libaţie de vin sau de lapte sau pot consta din câteva prăjituri şi dulciuri (pelanos) aşezate pe mesele de ofrande situate alături de altar (bema), din legume şi din primele fructe din orice recoltă. De asemenea, erau aduse şi ofrande mai preţioase : donaţii publice sau private, obiecte preţioase.

       Actul cel mai important al cultului public este reprezentat de sacrificiile ce se făceau prin vărsare de sânge. În perioada istorică cea mai veche exista credinţa că zeii vor victime omeneşti şi sacrificiul Ifigeniei, de pildă, păstrează în planul legendei amintirea sacrificiilor omeneşti care au fost înlocuite pretutindeni, mult înainte de epoca clasică, cu jertfirea animalelor.
       Sacrificiile cunosc o mare varietate de rituri, multe cu specific local. Se cunosc două tipuri de sacrificii:
         ●  sacrificiile închinate zeilor cereşti – provine din tradiţiile cultului agrarian mediteranean şi constă în tăierea gâtului unui animal. Altarul folosit este unul supraînălţat (eschara) pe care este lăsată să ardă partea neconsumabilă a animalului. Forma acestuia poate să fie cea a unei mese de piatră, uneori bogat ornamentată, sau chiar a unei simple vetre. Este aşezat în faţa templului. Zeii se hrănesc cu fumul degajat.
         ●  sacrificiile aduse zeilor subpământeni (htonieni) – provine din influenţa indo-europeană şi urmăresc ca sângele animalului tăiat să pătrundă în pământ. Altarul este o groapă în care este vărsat sângele (bothros). În aceeaşi groapă sau în alta, este ars animalul în întregime. Zei îşi satisfac foamea din întregul animal.
       Se înjunghie oi sau mioare, vaci sau boi, porci, capre sau ţapi. Fiecare divinitate are preferinţele ei: se oferă de obicei lui Poseidon tauri, Athenei vaci, lui Artemis şi Afroditei capre. Asclepios cere cocoşi sau găini, alţi zei pretind porumbiţe, ori câini, ori cai.
       Hecatombele – în sens literal „sacrificii de o sută de boi”' – şi sacrificiul triplu, în care i se jertfesc lui Poseidon un taur, un berbec şi un vier (suovetaurile), sunt atestate încă de Homer.
       Animalele sacrificate trebuie să fie întotdeauna teleioi, adică sănătoase şi fără cusururi. Contează şi sexul şi culoarea blănii lor: zeiţelor li se sacrifică de obicei femele, zeilor cereşti animale albe sau de culoare deschisă, iar divinităţilor infernale victime negre sau închise la culoare.
       Sacrificiul are loc de obicei dimineaţa, în zori. Altarul este decorat cu flori şi cu ghirlande de frunze. Atât preoţii, care sunt îmbrăcaţi în alb, cât şi cei de faţă, toţi poartă pe cap cununi. Victima este împodobită eu cununi şi eu bentiţe de lână; uneori, ea are coarnele aurite. Cu apa lustrală din vasul numit chernips se stropeşte victima şi asistenţa.
       Pe altar se aprinde un foc în care se aruncă boabe de orz şi câteva fire din părul de pe capul victimei. După rugăciune, un specialist (boutypos – cel care omoară boi) doboară animalul cu o lovitură de topor în frunte, după care preotul taie cu cuţitul gâtul animalului, trăgându-i capul spre spate: sângele care curge trebuie să cadă peste altar. Un alt specialist (mageiros – măcelarul bucătar) îi deschide toracele.
       O mică parte a animalului sacrificat este arsă în onoarea zeului, şi anume o bucată din coapse şi un pic din grăsimea aceea cu a cărei sfară (cnisa) se delectau olimpienii lui Homer, iar carnea animalului tăiat în bucăţi se împarte între preoţi şi credincioşi; ei pot s-o consume pe loc ori s-o ducă acasă.
       Cu toate acestea, în anumite sacrificii aduse zeilor infernali sau morţilor, victima este arsă în întregime: această ceremonie se numeşte holocaust. Adesea, la sacrificiu asistă şi un prezicător; el cercetează viscerele calde încă ale animalului, ficatul mai ales, şi trage de aici concluzii cu privire la hotărârile zeilor. Un sacrificiu este o scenă de abator care se termină de obicei cu un ospăţ.
       Holocaustul este folosit şi ca sacrificiu de purificare individuală sau colectivă. Ca toate popoarele vechi, grecii se temeau foarte mult de impuritatea rituală, impuritate care lovea o fiinţă omenească în ansamblul ei, trupul ca şi sufletul, dar ei nu introduceau în această concepţie noţiunea, relativ recentă, de vină morală, de „păcat”: impur era, de pildă, orice avea legătură cu naşterea sau cu moartea, orice ucigaş, chiar dacă omorâse pe bună dreptate, în stare de legitimă apărare.
       Nu te poţi apropia de imaginile zeilor, şi nu poţi lua parte la ceremoniile de cult decât în stare de puritate rituală, căci altminteri, în virtutea sentimentului de thambos, te aştepţi la mânia şi la răzbunarea divină.
       Orice sacrificiu, dar şi orice şedinţă a adunării politice a Atenei începea, aşa cum am văzut mai sus, cu nişte rituri de purificare, nişte ceremonii lustrale. Orice casă în care s-a produs un deces trebuia să fie purificată împreună cu toţi locatarii ei, aşa cum a fost purificat palatul lui Ulise după uciderea peţitorilor. Pentru aceste purificări se folosea adesea apa de mare, iar dacă se aducea şi un sacrificiu se înjunghia cel mai adesea un porc, iar sângele lui era folosit la ceremonia lustrală.
       Zeul din Delfi, Apollon Pithianul, care, în legendă, îl purificase pe Oreste după uciderea mamei sale, trecea drept zeul purificator prin excelenţă: el însuşi fusese nevoit să se purifice după ce-l ucisese pe Python. Orice cuvânt nelegiuit trebuia să fie răscumpărat pe loc, fie şi numai scuipând, gest care avea valoarea de purificare.

       Cultele private se adresează, conform tradiţiei cretano-miceniene, acelor prezenţe misterioase ce animă viaţa naturii. Riturile efectuate sunt în acord cu ritmul vieţii cetăţeanului, fiind legate de etapele vieţii.
       Grecii sunt, mai întâi şi pentru multă vreme, ţărani. Ţăranul care se plimbă prin munţi întâlneşte, la marginea unei poteci, o grămadă de pietre formată, cu timpul, din pietre pe care ţărani ca el le-au aruncat în treacăt. Aceste grămezi, numite herma, sunt puncte de reper liniştitoare, într-o regiune puţin cunoscută. Ele adăpostesc un zeu în ele; mai târziu, el va lua formă omenească şi se va numi Hermes, călăuză a călătorilor şi conducătorilor de suflete, pe drumurile dificile care duc în regiunile infernului. Călătorii care aveau nevoie să se simtă protejaţi depuneau o ofrandă alimentară oarecare. Trecătorul următor o va lua, dacă îi este foame, şi va numi descoperirea sa un hermaion.
       Zeii ţăranilor greci, asemenea lor, locuiesc pe câmp, în pădure, în râuri, în izvoare. Apoi în mare. Pentru că apa este puţină în Grecia ea era deosebit de preţioasă. Cursurile de apă au fost considerate sacre. Nici o armată nu trecea un râu fără să-i aducă un sacrificiu, căci până şi râul era o divinitate. Hesiod recomanda să nu treci nici un fluviu fără să spui o rugăciune şi fără să-ţi speli mâinile în apa sa. Tot el îl sfătuieşte pe ţăran să nu urineze la gura unui râu sau lângă un izvor. Fluviile sunt socotite a da fecunditate nu numai câmpurilor, ci şi neamului omenesc. Când un tânăr ajunge adult şi îşi taie, pentru prima dată, părul lăsat lung, el îl consacră unui râu din ţara sa.
       Fiecare râu îşi are divinitatea sa ce are forma unui taur cu faţă omenească. Folclorul european actual mai păstrează încă genii ale râurilor, în formă de taur. În Grecia, geniul apei apare sub forma unui cal.
       Nimfele (cuvântul înseamnă „fete”) bântuiau prin munţi, prin peşterile răcoroase, prin boschete, prin pajişti şi la izvoare; nimfele mării se numeau Nereide şi noi ştim că mama lui Ahile, Thetis, a fost una dintre ele. Ele sunt nişte divinităţi bune, dar care pot ajunge de temut dacă sunt jignite sau numai neglijate. Când un om înnebuneşte, se spune că a fost „apucat de nimfe” (nympholeptos). Tot astfel, moartea subită a unui bărbat sau a unei femei este atribuită săgeţilor invizibile ale zeilor arcaşi, Apollon şi Artemis.

       Cererile grecilor către zei sunt simple şi se referă la căldura soarelui sau la ploaie, în funcţie de anotimp, la o recoltă bogată, sănătatea personală şi a turmelor etc.. Ele sunt gesturi simple adresate soarelui, o rugăciune scurtă, dar care este spusă des.
       În general, fiecare casă are în curte un mic altar domestic, închinat lui Zeus, pe care se aduc sacrificii. De formă dreptunghiulară sau circulară el are deasupra o friză. Zeus Ktesios este cel care protejează casa, păstrează rezervele familiei şi garantează legile ospitalităţii. Tot în casă se găseşte locul unde zeiţa Hestia (zeiţa căminului şi a virtuţilor domestice) îşi face simţită prezenţa – vatra casei. Venerarea ei se realizează prin focul ce arde în permanenţă. Casa grecului este adesea protejată şi de o statuie a lui Hermes, Apollon sau Hecate aflată în uşa casei.

       Riturile familiare constau în purificări, rugi şi ofrande. Rugăciunea este făcută în picioare, cu voce tare, cu braţele întinse în sus când se adresează, chemându-i pe nume, zeilor celeşti şi cu braţele în jos când se adresează divinităţilor din infern. Omul prin rugăciune comunică cu zeul, căruia după ce îi aminteşte de actele pioase făcute de el îi adresează o cerere. Ca şi în cultele publice purificarea este obligatorie, fiind efectuată după naşteri şi funeralii. Sacrificiile aduse pot fi simple (flori, prăjituri, câteva spice sau primele produse dintr-o recoltă) sau mai bogate (bijuterii, veşminte etc.). Hesiod recomandă să se facă libaţii cu vin, în casă, în fiecare zi, atât dimineaţa cât şi spre seară.
       Cultul morţilor ocupa un loc important în existenţa celor rămaşi în viaţă. El începea a treia zi după înmormântare.
       Grecii presupun că defunctul continuă să trăiască sub pământ şi să se bucure de ofrande, aşa cum fac şi umbrele invocate de Ulise în Nekyia din cântul XI al Odiseei, care se reped cu lăcomie la sângele negru al victimelor înjunghiate pentru a mai prinde, bându-l, puţină vlagă.
       Sufletele morţilor obişnuiţi mergeau în împărăţia lui Hades (zeul infernului) coborând pe o scară. Hades era redat ca un temut tâlhar, care în plină zi se luptă cu oamenii mai puternici şi aleargă pe-ntrecute cu cei iuţi, doborându-i şi răpindu-i cu forţa. O altă imagine îl reprezintă călărind pe un cal negru, înarmat cu o sabie sau cu un arc. Se zicea că pe tineri îi poartă dinaintea sa, pe bătrâni îi târăşte în spate şi pe copii îi înşiră la chingă.
       Cei morţi sunt ţinuţi în veşnicie într-un ţinut al umbrelor, un loc de suferinţă şi de uitare a celor vii, un loc întunecos şi posomorit, plin de pânze de păianjen, unde lumina nu ajunge niciodată, nici un cocoş nu cântă, nici o apă nu curge, iarba nu răsare. Flămânzii n-au acolo ce mânca, însetaţii n-au ce bea, tinerii vor fi prădaţi de armele lor, fetele, de podoabele lor, copiii mici, de cămăşile lor.
       Lumea cealaltă are şi un loc unde ajung cei fericiţi. După ce merg mai întâi pe o insulă, unde toate erau de-a gata, se îndreaptă mai apoi spre „Cîmpiile Elisee” sau „grădina” lui Hades, unde fetele dansează, iar tinerii cântă şi joacă.
       Ritualul funerar descrie o procesiune complexă. După ce un smoc de păr era închinat zeilor subpământeni se adresau rugăciuni zeului Hermes („conducător al sufletelor” spre împărăţia lui Hades). După ultim sărut acordat muribundului de către o rudă apropiată, în clipa morţii, se făcea mult zgomot, lovindu-se în vase de aramă, pentru ca să se alunge duhurile rele din drumul sufletului.
       După ce acesta îşi dădea ultima suflare i se închideau ochii şi gura, i se acoperea faţa, era spălat cu apă caldă, uns, înfăşurat într-un veşmânt alb şi încoronat cu flori. Apoi era aşezat în tinda casei, cu picioarele spre uşă. În gură i se punea un ban, ca taxă de trecere în lumea cealaltă.
       În timp ce mortul era încă în casa, se aşeza înaintea uşii un vas cu apă pentru purificarea de atingerea necurată cu rămăşiţele pământeşti ale defunctului. Pe drumul la rug sau la groapă se intonau cântece funebre.

       De ziua mortului, cei vii se duc la mormânt şi-i oferă defunctului libaţii şi sacrificii, care se termină cu un ospăţ funebru. Libaţiile de lapte şi de vin, ca şi alimentele oferite, sare, prăjituri şi fructe, sunt puse în vase cu fundul găurit, pentru ea hrana şi băutura să poată ajunge până la defunct.
       În casă se păstra lângă altarul domestic o imagine a mortului: aflăm dintr-o inscripţie din secolul al II-lea î.Hr. că acestei imagini trebuia să i se pună o cunună de laur de două ori pe lună, în ziua de lună plină şi 7 zile mai târziu 10; este foarte probabil că acest ritual sau unul asemănător era îndeplinit încă din epoca clasică.

       Dacă în cultele publice se fac rugăciuni către zei şi li se aduc sacrificii pentru prosperitatea cetăţii, în cultele de mistere, oamenii caută să obţină promisiuni în legătură cu o viaţă fericită pe tărâmul celălalt. Cultele de mistere promiteau adepţilor lor o fericită nemurire, cu condiţia să se iniţieze şi să respecte riturile, independent de comportamentul credinciosului, fie el meritoriu sau păcătos. Misterele urmăreau mântuirea individuală a oamenilor.
       Termenul de „mistere” provine din limba latină (mysterium) care îşi are originea în cuvântul grecesc musterion (folosit de obicei la plural musteria - μυστήρια), ce are sensul de „ritual secret sau doctrină” O persoană care a urmat un astfel de „mister” a fost un mistic (mystes – „cel care a fost iniţiat”). Termenul vine în primul rând la verbul myein („a închide”, „a încuia”), o trimitere la ideea de secret la care n-au acces decât un număr de privilegiaţi („închide ochii şi gura”).
       Pe unele dintre ele, datorită secretului ce le înconjoară, statul le-a considerat suspecte fiind privite cu ochi răi. Altele sunt recunoscute şi protejate de stat : misterele de la Eleusis de cetatea Atena, misterele lui Dionysos, Epidaur, ale Cabirilor şi orfismul. Ele s-au bucurat de o situaţie deosebit de favorizată, care le-a conferit, de-a lungul întregii antichităţi, o importanţă excepţională. Aceste culte au apărut în secolele al VII-lea şi al VI-lea î.Hr.

Misterele de la Eleusis

Demeter şi Persefona
iniţiatoarele misterelor eleusiene

       Misterele din Eleusis (în limba greacă Ἐλευσίνια Μυστήρια) celebrau cultul făcut pentru cinstirea zeiţei Demeter şi a fiicei sale Persefona (Core). Cultul ilustrează legătura cu ciclul vegetaţiei care îşi trage forţa din lumea subpământeană şi înfloreşte în lumea terestră. Aceste zeiţe veghează asupra cerealelor şi asupra morţilor care sunt îngropaţi în pământ, întocmai ca grăunţele.
       Misterele celor două zeiţe erau practicate în mai multe cetăţi ale Greciei, însă cele mai cunoscute şi singurele cu privire la care dispunem de unele date fiind cele de aici. Misterele par să fi suferit şi influenţe orfice şi dionisiace.
       Imnul homeric către Demeter, care ni s-a păstrat, relatează mitul răpirii fiicei sale Persefona, de către Hades (Pluton – stăpânul infernului), precum şi întemeierea misterelor de la Eleusis.
       Persefona (sau Cora) este răpită de Hades în timp ce culegea flori împreună cu oceanidele în ţinutul Nysei. Demeter disperată de pierderea fiicei îşi caută fiica timp de 9 zile şi 9 nopţi. În cele din urmă zeul Helios (cel care vede totul) îi spune adevărul, şi anume, că Zeus a hotărât să o căsătorească pe Persefona cu zeul Hades. Supărată pe Zeus, Demeter refuză să se mai întoarcă în Olimp şi pleacă la Eleusis, unde îşi schimbă numele în Doso şi se angajează, la invitaţia uneia dintre fetele regelui Celeos, să-i fie doică ultimului copil născut al reginei Metaneira.
       Primită la palat, zeiţa a început să-l crească pe fiul regelui, Demofon, pe care nu l-a alăptat ci îl freca cu ambrozie, iar în timpul nopţii îl ascundea „ca pe un tăciune” în foc dorind să-l facă nemuritor. Într-o seară, în timp ce-l ţinea pe Demofon în flăcări, este surprinsă de Metaneira care speriată a scos un ţipăt făcând-o pe zeiţă să-l scape pe copil în foc. Zeiţa, supărată că Demofon a pierdut, astfel, ocazia de a deveni nemuritor,  a strigat atunci către ea :  „Oameni neştiutori şi smintiţi, care nu vă cunoaşteţi nici norocul, nici nefericirea ”. Apoi, zeiţa s-a arătat în toată splendoarea sa, într-o lumină orbitoare, şi a cerut să i se ridice „un mare templu cu un altar dedesubt”, în care ea însăşi îi va învăţa riturile pe oameni, după care a părăsit palatul.
       După construcţia sanctuarului, Demeter se retrage înăuntru, unde îşi plânge suferinţa provocată de  pierderea fiicei sale.
       În tot acest timp, din cauză că Demeter (zeiţa culturii şi a roadelor câmpului) şi-a neglijat atribuţiile sale, pământul cunoaşte o perioadă de secetă ce aduce o distrugere a culturilor şi care provoacă o mare foamete.
       Zeus trimite soli la zeiţă rugând-o să revină printre zei, însă este refuzat de aceasta. Condiţia pusă de Demeter pentru a se întoarce în Olimp şi de a reface natura este de a-şi putea revedea fiica. Zeus este obligat să-i ceară lui Hades s-o redea pe Persefona şi stăpânul Infernului se supune. Însă, Hades reuşeşte să o păcălească pe Persefona făcând-o să mănânce o sămânţă de rodie (cel ce gustă din bunătăţile lumii de dincolo nu va mai reveni printre cei vii), fapt care o sileşte să se reîntoarcă în Infern.
       Se ajunge la un compromis în urma căreia Demeter a acceptat să revină în Olimp, după care şi pământul s-a acoperit în mod miraculos de verdeaţă. În schimb, acceptă revenirea Persefonei lângă soţul ei în Infern, timp de patru luni în fiecare an, la sfârşitul verii după treierat. Perioada când Persefona se află lângă soţul ei se identifică cu venirea iernii, anotimpul când natura moare, iar revenirea lângă mama sa aduce şi renaşterea vieţii pe pământ.  
       Înainte de a reveni în Olimp, Demeter dezvăluie riturile şi încredinţează misterele cultului său lui Triptolemos, Diocles, Eumolpus şi Celeus, „riturile sfinte cu neputinţă de încălcat, de pătruns ori de divulgat: respectul faţă de Zeiţe este atât de mare încât îţi sugrumă glasul”.
       Ultimele versuri ale imnului, care constituie un fel de „beatitudine” : „Fericit cel ce deţine, printre oameni, viziunea acestor mistere. Dar cel ce nu e iniţiat în riturile sfinte nu are aceeaşi soartă, când stă, mort, în întunecimile umede.”
       Sărbătorile cultului se derulau timp de 10 zile în luna septembrie (Boedromion) la Eleusis, un oraş şi demă a Aticii, aflat la nord-vest de Atena. Erau deschise pentru orice grec, fără deosebire de clasă sau de sex. Sclavii erau şi ei acceptaţi dacă erau de origine greacă, iar barbarii dacă erau naturalizaţi. Iniţierea era precedată de prezentarea credinciosului în faţa unui funcţionar sacerdotal de către un atenian deja iniţiat, care era numit „mistagog”. Dacă era acceptat, el participa mai întâi la micile mistere, care se celebrau la Agra, cartier de la periferia Atenei, în luna Antesterion.
       După ce erau purificaţi cu apă din Ilisos, care curgea în apropiere de Agra, candidaţii erau pregătiţi pentru iniţiere de către mistagog. Ei devin acum mişti şi atrebuiau să se prezinte după şase luni la ceremoniile de iniţiere ale marilor mistere.
       În ziua 14 a lunii Boedromion, zi, efebii se duceau să caute la Eleusis obiectele sacre hiera (a căror structură nu este cunoascută) care, ascunse după un văl într-un coş, erau aduse cu mare pompă şi depuse la Eleusinionul din Atena. Procesiunea aducerii era marcată de gefirisme, glume proaste pe care oamenii şi le aruncau când străbăteau podul de deasupra Cefisei.
       În ziua de 15 (numită agirmos) se adunau la porticul pictat (Poikile) candidaţii la iniţiere. Arhontele-rege le cerea să se îndepărteze celor consideraţi impuri (vinovaţi de vreo crimă sau pedepsiţi cu atimia) şi celor cu vorba „de neînţeles”,  adică probabil a celor care, neştiind să vorbească greceşte, nu puteau pronunţa destul de bine formulele rituale. Apoi, hierofantul, asistat de către dadoc, pronunţa în mod solemn sentinţa excluderii acestor oameni, toţi ceilalţi pretendenţi la iniţiere fiind admişi.
       Pe 16, „miştii” (mystai) se duceau în rada portului Faleron ca să ia parte la o ciudată ceremonie de purificare: la strigătul preoţilor care porunceau „în mare, miştii”, fiecare dintre ei alerga să se scalde, târând în urma lui un purcel de lapte care urma să fie sacrificat.
       În zilele de 17 şi 18 aveau loc Epidauriile, sărbători consacrate lui Asclepios, în cursul cărora se făceau purificări şi sacrificii. Acum erau primiţi şi mistii sosiţi cu întârziere la sărbătoare.
       În ziua de 19 avea loc o mare şi solemnă procesiune care aducea coşul sacru (hiera) înapoi, pe drumul sacru, la Eleusis, în mijlocul cântecelor şi al vocilor care strigau „Iacchos ! Iacchos !”  Seara, în lumina torţelor, se ajungea la Eleusis.
       În sfârşit, la Eleusis, după o zi de post negru, aveau loc de la 21 la 23 cele două nopţi ale iniţierii. Însă ceea ce se petrecea în timpul acestor două nopţi trebuia să rămână secret şi oricine dezvăluia ceea ce văzuse sau auzise era pasibil de a fi omorât. Secretul a fost păstrat atât de bine încât numai câteva texte târzii, scrise cele mai multe de Părinţii Bisericii, ne îngăduie să întrezărim în ce consta iniţierea.
       Marea sală în care se desfăşurau riturile secrete, telesterion, a fost descoperită prin săpături arheologice: este un cadrilater întins, cu laturile de 50 de metri fiecare şi cu 6 şiruri de câte 7 coloane, din care se mai văd încă bazele; pe bănci, dintre care unele erau tăiate chiar în stâncă, se puteau aşeza 3.000 mii de persoane.
       În prima noapte se acorda gradul inferior al iniţierii. Postul pe care-l ţineau miştii era întrerupt – ca şi cel al Demetrei în imnul homeric – de consumul kykeon-ului, băutură rituală făcută din apă, din fiertură de arpacaş şi din busuiocul-cerbilor. Apoi obiectele din coş le erau dezvăluite miştilor, care le mânuiau. Mistui trebuia să pronunţe această formulă: „Am ajunat, am băut kykeon-ul, am luat obiectul din coş şi, după împlinirea actului, l-am pus în paner şi apoi, iarăşi, din paner în coş”. Se cântau şi cântece sacre pe care trebuie că le dirijau preoţii din familia Eumolpizilor („bunii cântăreţi” adică).
       Cea de a doua noapte era cea în care miştii din anul precedent deveneau epoptai (mişti „care contemplează”) şi atingeau astfel cea mai înaltă treaptă a iniţierii. Sala numită telesterion era cufundată în întunecimea cea mai desăvârşită, iar miştii erau siliţi să se deplaseze într-o atmosferă de spaimă şi anxietate creată de cântecele lugubre.
       Apoi, dintr-odată, torţele – atribute caracteristice ale Demetrei şi ale Corei şi simboluri ale revelaţiei – luminau în chip strălucitor centrul sălii. Atunci li se arăta iniţiaţilor „acest mister mare şi admirabil: un spic secerat” precum şi, probabil, o adevărată dramă liturgică, o hierogamie.
       Un fragment preţios al retorului Themistius, atribuit pe nedrept lui Plutarh, ne spune : „Sufletul, în momentul morţii, încearcă aceeaşi impresie pe care o au şi cei care sunt iniţiaţi în Marile Mistere ... La început sunt doar alergături la întâmplare, ocoluri dureroase, mersul neliniştitor şi fără sfârşit prin întuneric, înainte de a veni sfârşitul, teama, fiorul, tremurul, sudoarea rece, spaima îşi ating culmea. Apoi însă o lumină minunată se arată ochilor; se trece în locuri pure şi în pajişti unde răsună cântece, unde se pot vedea dansuri; cuvinte sacre, apariţii divine îţi insuflă un respect religios. Atunci omul, ajuns la iniţiere şi la perfecţiune, dobândindu-şi libertatea şi plimbându-se fără nici o constrângere, celebrează Misterele, punându-şi pe cap o cunună; el trăieşte printre oameni puri şi sfinţi; el vede pe pământ mulţimea neiniţiaţilor strivindu-se şi înghesuindu-se în smârcuri şi în beznă şi rămânând în mijlocul necazurilor, de frica morţii, în loc să se încreadă în fericirea de dincolo.
       Divulgarea misterelor era pedepsită cu moartea. Eschil, care a fost acuzat că a dezvăluit o parte din aceste mistere, a scăpat de la condamnare doar pentru că a putut dovedi că nu fusese iniţiat.

Misterele lui Dionysos

Procesiune religioasă la  misterele dionisiace

       Misterele dionisiace au practicat ritualuri prin care credincioşii urmăreau să atingă o plenitudine a extazului, a entuziasmului, a posesiunii certe şi a fericirii prin intermediul consumului de vin, dar şi prin utilizarea altor tehnici de introducere a unei transe, cum ar fi dansul şi muzica. Toate acestea se făceau pentru a elimina inhibiţiile şi constrângeri artificiale ale societăţii asupra individului, pentru a reveni la o stare mai naturală şi mai aproape de starea primordială a omului. Această eliberare este acordată şi celor care erau marginalizaţi în societatea grecească antică: femeile, sclavii şi străinii.
       Prin natura sa, ca o religie a misterelor rezervată doar celor iniţiaţi, cele mai multe aspecte ale cultului dionisiac rămân necunoscute  fiind pierdute odată cu declinul politeismului greco-roman. Cunoştinţele noastre actuale se bazează în mare parte pe descrieri, imagini şi studii comparative inter-culturale.
       Misterele Iui Dionysos promiteau fericirea dincolo de moarte. Credincioşii, grupaţi în cortegii (thiasoi) în care se intra prin iniţiere, practicau ritul numit omophagia, înghiţind carnea crudă a unui animal înjunghiat, pentru a deveni puternici ca acesta.
       Dionysos, al cărui nume figurează pe tăbliţele din Pylos – legat încă de pe atunci de sucul viţei de vie – este o veche zeitate, care cunoaşte o remarcabilă evoluţie în arhaism, legată, fără îndoială, de dezvoltarea viticulturii. Personalitatea sa capătă noi atribute datorită influenţelor anatoliene, îndeosebi prin fuzionarea sa cu un zeu lidian, Bacchos.
       Se crede că misterele dionisiace au constat din două feluri de rituri : ritualuri secrete de iniţiere şi ritualurile  publice (sărbătorile dionisiace). Riturile publice sunt considerate ca fiind cele mai vechi. Lui Dionysos îi erau consacrate 4 mari sărbători în fiecare an.
       Prima, numită Oshoforiile, avea loc în luna Pianepsion în dema Faler. Debuta cu o cursă de efebi purtători de ciorchini de struguri (oschoi), urmată de o procesiune însoţită de cântece şi se încheia printr-un sacrificiu.
       A doua, numită Dionisiile câmpeneşti sau micile Dionisii, avea o importanţă mai mare, avea loc în luna lui Poseidon. Sărbătoarea cuprindea manifestări săteşti ce aveau loc în interiorul demelor şi reprezentau mai ales sărbătoarea podgorenilor. Se aduceau mulţumiri zeului pentru recoltele obţinute, după care urmau tot felul de petreceri.
       O procesiune însoţită de cântece (komos) mergea având în frunte canefore şi de alte fete tinere ce duceau vase cu vin, ciorchini de struguri, smochine şi conducând ţapul pentru sacrificiu. În spatele cortegiului se aflau cei care purtau falusul divinizat, ce simboliza rodnicia pământului.
       Sacrificiul ţapului este urmat de reprezentanţii ale unor oameni deghizaţi care mimau originea zeului şi a viţei de vie, un fel de farse improvizate. Este posibil ca aceste reprezentaţii să fie cele care au dat naştere tragediei şi comediei.
       A treia sărbătoare, Leneenele, avea loc la începutul iernii. La începutul lunii februarie, au loc Antesteriile.
       Cea mai importantă sărbătoare are loc în luna Elafebolion când erau sărbătorite Dionisiile urbane sau Marile Dionisii. Cu această ocazie era onorat triumful zeului asupra iernii şi renaşterea primăverii, când înflorea viţa de vie. Sărbătorirea dura 6 zile şi atrăgea la Atena o mulţime numeroasă. Manifestările cuprind jocuri, coruri ditirambice şi reprezentaţii teatrale. Responsabilitatea organizării îi revenea primului arhonte, ajutat de către epimeleţi.
       Fiecare regiune a Greciei avea propriile sale sărbători închinate lui Dionysos. De regulă, ele aveau loc odată la doi ani, iar femeile aveau în ele un rol important. Sărbătorile lui Dionysos se petreceau adesea într-un spirit de entuziasm vecin cu delirul: la Teba, unde menadele rătăceau pe Citeron, la Tanagra, la Delfi, la Argos. Totuşi, acest caracter orgiac nu s-a manifestat la Atena în cursul Marilor Dionisii.
       Toate sunt ceremoniile sunt oficiale, comportă un element ascuns şi au nevoie de un personal preoţesc specializat. Căsătoria anuală a reginei, soţia arhontelui-rege, cu Dionysos, căruia i se oferă la Antesterii în Bucoleion, este asistată de un colegiu de 14 femei (gerarai) care fac în sanctuarul lui Dionysos din mlaştini rituri secrete. Căsătoria secretă a reginei are valoarea unei recunoaşteri oficiale de către stat a divinităţii lui Dionysos.
       Dionysos este o divinitate cu precădere populară (de altfel are un rol neînsemnat în epopeea aristocratică a lui Homer). Este zeul vegetaţiei în general, al gonos-ului (umiditate dătătoare de viaţă) care animă tot universul vegetal, arborii uriaşi, pinul mai ales, al cărui fruct va rămâne atributul său obişnuit, şi iedera ai cărei mantie nu i-o poate răpi nici iarna, dar este, îndeosebi, zeul viţei de vie şi a vinului. Lichid şi foc laolaltă, vinul, care este ca un ganos al viei, are, pentru suflet, înfricoşătoare urmări: căci este răpit lui însuşi şi posedat de zeu.
       De aici rezultă violenţa extatică a cultelor lui Dionysos, a căror analogie am putut-o găsi în religiile cele mai primitive. Zeul însuşi este înconjurat de un impetuos cortegiu de satiri, demoni pe jumătate animale şi jumătate oameni, conduşi de instincte grosolane cărora deseori le-au căzut victime menadele (literal: smintitele), propriile lor tovarăşe.
       Credincioşii imită sarabandele Thiasului (cortegiului) bahic: satirii se dedau unor dansuri delirante, ditirambul fiind doar o palidă transpunere a acestora. Bacantele (numite şi menade), şi mai dezlănţuite încă, străbăteau pustietăţile munţilor împăduriţi, mânuind câte un tirs (toiag terminat adesea printr-o ramură sau printr-un fruct de pin, moştenire de la vechile culte ale arborilor), sfâşiind şi mâncând pe loc animalele pe care le întâlneau în drumul lor.
       Aceste orgii se petreceau îndeobşte noaptea, pe culmi de munţi cu coroane de iedera sau aplicându-şi coarne de ţapi sau cerbi. Luminile torţelor, dansul, muzica, băutura, oboseala inerentă nedormirii duceau la o stare de exaltare. Adepţii se considerau a fi una cu Dionysos (Bacchus).
       Sălbăticia şi lipsa de cumpătare a riturilor dionisiace a dus în sec. al VI-lea şi al V-lea î.Hr. la critici şi ostilităţi în rândul celor care respectau tradiţiile de armonie şi proporţie ale culturii greceşti. Euripide, în lucrarea sa Bacchae, popularizează misterele dionisiace. Asociate cu Orpheu, aceste mistere primesc un nou conţinut.
       Este o religie înfricoşătoare în multe privinţe, aducând în Grecia orgiile Cretei şi ale Anatoliei, exaltând puterile ascunse ale sufletului. Dar, şi, religie eliberatoare: Dionysos este Eleutereus, adică Eliberatorul – epitet atestat deja într-o tăbliţă miceniană –, nu numai pentru că descătuşează individul de toate refulările şi tabuurile care-l covârşesc, dar şi pentru că el este incomparabilul animator al serbărilor de-a lungul cărora bucuria aduce înţelegerea şi pacea între cetăţeni şi unde, încetul cu încetul, apar forme dramatice din ce în ce mai purificate.
       Prin noutatea, ca şi prin complexitatea sa, Dionysos exercită o stranie influenţă, din ce în ce mai puternică: preludiu arhaic al unui îndelung triumf care va dura până în plină epocă elenistică.

Misterele orfice

Orfeu - mozaic din sec. III d.Hr.
aflat la Antakya (Turcia)

       Orfismul este un cult religios care a pătruns în Grecia încă din epoca arhaică şi a cărui origine nu este cunoscută.
       El are la bază un curent de idei religioase care se leagă de cântăreţul trac Orfeu, profet al lui Dionysos, care exercitase puterea magică a muzicii şi coborâse în infern înainte de a fi sfâşiat şi înghiţit de menade.
       Homer a ignorat existenţa orfismului pe care nu l-a amintit în scrierile sale. În secolul al VI-lea î.Hr. Orfeu este menţionat în Grecia, pentru prima dată, de către poetul Ibykos din Rhegium care vorbeşte despre „Orfeu cel renumit”. Pindar îl numeşte pe Orfeucântăreţul din Forminx, tatăl melodioaselor cântece”. Eschil îl evocă ca „cel ce încântă natura întreaga cu farmecele sale”.
       Practicanţii cultului său aveau credinţa că Orfeu este la origine muzicantul mitic al Traciei care prin cântecul său putea îmblânzii fiarele şi îl fermecase până şi pe zeul infernului. Orfismul avea o teogonie şi o cosmogonie pe care unii, în mod eronat, au socotit-o apropiată de aceea a lui Hesiod. Se găsesc în ea numeroşi zei din panteonul elenic, dar ei aveau un caracter cosmic şi simbolic.
       Orfismul se inspiră din temele cosmogonice ale mitologiei greceşti, dar susţine ideea unei divinităţi unice şi panteistă, în care Zeus  este alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, totul, sursa a tot ce există şi al oricărei vieţi.
       Teogonia orfică şi mitul lui Dionysos Zagreus şi al Titanilor sunt foarte ciudate. Adepţii orfici credeau că datorită unei vechi greşeli, care ne duce cu gândul la păcatul originar, sufletul omenesc este închis în trup ca într-o închisoare sau ca într-un mormânt (somn – sema) şi trebuie să străbată un ciclu întreg de existenţe şi de reîncarnări succesive. Dar celor care cunosc revelaţia lui Orfeu li se deschide calea mântuirii.
       Mitul central al orfismului este cel al uciderii tânărului Dionysos Zagreus de către Titani, strămoşii oamenilor. Zagreus, fiu lui Zeus şi al Persefonei, a primit de la tatăl său împărăţia lumii. Nemulţumiţi de această hotărâre a lui Zeus, Titanii instigaţi de Hera l-au prins când s-a transformat în taur, îl ucid şi îl mănâncă. Atena a reuşit să-i salveze inima (sau sufletul) lui Zagreus, pe care Zeus o înghite. Astfel, Zeus l-a putut crea cu Semele pe al treilea Dionysos, numit Lyseus, zeul vinului şi al orgiilor. Titanii au fost mistuiţi de trăsnetele lui Zeus. Din cenuşa lor sunt creaţi oamenii, formaţi din două elemente, unul pământean şi pieritor, provenind de la Titani, celălalt provenind de la Zagreus, divin şi veşnic.
       Un alt aspect al cosmogoniei orfice este relevat în mitul oului de argint născut din Haos. Din diviziunea oului au luat naştere fiinţele purtătoare ale germenilor tuturor lucrurilor, apoi cerul şi pământul.
       Misterele orfice sunt inspirate de mitul coborârii lui Orfeu în Infern, în încercarea sa de a o readuce la viaţa pământească pe Euridice, soţia sa. Ovidiu (în Metamorfoze, X) descrie acest episod. Orfeu, proaspăt căsătorit cu Euridice, are prevestiri funebre din partea zeului Hymenaeus. Într-o zi, pe când se plimba alături de naiade,  Euridice a fost muşcată de un şarpe şi moare. Îndurerat, Orfeu încalcă legile fireşti şi îndrăzneşte să coboare până în Infern ca să o readucă pe pământ. Acolo, se prezintă în faţa zeilor subpământeni Hades şi Persefona pe care reuşeşte să-i înduplece, prin cântecele lirei sale minunate, să i-o înapoieze pe Euridice.
       El reuşeşte să obţină ceea ce a cerut, însă cu o condiţie: este pus să jure că nu o să întoarcă capul, nici el nici Eurinice, ca să se privească înainte de a fi ieşi din hotarele lumii subpământene. În caz contrar urma să o piardă pentru totdeauna. Orfeu nu şi-a putut ţine însă jurământul şi se uită plin de iubire la Eurinice care venea în urma lui. Atunci Euridice a alunecat înapoi în lumea morţilor. Pierzându-şi iubirea pentru totdeauna, Orfeu duce o viaţă departe de lume. Pentru că a refuzat să le împărtăşească dragostea menadelor (slujitoare ale cultului lui Dionysos) Orfeu este sfâşiat în bucăţi de acestea în timpul unei procesiuni. Capul său şi lira, aruncate în apele râului Hebron, plutesc pe apă până în insula Lesbos, care de atunci devine leagănul poeziei lirice.
       Orfismul se caracterizează prin nevoia unei religiozităţi interioare, a unei doctrine mult mai profunde şi a unei vieţi trăite în puritate. Orficul trebuie să ducă o viaţă de abstinenţă, de renunţare, de ascetism. El e vegetarian, căci credinţa în transmigraţia sufletelor implică respectul pentru viaţa universală. Sufletul trebuie să scape de tot ce este carnal şi material pentru a se elibera de pământ şi pentru a urca spre lăcaşul divin (ceea ce este întocmai concluzia dialogului Fedru de Platon).
       Credinţa adeptului orfismului porneşte de la dorinţa sa de a se reîntoarce la Zeus. Calea ce trebuia urmată este cea a purificării şi mai ales a iniţierii, care este, de fapt, adevărata cale a mântuirii. Prin aceasta orfismul este o doctrină a mântuirii, chiar mai mult decât misterele de la Eleusis, care au suferit, neîndoielnic, influenţa lui.
       Cei iniţiaţi în orfism erau înmormântaţi cu amulete sau cu lamele făcute din foiţe de aur pe care erau înscrise fraze rituale şi cuvinte de speranţă, prin care ei pretindeau că aparţin rasei preafericite a nemuritorilor şi că sufletul lor este fiul cerului înstelat.
       Pe amuletele găsite în câteva morminte din Magna Graecia şi din Creta, se păstrează cuvintele pe care iniţiatul trebuie să le rostească în faţa zeilor infernali (dar caracterul lor orfic nu este stabilit în chip definitiv) : „Vin dintr-o comunitate de puri, o, pură stăpână a infernului ..., căci îmi place să cred că fac parte din neamul vostru preafericit, dar soarta m-a lovit ... Cu un salt am ieşit afară din ciclul grelelor pedepse şi dureri şi m-am avântat cu un picior sprinten către cununa râvnită; mi-am găsit liman la pieptul Doamnei, stăpâna infernului.”
       Iar zeiţa îi răspunde : „O, norocosule ! O, preafericitule ! Ai ajuns zeu din om ce erai !
       Iar iniţiatul încheie, în sfârşit, cu formula misterioasă: „Ied, am căzut în lapte”.
       Cele mai vechi foiţe de aur cu texte orfice sunt datate în jurul anul 400 î.Hr.. Ele cuprind o descriere a lumii de apoi şi normele de conduită ce trebuie urmate de adepţi. Textul descrie un izvor umbrit la dreapta de un chiparos alb, la care se răcoresc umbrele morţilor, aflat lângă „casa” lui Hades. Iniţiatului orfic i se interzice să se apropie de acest izvor, fiind obligat să aibă răbdare în coborârea lui până va ajunge la „Lacul amintirilor”. Ajuns la lac, el trebuie să-i înduplece pe paznicii acestui lac să îi permită să bea din apa miraculoasă, folosindu-se de formula: „Sunt un fiu al pământului şi al cerului înstelat; sunt însă sfârşit de sete şi am să pier; daţi-mi de aceea degrabă apă rece, din cea care curge din Lacul amintirilor”. Instrucţiuni asemănătoare le întâlnim şi la pitagoreici.
       Platon (în Republica) redă o interpretare, conform unor credinţe mai vechi, acestei practici orfice: omul nu bea această apă pentru a-şi aminti, ci tocmai pentru a uita bea sufletul din aşa-numitul „Râu al nepăsării” (Lethe). Însă, pentru a nu uita totul şi a nu-şi pierde şi mântuirea, orficul trebuie totuşi să bea cu o anumită măsură.
       Orfismul a fost propovăduit încă din epoca arhaică de către preoţi sau de către iniţiaţi, care practicau postul şi maceraţiile. Aceştia, ca şi pitagoricienii, cu care aveau raporturi strânse, se abţineau de la a consuma carne de la animale.
       Primii orfici cunoscuţi au trăit în Grecia din Apus, în aceeaşi epocă cu pitagoricienii; ei au fost Orfeu din Camarina, în Sicilia, Orfeu din Crotona, Zopiros din Heracleia, în Magna Grecia. Numeroase scrieri au fost puse apoi sub numele lui Orfeu; cea mai veche s-ar datora lui Onomacrit, cresmolog de la curtea Pisistratizilor din Atena, care a cules oracolele lui Muzeu, poet mitic, şi el de origine tracă. Onomacrit a mai fost însărcinat să adune poemele lui Orfeu şi a fost alungat din Atena deoarece înserase câteva din propriile sale versuri. Orfismul a influenţat toate generaţiile care au urmat. Pindar a reluat dogma reincarnării, Eschil şi Sofocle au fost influenţaţi de orfism, iar ideea care domină în platonism, aceea a corpului ca mormânt al sufletului, este de inspiraţie orfică.
       Realizarea iniţierii în orfism a rămas necunoscută. Platon îi înfierează pe şarlatanii care, din cât spune el, promiteau oamenilor bogaţi, în schimbul unei retribuţii, să-i scape de orice necaz prin câteva sacrificii şi incantaţii magice şi să le facă rău duşmanilor lor. Aceştia (cunoscuţi sub numele de orfeoteleşti şi metragirţi) mergeau din cetate în cetate, cerşeau, vindeau purificările lor şi tabletele lor de nemurire.
       Însă în alte locuri, Platon se inspiră din ideile orfice, ceea ce dovedeşte că el avea o oarecare stimă măcar pentru credinţă, dacă nu şi pentru oameni. Din literatura orfică, din care cunoaştem multe titluri, ne-au rămas numai fragmente sau lucrări din epoca decăderii orfismului.

Misterele lui Epidaur şi cele ale Cabirilor

Asclepios

       Culte cu mistere au fost introduse în Grecia în diverse epoci şi au fost mai mult sau mai puţin încetăţenite. Alături de cele mai cunoscute religii cu mistere care, dacă nu erau autohtone, fuseseră adoptate într-o epocă foarte veche, au fost şi Misterele lui Epidaur şi ale Cabirilor de la Samotrace.
       Misterele lui Epidaur sunt practicate în cadrul cultului lui Asclepios, zeul vindecător. Sanctuarul ridicat zeului, ce se afla lângă teatru, cuprinde pe lângă toate elementele obişnuite (propilee, templu, altar, stadion, gimnaziu, băi) şi un mare portic ce avea două etaje numit abaton. În acest loc sacru şi secret dormeau bolnavii. Sanctuarul avea un dublu rol, fiind templu şi spital.
       Bolnavii, după ce făceau purificarea rituală, ablaţiuni la fântânile sacre, post şi sacrificiu, îşi petreceau noaptea sub un portic unde aştepta venirea zeului. Atunci are loc incubaţia, zeul indicând remediul pentru boală. Vindecarea are loc imediat sau mai târziu. Unele surse spuneau că în dormitoare se găseau şerpi care îi însănătoşea pe cei bolnavi prin teroarea provocată de ei. Se crede că preoţii erau cei care prescriau anumite tratamente înainte de venirea nopţii. Cei care se vindecau ofereau ex voto-uri care au ridicat faima locului.       
       Misterele Cabirilor, posibil de origine feniciană, au fost instituite la Samotrace fie pentru Cabiri (zeităţi sau genii cu caracter complex) fie de către Cabiri, pentru a-i cinsti pe zeii mari. Misterele, prea puţin cunoscute, erau deschise pentru bărbaţi, pentru femei (Olimpia, mama lui Alexandru, a fost iniţiată în ele) şi chiar pentru copii. Iniţierea era o purificare – erau purificaţi chiar şi ucigaşii – care cerea o confesiune şi o absolvire dată de către preot.
       Preotul care avea sarcina să-i purifice pe ucigaşi (koes) folosea în aceste ceremonii fumigaţiile. De altfel, Cabirii erau protectori ai navigaţiei şi mulţi marinari se iniţiau în aceste mistere. Se ştie că adepţii îşi petreceau în jurul corpului o fâşie roşie pentru a se apăra de primejdiile navigaţiei.
       Cabirii au fost asimilaţi cu diverse zeităţi, în alte culte cu mistere: în Amfisa din Locrida era celebrată o sărbătoare secretă a Dioscurilor, asimilaţi Cureţilor şi Cabirilor; în apropierea Tebei exista un alsos („pădure sacră”), rezervat pentru iniţiaţii în misterele divinităţilor cabirice Demeter şi Core.

Sacrificiu religios - detaliu vas sec. V  î.Hr.