Divinităţile grecilor
Zeus
Afrodita
Apollon
Ares
Artemis
Athena
Demeter
Dionysos
Hefaistos
Hera
Hermes
Poseidon


Artemis      Artemis (în limba greacă - Ἄρτεμις)
■  a fost zeiţa vânătorii, pădurilor, animalelor sălbatice, naşterii copiilor, virginităţii, fertilităţii;
 a fost portretizată în arta clasică ca o tânără femeie, înaltă şi subţire;
 atributele ei sunt : arcul şi săgeata, carul de aur, cerbul sau căprioara, ursul, câini de vânătoare; este protectoarea tinerelor, fecioară, vindecătoare, răzbunătoare, aducătoare de moarte subită (pentru femei şi fete), ocrotitoarea câmpului, animalelor dar şi a vânătorii;
      Conform imnului homeric şi lui Hesiod (Theogonia, 918) Artemis a fost fiica lui Zeus şi Leto. Ea a fost sora geamănă a lui Apollon venind pe lume în acelaşi timp pe insula Delos. În conformitate cu o tradiţie Pausanias (în Eschil, VIII 37. § 3) a constatat că Artemis a fost fiica lui Demeter, şi a lui Leto, în timp ce în conformitate cu o poveste egipteană (Herodot, II 156.) ea a fost fiica lui Dionysos şi Isis, iar Leto doar a asistat la naştere. Dar aceste legende sunt numai rezultatele încercării identificării zeiţei greceşti Artemis cu alte divinităţi locale sau străine. Locul naşterii sale este, din acelaşi motiv, diferit prezentat: unii spun că a fost o dumbravă Ortygia lângă Efes (Tacit în Annale III 61), alţii că a fost Creta (Diod. v. 72). O altă versiune arată că ea a fost sora lui Apollon, dar s-a născut ceva mai devreme, astfel încât că ea a fost în măsură să o asiste pe Leto în a da naştere lui Apollon. (Imnul orfeic 34, 5).
      Ea reprezenta, prin excelenţă, pe „Stăpâna animalelor” (în Iliada, XXI, 470), adică iubitoare de vânătoare şi, totodată, protectoare a animalelor sălbatice. Homer o numea şi Agroteraa sălbăticiunilor”, iar EschilDoamna munţilor sălbatici”.
      Vâna mai ales noaptea, leul şi ursul fiindu-i animale favorite, fapt ce aminteşte clar de prototipurile asiatice. În aceste atribute privind relaţia sa cu natura în general şi cu animalele în special se regăseşte inclusiv simbolul uneia dintre primele intuiţii omeneşti ale necesităţii echilibrului ecologic, întrucât era considerată ca ocrotitoare a câmpului şi a animalelor.
      Ea veghează natura considerată ca un întreg viu şi este singura divinitate din panteonul grec îndreptăţită să stabilească şi să controleze normele de vânătoare.
      Pe de altă parte, Artemis era, prin excelenţă, zeiţa fecioară, dar grecii au văzut în perpetua ei virginitate indiferenţă faţă de dragoste, ba chiar frigiditatea ei. În tragedia lui Euripide, Hippolyt Artemis îşi arată deschis ura faţă de Afrodita, zeiţa iubirii senzuale. Arta poetică în general a înnobilat-o mult pe zeiţă, iar arta statuară a reprezentat-o ca pe un prototip al frumuseţii virginale.
      Această „Doamnă a munţilor” şi „Stăpână a sălbăticiunilor” a asimilat încă dintr-o perioadă foarte timpurie însuşirile şi prestigiul zeiţelor-mame, dar fără să-şi piardă trăsăturile ei cele mai vechi şi mai specifice, respectiv de stăpână a vânătorilor şi a fetelor tinere, caste. După perioada homerică, ea va guverna sacralitatea vieţii sălbatice, care va cunoaşte fertilitatea şi maternitatea, dar nu şi dragostea şi căsătoria.
      Nu a fost niciodată căsătorită, nefiind niciodată îndrăgostită. Preoţi şi preotese dedicate venerării ei au fost obligaţi să trăiască pur şi cast, orice încălcare a jurămintelor de castitate fiind aspru pedepsită.
      Artemis ca sora geamănă a lui Apollon a reprezentat replica feminină a acestuia. Este înarmată ca şi fratele ei cu un arc, tolbă şi săgeţi, şi trimite ciuma şi moartea printre oameni şi animale. Ea a fost o zeiţă protectoare a naşterii şi protectoarea a fetelor până la vârsta căsătoriei. Fratele ei geamăn Apollon a fost, de asemenea, protector al copilului băiat. Împreună, cei doi zei au fost aducători de moarte şi boală. Artemis este Thea apollousa (moartea subită), vizate fiind femeile şi fetele, iar Apollon acţiona asupra bărbaţilor şi băieţilor. Uneori cei doi se manifestă împreună.
      Artemis este, ca şi Apollon, nu numai un divinitate distructivă. Ca şi Thea sôteira ea a vindecat şi atenuat suferinţele muritorilor. De exemplu, ea l-a vindecat pe Aeneas, când a fost rănit. Omul pe care ea l-a privit cu graţie a prosperat în domeniul lui şi turmele i s-au mărit, casa lui a fost înfloritoare şi a murit la o vârstă înaintată.
      Ea a fost mai ales protectoarea celor tineri, de unde epitetele de paidotrophos, kourotrophos şi philomeirax. De asemenea, a ajuns să fie considerată ca zeiţa turmelor şi vânatului.
      Există, totuşi, unele puncte în care nu există nici o asemănare între Artemis şi Apollon : ea nu are nimic de a face cu muzica sau poezia, nici nu există vreo dovadă că ea a fost privită ca o divinitate profetică.
      Când Apollon a fost considerat ca fiind identic cu soarele (sau cu Helios), nimic nu a fost mai natural decât că sora lui să fie considerată ca identică cu luna (ca Selene). Ambii au fost consideraţi ca fiind fondatorii şi protectori de oraşe şi străzi.
      Cultul dedicat zeiţei Artemis era venerat în întreaga Grecie antică, mai ales pe insula Delos (locul de naştere al ei), în Attica, la Brauron şi Mounikhia (lângă Pireu) şi în Sparta. Pentru spartani ea este una dintre zeiţele patron căreia i se aduceau sacrificii înainte de a începe o nouă campanie militară. Fetele tinere ateniene care se apropiau de vârsta căsătoriei au fost trimise la sanctuarul de la Artemis Brauron pentru a o servi pe zeiţă pentru un an. În acest timp, fetele erau cunoscute sub numele de arktoi. Un mit care explică această servitute relatează că un urs avea obiceiul de a vizita regulat oraşul Brauron, unde era hrănit de oamenii de acolo, aşa că, în timp ursul a devenit îmblânzit. O versiune a mitului arată că o fată tânără care a tachinat ursul a fost ucisă de acesta, în timp ce în alte versiuni i s-au scos ochii. Oricum, fraţii fetei au ucis ursul,  lucru care a înfuriat-o pe Artemis. Ea a cerut ca fetele tinere să efectueze la sanctuarul ei un act de ispăşire pentru moartea ursului.
      Cele mai cunoscute mituri ce descriu viaţa zeiţei se referă la :
naşterea ei, după care a asistat-o pe mama ei la naşterea fratelui său geamăn Apollon;
războiul troian, unde a fost lovită de către Hera atunci când zeii s-au implicat în război. Artemis a jucat un rol destul de o mare în acest război, unde datorită adoraţiei troienilor faţă de Artemis, Leto şi Apollon, ea a trecut de partea lor;
Aktaeon vânătorul care a văzut-o pe zeiţă atunci când se scălda într-o vale pe Muntele Cithaeron. Înfuriată, Artemis l-a transformat într-un cerb care este ucis de către proprii câinii ce nu şi-au recunoscut stăpânul;
giganţii Aloadai (fraţii gemeni Otos şi Ephialtes) care creşteau neîncetat şi au provocat o teamă zeilor din Olimp fiindcă nu puteau fi ucişi decât dacă se omorau între ei. Au fost păcăliţi de Artemis pentru a se ucide reciproc;
sacrificiul făcut de regele Agamemnon, care şi-a oferit fiica Iphigenia pe altar, pentru ca flota grecească să ajungă la Troia;
gigantul Orion, un companion apropiat al zeiţei la vânătoare, care a fost ucis de zeiţă sau, după alte versiuni, de fratele ei gelos;
mistreţul fioros trimis de către Artemis să distrugă Calydonul pentru că regele Oeneus a uitat să aducă sacrificii zeiţei;
nimfa Callisto, o altă însoţitoare la vânătoare a lui Artemis, a fost sedusă de către Zeus deghizat în zeiţa Artemis. Ca urmare a acestei întâlniri ea a conceput un fiu, Arcas. Înfuriată, Hera sau Artemis (unii spun că ambele) au metamorfozată pe Callisto într-o ursoaică pe care Arcas era să o ucidă. Zeus l-a oprit tocmai la timp, după care i-a transformat pe amândoi, în două constelaţi. Unele poveşti spun aşa s-au format constelaţiile Ursa Minor şi Ursa Major.
      Artemis, zeiţa vânătorii, a fost descrisă în arta antică ca o fată îmbrăcată într-un chiton scurt lung până la genunchi şi echipată cu un arc de vânătoare şi o tolbă de săgeţi. Uneori, alături de ea a fost reprezentat un cerb sau un câine de vânătoare. Când a fost portretizată ca o zeiţa a lunii, Artemis purta o mantie lungă şi, uneori, un voal îi acoperea capul.


Artemis
Artemis în luptă cu Giganții
Detaliu vas (cca 400 - 390 î.Hr.) - Muzeul Louvre din Paris - Franța