Grecii antici, la fel ca toate popoarele antichităţii, erau pătrunşi de sentimentul sacralului (thambos) exprimat prin acea teamă, acea spaimă respectuoasă pe care o trezeşte apropierea oricărei forţe, a oricărei fiinţe supranaturale desluşite în natură sau în lumea oamenilor.  
       Formarea concepţiei religioase a grecilor a fost determinată de două influenţe culturale. Prima vine dinspre zona mediteraneană fiind dominată de zei ai fertilităţii şi zeiţe-mamă (apropiate de pământ şi de lumea de dincolo) şi zeul muritor al primăverii; de asemenea, un rol important l-au avut culturile populare care prin tradiţii folclorice creau şi recreau chipurile zeilor lor, făcându-i mai umani. A doua provine din zona indo-europeană în urma migraţiilor din anii 2.000 – 1.100 î.Hr.  ce au adus în Grecia propria lor religie, care se adresa zeităţilor uraniene şi pastorale.
       Sincretismul dintre cel două, realizat după 1600 î.Hr. în lumea aristocratică a Cretei şi Micenei, puternic influenţată de civilizaţia minoică, a îmbinat, pe de o parte, un panteon cu precădere masculin, pe de alta, un panteon în care numărul zeiţelor e mult mai mare decât al zeilor, şi în care o divinitate matronală esenţială, o Glie-Mamă asemănătoare celor din Orient, dăruieşte viaţa sub toate formele ei, fertilitate, fecunditate, eternitate. Pe lângă aceşti doi factori principali s-au grefat şi alte influenţe, mai cu seamă cea a Egiptului, deloc neglijabilă în privinţa rânduielilor funerare, ca şi cea a Orientului semit.
       Sentimentul religios regăseşte existenţa divinului peste tot, în piatră, în apă, în arbore, în animal. Aceasta nu înseamnă că totul în natură este zeu, dar totul poate să fie, din fericire sau nefericire, şi să se manifeste ca zeu. Universul era plin de divinităţi, mari sau mici, binevoitoare sau de temut, şi în această credinţă se află rădăcina politeismului care, după o fază animistă, a luat destul de repede în Grecia o înfăţişare antropomorfică. De existenţa acestor divinităţi depindea fericirea sau nefericirea muritorilor pe pământ şi, după moarte, pe tărâmul de dincolo al împărăţiei lui Hades.

Reprezentările antropomorfiste al zeităţilor din Panteon

       Gândirea religioasă în Grecia arhaică şi clasică a cunoscut două forme de exprimare: religia „oficială” a polisurilor şi cea „populară”, iniţial destul de diferite, apoi întrepătrunzându-se.
       1. religia oficială - în care mitologia îi prezenta pe zeii Olimpului după modelul individului şi al societăţii greceşti. Legendele şi miturile antichităţii greceşti prezintă Panteonul zeilor din Olimp format din 12 mari zei şi zeiţe organizaţi după modelul unei familii, fiecare zeitate cu anumite atribute : Zeus, Poseidon, Hefaistos, Hermes, Ares, Apollon, Hera, Athena, Artemis, Hestia, Afrodita şi Demeter.
       În fiecare polis era venerată una dintre aceste zeităţi prin aducerea unor sacrificii, organizarea procesiunilor, ce devin cu timpul adevărate serbări fastuoase. Cultul acesteia a fost obligatoriu pentru toţi cetăţenii oraşului. Zeii devin protectorii cetăţii şi garanţii justiţiei. Solon aduce legea sub protecţia lui Zeus Olimpianul, care devine, în secolul al IV-lea î.Hr., chezaşul vieţii morale şi ocrotitorul prin excelenţă al dreptăţii. Pisistrate introduce la Atena (secolul al VI-lea î.Hr.), ca simbol al oraşului, pe zeiţa Athena graţie unui subterfugiu (o tânără fată deghizată).
       Viaţă oamenilor se derula în ritmul sărbătorilor religioase ale familiei, ale demului, ale tribului şi ale cetăţii şi de îndeplinirea minuţioasă a riturilor moştenite din străbuni (ta patria). Orice activitate politică (de exemplu, şedinţele Adunării Poporului) începea cu o rugă şi adesea cu un sacrificiu. Sărbătorile au un caracter, în acelaşi timp, civic şi religios. Cinstirea zeilor este şi un act de patriotism. Nerespectarea riturilor atrage mânia zeilor, fiind şi un act antisocial.
       2. religia populară - se adresează zeităţilor locale, redă vechi fetişuri, încarnări ale forţelor naturale, corpuri cereşti (soare, lună) şi concepte abstracte (de exemplu, cearta şi speranţa). Bazată pe credinţe foarte vechi, adeseori cu un caracter mistic, cu influenţe orientale, a cunoscut diferite forme de organizare, cu ceremonii şi ritualuri secrete ce rămân în mod intenţionat secrete. Numite de către greci mistere (de la verbul care înseamnă „a ţine gura închisă”) erau destinate doar iniţiaţilor care vorbeau limba greacă şi îndeplineau anumite condiţii.
       Religia grecilor antici este o religie care n-a avut niciodată o formă dogmatică, o carte sacră sau o „predică”, o teocraţie. Cei necredincioşi nu erau cei care erau liberi cugetători sau atei (izolaţi la început, dar care au ajuns mai numeroşi în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr., în epoca sofiştilor) ci cei care nu arătau respect faţă de credinţe şi ritualuri. Profanarea misterelor de la Eleusis sau a statuilor zeului Hermes (de care a fost acuzat Alcibiade) constituiau motive pentru o condamnare la moarte.
       Introducerea unor noi culte în cetate care nu erau acceptate oficial, aduceau pedepsele cu moartea (Socrate este condamnat după ce este acuzat în 399 î.Hr. „că nu crede în zeii pe care-i recunoaşte cetatea, că încearcă să introducă divinităţi noi şi că, prin aceasta, corupe tineretul”). Opiniile care erau considerate ca fiind o impietate duceau la exil, precum în cazul lui Anaxagora care a spus că Soarele şi Luna nu sunt creaţii ale zeilor, ci nişte pietre incandescente.
       În polisul grecesc era admisă necredinţa locuitorilor dacă ea nu se manifesta public, dacă ea nu era exprimată prin gesturi lipsite de pietate şi nu batjocoreşte riturile. Filosofii, care îşi declarau în mod public ateismul sau a căror credinţă era suspectă, încălcau legile cetăţii sau „pactul social”. Nu puteai fi un bun atenian fără să crezi în puterea Athenei, patroana cetăţii, şi în puterea tatălui ei Zeus.
       După războiul peloponesiac îşi fac apariţia noi concepţii religioase dezvoltate de adepţii cultului orfic şi de pitagoreici (despre recompensă şi răsplată în viaţa de apoi) şi prin culturile ce ţin de mister care promit viaţa după moarte.     

Planul unui templu grecesc
din perioada clasică

       Templul nu era un loc de cult unde grecii puteau să se roage personal sau împreună cu alţii. Era considerat a fi casa (naos) zeului, locul unde se adăposteşte statuia zeului. De aceea forma de început a templelor (sfârşitul secolului al VIII-lea î.Hr.)  este cea a unei case. Erau dreptunghiulare, înconjurate cu coloane de susţinere a grinzilor de piatră ale acoperişului, iar în faţă aveau frontonul triunghiular, pe care se sculptau scene religioase.

       Materialul de construcţie a fost la început din lemn iar mai târziu din piatră. De jur împrejurul templului, pe marile grinzi susţinute de coloanele cu capiteluri, se găseau metopele, ce prezentau scene din naraţiunile mitologice despre zeul căruia îi era dedicat templul.   
       În perioada precedentă apariţiei fenomenului urban în lumea grecească sunt atestate locuri consacrate activităţilor religioase unde s-au descoperit figurine umane şi animaliere sau diferite ofrande. În spaţiul minoic şi micenian sunt semnalate şi construcţii mai elaborate.

       Construcţia templelor a cunoscut două forme arhitecturale:  
          ■ temple rectangulare (sekoi) – alcătuite din pronaos (un vestibul în faţă), naos sau cella (unde tronează statuia zeului sau a zeiţei) şi opisthodom (camera de depozitare a tezaurului şi a obiectelor sacre)
          ■ temple rotunde (tholoi) – cuprind o navă centrală.
       Stilurile arhitecturale templelor se clasifică după criteriul de fabricare a coloanei:
           stilul doric, sobru, specific epocii arhaice,
           stilul ionic dezvoltat în epoca clasică 
           stilul corinthic care convieţuieşte cu cel ionic în epoca elenistică şi romană.

       Dimensiunile obişnuite ale templelor erau de circa 30 m x 60 m, deşi existau şi temple mai mari care depăşeau lungimea de 100 m şi lăţimea de 50 m. Faţa era orientată spre răsărit, potrivit tradiţiilor orientale, pentru ca primele raze ale soarelui să lumineze faţa statuii zeului sau a zeiţei. Templele închinate eroilor erau îndreptate spre apus, întrucât eroii au fost muritori. În cazul unor cerinţe impuse de teren sau de particularităţilor cultului au fost şi derogări de la regulă.
       În prejma clădirii templului mai erau construite clădiri de dimensiuni mai mici, aşa-numitele tezaure, unde se depozita tezaurul templului, ofrandele preţioase aduse de cetăţeni, donaţii ale străinilor etc.
       Printre cele mai vestite temple greceşti amintim, desigur, Parthenonul, lucrat în stil doric pe Acropola Athenei şi dedicat ei (sec. V î.Hr.), templul lui Poseidon şi cel al Herei de la Pestum (Italia), templul lui Zeus şi a Athenei de la Pergam (în Asia Mică).
       Riturile ce se desfăşurau pe altarul situat în faţa templului permiteau omului să intre în contact cu divinitatea. Singurele rituri care au loc în interiorul sanctuarului sacru sunt cele legate de toaleta rituală a statuii, care este îmbrăcată şi curăţată. În cea mai mare parte a anului templul este închis.
       Un spaţiu special destinat realizării riturilor religioase (temenos) este proprietatea juridică a zeului. Nu este nevoie de existenţa unui templu pentru acest spaţiu care poate fi un domeniu sau o casă. Terenul aflat în proprietatea zeului poate fi cultivat, venituri revenind zeului. De asemenea, zeului îi reveneau venituri din anumite recolte. Athena primeşte veniturile provenite din vânzarea uleiurilor obţinute de la măslinii sacrii din parcul Academos, din prăzile de război (a zecea parte) ca şi din amenzile date de tribunalele din Atena. Către zeiţa Demeter sunt îndreptate veniturile provenite din a zecea parte din producţia de orz şi grâu. Aceste surse de venit au făcut ca sanctuarele să dispună de mulţi bani pe care i-a împrumutat particularilor cu dobânzi atractive, devenind primele bănci din Grecia.
       Templele aveau un caracter sacrosanct fiind locuri de azil pentru exilaţi, refugiaţi, vagabonzi şi sclavi fugiţi de la stăpân. Toţi cei care cereau ajutorul îl dobândeau, fiind o ruşine pentru cetate să-i lase să moară de foame. Însă, prezenţa acestora în templu era un fapt ce aducea impuritate lăcaşului sacru, fapt pentru care ei primeau dreptul să se instaleze în cetate.  
       Viaţa religioasă greacă se distinge prin existenţa sanctuarelor panelenice care reunesc mai multe cetăţi, situate în genere departe de oraşele mai importante, care au tendinţa să depăşească, datorită reputaţiei de care se bucură, limitele unui oraş sau ale unei regiuni. Acestea sunt complexe arhitecturale exterioare cetăţilor, alcătuite din temple, altare, camere de tezaur, stadioane, teatre.
       Aşa cum e cel de la Delos, din inima arhipelagului, loc de întâlnire al tuturor ionienilor insulari. şi aşa cum sunt, îndeosebi, cel de la Delfi închinat lui Apollon şi cel de la Olimpia în cinstea lui Zeus sau din Epidaur în pentru Asclepios, a căror vocaţie panelenică începe să se afirme şi unde se dezvoltă unele forme culturale destul de specifice – mantica şi concursurile. Începerea ceremoniilor religioase din aceste sanctuare însemna încetarea ostilităţilor militare pe perioada lor, pentru ca să se permită tuturor participarea fie ca organizatori, fie ca simpli participanţi sau competitori.

Preot - sculptură din Cipru sec. VI î.Hr.

       Grecia antică nu a avut preoţi şi slujitori ai templelor organizaţi într-o structură aparte, sacerdoţii nu erau stăpânii statului precum era în Egipt, ci erau magistraţi însărcinaţi de cetate să conducă ritualurile cultice. Aceştia au fost desemnaţi pe perioade determinate şi trebuiau să verifice corectitudinea ceremoniei, pietatea (eusebeia) tuturor, competenţă care se exercită în spaţiul limitat de temenos (incinta sacră).  
       Alegerea lor se făcea, ca şi a celorlalţi magistraţi, prin simpla alegere sau prin tragere la sorţi dintre cetăţenii loiali cetăţii. Tradiţia a impus uneori o familie în această funcţie care era transmisă din tată în fiu, însă fără a se forma o castă organizată ca în alte ţări antice. Sacerdoţii erau, de obicei, preotese dacă slujeau zeiţe, şi preoţi dacă deserveau divinităţi masculine.
       Simpli slujbaşi ai statului, nu aveau nevoie de o pregătire specială şi nici de o anume vocaţie religioasă. Trebuiau doar să-şi cunoască meseria. Existau însă unele condiţii pentru numirea lor, şi anume: să nu prezinte defecte corporale, să evite impurităţile (în special de cele de ordin sexual), să aibă discernământul, puterea viziunii şi a înţelegerii semnelor divine.
       Magistratura sacerdotală se exercita, de obicei, pe durata unui an, în alte cazuri pe un număr de ani. În cazul sacerdoţilor cultelor misterice, care nu erau culte oficiale, aceasta putea fi pe durata întregii vieţi. La încheierea mandatului trebuiau să dea socoteală.
       Ei aveau o viaţă socială normală ca toţi ceilalţi, se pot căsători, sau pot desfăşura activităţi politice şi militare. Castitatea era impusă doar în cazul preoteselor. Preoţii puteau locui şi în incinta sacră a templului, însă nu erau obligaţi.
       Pentru că religia grecilor nu avea dogme şi cărţi sacre, preoţii nu au avut niciodată sarcina să-i înveţe pe alţii o doctrină, însă aveau ca datorie esenţială să păstreze tradiţia venită din strămoşi.
       Rolul preoţilor este de a veghea la oficierea cultului religios ce consta în sacrificii, cântece, procesiuni, rugăciuni şi, uneori, banchete. De asemenea, au sarcina de a supraveghea întreţinerea clădirilor, păstrarea statuii zeului, asigură funcţionarea templului şi paza, controlează veniturile şi cheltuielile.
       Ei se bucură de un anumit prestigiu şi de câteva privilegii materiale. Au dreptul la părţi din carnea animalelor sacrificate (pe care uneori o revând), primesc sume de bani sau le sunt concesionate unele venituri.
       Îmbrăcămintea preoţească impunea să fie făcută din in curat, de culoare albă. Ca semn al maiestăţii slujirii, purtau pe cap o cunună (diadema). Preoţii aduceau şi jertfe sângeroase.
       Rolul esenţial al preoţilor era sacrificiul pe altarul zeului. Substantivul preot (hiereus) vine din verbul grecesc a sacrifica (hiereuein). Sacrificiul sângeros putea fi realizat de un specialist, dar asistat de un preot care pronunţa formulele rituale şi rostea rugăciunile.
       În calitatea lor de demnitari, preoţii erau ajutaţi de un personal auxiliar care nu constituiau o castă specială, ci era suficient să-şi cunoască meseria:
           hieropizii sunt cei care se ocupau de organizarea ceremoniilor,
           mageiroi cei care taie gâtul animalului sacrificat,
           exegeţii interpretează legile sacre,
           chresmologii descifrează mesajele zeilor,
           epimeleţii care suportă cheltuiala acestor manifestări.
       Femeile sau fecioare preotese, ce serveau în templele dedicate zeiţelor, aveau aproape aceleaşi atribuţii ca preoţii, cu excepţia jertfirii animalelor – ocupaţie bărbătească.
       Statul controlează îndeaproape tot ce are legătură cu religia: instituirea de noi zei, legile religioase, finanţarea sanctuarelor şi exercită justiţia religioasă. De asemenea, a atribuit şi altor magistraţi ai oraşului exercitarea unor sarcini de natură religioasă. La Atena, arhontele basileu avea în sarcină şi următoarele roluri: sacrifică în cadrul cultelor strămoşeşti, veghează la respectarea calendarului religios şi judecarea cazurilor de impietate, precum şi conflictele dintre preoţi, prezidează Misterele şi Leneenele. Arhontele polemarh organizează jocurile funerare ale defuncţilor din campaniile militare, ceremonia Maratonului, aduce sacrificii Artemidei Agotera. Arhontele eponim, din perioada tiraniilor, asigură sărbătorirea Marilor Dionysii, ambasada sacră de la Delos, procesiunea închinată lui Asklepios sau cea care îl onorează pe Zeus Soter, instituită după războaiele medice, de Thargheliile în onoarea lui Apollon de la Delfi. Regii spartani au avut şi atribuţii religioase.
       În realizarea cultului privat şi celui al morţilor, cu prilejul anumitor ceremonii colective sau sărbători, nu era necesară prezenţa preoţilor. Tatăl familiei putea să oficieze toate actele de cult, ritualurile şi ceremoniile (la naştere, căsătorie, adopţie etc.) legate de cultul privat.