Datele privitoare la istoria Greciei antice sunt aproximative, fiind stabilite cu ajutorul cronologiei relative şi prin utlizarea şi compararea istoriei Vechiului Orient, Cretei şi Asiei Mici, adică a unor regiuni cu care primii greci au avut legături.

       Perioadele preistorice sunt divizate după materialele folosite în confecţionarea uneltelor şi armelor (piatră, aramă, bronz, fier) sau după tehnicile de prelucrare a acestor materiale.
       Cele mai vechi vestigii descoperite sunt din paleolitic (cca. 600.000 – 10.000 î.Hr.).
       Termenul paleolitic provine din limba greacă: palaios = vechi, lithos = piatră şi desemnează perioada cea mai îndelungată din istoria umanităţii. Din această epocă provin habitaturile din Thesalia şi Elida.
       Perioada neolitică este datată la cca. 6.200 – 3.000/2.500 î.Hr. (provine din limba greacă: neos = nou, lithos = piatră). Caracteristic acestei perioade este şlefuirea uneltelor de piatră. În Peninsula Balcanică îşi fac apariţia dinspre est primii imigranţi. Cei mai vechi dintre aceştia, semnalaţi în Ciclade şi în Cipru, sunt triburi venite din podişurile anatoliene şi din Orientul Apropiat.

 

       Epoca bronzului (cca. 2.5000 – 1.150) se împarte în trei perioade:
         ●  helladicul timpuriu – 2.500-1.850 î.Hr.. Perioada următoare este dominată de mari mişcări de triburi. Se formează diverse culturi în regiunea Mării Egee. În Grecia apare o cultură ţărănească, cuprinzând Tracia, Focida, Beoţia, Attica, Argolida şi Corint (tip special de olarie - urfimis - şi de ceramică străveche). Urmele acestei vechi populaţii mediteraneene sunt susţinute lingvistic: denumiri de localităţi terminate în „ntos” şi „ssos” nu sunt de origine indo-europeană.
         ●  helladicul mijlociu – 1.850-1.600 î.Hr.. În spaţiul balcanic îşi fac apariţia populaţii indo-europene („protogreci”): ionieni şi eolieni (ahei), prin infiltrarea treptată a triburilor şi a fragmentelor de trib. Relaţiile cu băştinaşii cunosc o coexistenţă paşnică care alternează cu conflicte armate. Are loc extinderea dominaţiei maritime cretane. Sunt construite palatele de la Cnossos, Phaistos, Mallia. Este o perioadă de distrugeri şi ravagii realizată de valurile de migratori care se stabilesc mai ales în Grecia continentală. Danaii, apoi aheii (vorbitori de limba greacă) se stabilesc la Micene care se afirmă ca o cetate puternică. 
         ●  helladicul târziu – 1.600-1.150 î.Hr. (miceniană). Pe continent apar numeroase palate care sunt nişte fortăreţe monumentale în centrul cărora se situează megaronul („ziduri ciclopice”). Societatea miceniană este condusă  de domni de origine nobilă (aristoi) ce fac parte din casta războinică. Există dovezi de conflicte armate între stăpânii micenieni (cantoanele ca sferă de influenţă), dar şi de convieţuire paşnică sub comanda unui şef suprem (conducătorul „Micenei de aur” din Argolida). Viaţa nobililor se împarte între război, vânătoare şi festivităţi de Curte.

 

       Micene, un oraş antic pre-elen situat pe un deal aflat în Argolida în Pelopones, dă numele său civilizaţiei miceniene, care se dezvoltă de la 1650 î.Hr. în Grecia continentală. Descoperirea acestei civilizaţii se datorează lui H. Schliemann, care în anul 1876 începe seria săpăturilor de la Micene.
       Dovezile arheologice dezvăluie o fortificare a Acropolei oraşului în jurul anului 1500 î.Hr. după cum reiese din morminte descoperite.
       În secolul al XV-lea î.Hr. Micene îşi extinde puterea până în Asia Mică (Milet), Melos şi Creta executând dese incursiuni de jaf. Tehnicile utilizate în fabricarea ceramicii şi construirea cavourilor minoice cu boltă sunt adoptate pentru a servi cultului strămoşilor celor din clasa nobilimii. Are loc distrugerea „palatelor noi” şi începe colonizarea Cretei, Rodosului, Ciprului.
       Spre jumătatea secolului XV î.Hr. este adoptat sistemul de scriere şi apar primele tăbliţe în liniara B. Aceasta permite scribilor care aveau rolul de a gestiona activităţile agricole şi meşteşugăreşti, de a controla circulaţiei bunurilor (prin sistemul de sigilii) şi ţineau  evidenţa lucrătorilor.
       Circa 1350 î.Hr. - fortificaţiile de pe dealul Acropole şi din apropiere au fost reconstruite spre a servi la apărarea împotriva triburilor care pătrund dinspre Balcani. Zidurile ridicate sunt numite „ciclopice” pentru că blocurile de piatră utilizate au fost atât de mari încât, mai târziu, grecii s-au gândit că acestea sunt rezultatul muncii mitologicilor ciclopi – uriaşii cu un singur ochi. În spatele zidurilor, din care s-au pătrat încă părţi vizibile, au fost construite palate monumentale.
       În jurul anului 1250 are loc un nou val de imigrări („migraţiunile egeene”) care vor duce la creşterea Imperiului asirian mijlociu şi a oraşelor-stat feniciene. Acum are loc ultima expediţie de jaf efectuată de aheii asupra cetăţii Troia care stârnea invidia aheilor din cauza imenselor bogăţii acumulate în palatele regilor ei de-a lungul unor secole de prosperitate şi pace. Expediţia a fost încununată cu succes, oraşul fiind cucerit şi jefuit în mod metodic, apoi grecii s-au retras, fiecare la el acasă, luând o pradă neînchipuit de bogată.
       Civilizaţia miceniană cunoaşte o decădere treptată, pentru ca la circa 1150 î.Hr. să aibă loc distrugerea palatelor fortificate miceniene în perioada migraţiei doriană declanşată de avansarea ilirilor către Marea Mediterană.
       Izvoarele istorice ce ne permit o reconstituire a societăţii miceniene şi viaţa acelor ahei sunt constituite, în primul rând, din materialul oferit de tăbliţele cu scriere lineară B, descoperite la Ventris. De asemenea, morminte circulare regale situate de multe ori pe dealuri, numite tholoi, ce conţin un bogat inventar funerar, au relevat formarea unei clase sociale războinice cu un statut special, în fruntea căreia se afla un rege.
       Societatea miceniană păstrează cadrele societăţii trifuncţionale a indo-europenilor : două clase de privilegiaţi, nobilii (aristoi) şi preoţii, care conduc şi exploatează clasa producătoare – demos.
       Regele, poartă denumirea de wanax (şi nu de basileus, ca la Homer), este ajutat de un slujbaş de rang foarte înalt, numit lawagetas, despre care epopeea nu face nici o menţiune. Unii istorici îl interpretează ca fiind „căpetenie a poporului”, alţii ca însemnând „căpetenie a oştirii”. Nu s-a căzut încă de acord dacă este vorba de un mare dregător sau de un comandant suprem. Wanax şi lawagetas, care sunt' cele două personaje de cea mai mare însemnătate din stat, sunt înzestrate cu mari proprietăţi, sau temene. Sub ordinele acestora se află o puternică şi eficace birocraţie formată dintr-o serie de înalţi dregători ale căror denumiri sunt mult mai bine cunoscute decât funcţiile lor reale: telestai (deţinători de terenuri date în arendă), hequetai, basileis, koretere. Suita regală, equeta, este formată din aristocraţia militară, posibil constituită într-o nobilime ereditară.
       Demos-ul (poporul) este format dintr-o populaţie diversificată de diviziunea muncii prestate. Sunt menţionate în inscripţii unele profesii liberale  (ca cele de medic sau de crainic), precum şi de meseriaşi (brutar, fierar, dulgher, lucrător în construcţia de nave, bijutier, olar, ţesător etc.). Specializarea merge uneori şi mai departe, ca atunci când e vorba de făuritorii de arcuri, de cei ce potrivesc şi fierb unguentele  sau  de  slujitoarele  din  băi. Toţi  meseriaşii aceştia pot fi în serviciul regelui sau al lui lawagetas sau pot lucra pe cont propriu, grupaţi uneori în bresle. ţăranii apar ceva mai rar în arhivele palatului, dar totuşi sunt semnalate diverse categorii de mici arendaşi.
       Pe ultima treaptă a stării sociale se situează sclavii, aflaţi în proprietatea regelui, marilor dregători, ba chiar şi unor simpli particulari (este menţionat, de exemplu, sclavul unui fierar). Sclavii care aparţin însă unui zeu, menţionaţi în tăbliţe, par mai curând credincioşi consacraţi unei divinităţi, potrivit unui obicei oriental, decât nişte adevăraţi sclavi. Multe sclave sunt „captive luate ca pradă” şi originile lor (milesiană, cnidiană, lemniană) indică locul în care au fost capturate. Remarcabila expansiune a regatelor aheene era secundată de un excepţional dinamism în sectorul economic, în cel social şi în cel al vieţii spirituale. Puterii civilizaţiei miceniene venea dintr-o economie înfloritoare, ce acoperea nevoile locale în ceea ce priveşte alimentele şi obiectele de primă necesitate, permiţând în acelaşi timp un comerţ avantajos cu ţinuturile cele mai îndepărtate.
       Agricultura se baza în primul rând pe cereale şi pe plantaţiile de arbuşti, care se dezvoltă în mod continuu. De asemenea, creşterea animalelor este o ocupaţie prosperă existând imense cirezi de vite şi turme de oi. Poemele homerice abundă în invocaţii pastorale.
       Tăbliţele din Pylos, ca şi cele din Cnosos, au permis o clarificare asupra regimului privind pământul : regele şi lawagetas stăpânesc imense latifundii (temene). Ofiţerii sau funcţionarii superiori primesc, în schimbul serviciilor aduse regelui sau a sarcinilor care le revin, terenuri mai mici ca suprafaţă ( kitimena kotonat). Zeilor le erau rezervate importante proprietăţi (etonia) ce par să fi dat uneori loc unor adevărate contestaţii din partea poporului. Tot restul pământului aparţine poporului (damos). Avem de-a face aici cu o amintire din vremea cuceririi, amintire acum îndepărtată.
       La sosirea în Grecia a primilor greci aceştia şi-au însuşit toate terenurile cultivabile, care constituie pământul comun (kekemena kotona) alungându-i pe vechii locuitori ai acestor pământuri. Principiul egalitar al societăţilor indo-europene acorda fiecărui cap de familie un lot de pământ, asupra căruia însă nu are drepturi depline
       În tăbliţe sunt menţionate terenuri luate din kekemena ketona şi acordate unor particulari, fie contra plăţii unei arende (onata), fie chiar în mod gratuit (anona). Aceste anona sunt acordate numai unor personaje de rang înalt ca răsplată pentru imensele servicii aduse. Înstrăinările definitive constituie o gravă alterare a posesiunii în comun asupra pământului; şi pregătesc, într-o slabă măsură, bazele proprietăţii individuale, care nu se va extinde decât în mileniul următor.
       În societatea miceniană se remarcă o diversitate de activităţi meşteşugăreşti manifestate în toate industriile – textilă, ceramică, metalurgică, armurieră –, lucrarea metalelor preţioase, a fildeşului, a coarnelor de animale etc. Ceramica furnizează mari cantităţi de obiecte pentru export, producând nu numai piese utilitare, precum căzi de baie, dar şi acele frumoase vase miceniene, găsite pe aproape întreg ţărmul.
       Numărul mare de obiecte miceniene aduse la suprafaţă de săpăturile efectuate pe ţărmul Mediteranei dezvăluie amploarea expansiunii comerciale care era, evident, susţinută de existenţa unei flote puternice. Se cunosc foarte bine corăbiile miceniene, mulţumită reprezentărilor figurate pe geme şi a câtorva modele reduse găsite în morminte (dintre care unul la Micene). Tipul cel mai obişnuit e reprezentat de o corabie cu vâsle (în general cu 5 perechi, dar unele vase mult mai mari numără 15 perechi de vâsle), dar care este prevăzută şi cu un catarg, putând îmbina astfel puterea vântului cu efortul vâslaşilor.
       Viaţa aheilor este marcată de o mare religiozitate. Viitorul panteon grec se bazează pe zeităţile indo-europene aduse de greci: Zeus, Hera, Poseidon, Artemis, Atena, Hermes, Ares şi Dionysos.

       În urma prăbuşirii civilizaţiei miceniene (secolul al XII-lea î.Hr.) îşi face loc treptat, pe fondul migraţiilor doriene, o nouă civilizaţie mai puţin evoluată, fără scriere şi legături cu Orientul. Începe o perioadă obscură în timpul căreia (secolele XII-IX î.Hr.) Grecia este trecută prin foc şi sabie de invadatorii dorieni. Este ceea ce se numeşte perioada anilor întunecaţi (sau evul mediu elenic).
       Cele mai multe încercări de reconstruire a lumii greceşti din această perioadă se bazează în cea mai mare parte pe opera lui  Homer şi, în parte, pe cea a lui Hesiod. Cu toate acestea, societatea descrisă în poeziile homerice este în toate probabilităţile o fuziune a unor realităţi diferite, chiar dacă au aparţinut aceleiaşi perioade. Cele două poeme ar trebui să se refere la evenimente din perioada civilizaţiei miceniene, care este, înainte de sfârşitul secolului al XII-lea î.Hr.. Totuşi, studierea aprofundată a acestora a dus la concluzii diferite emise de experţi ai secolului al XX-lea. Poeziile înşişi, compuse între mijlocul sec. al VIII-lea î.Hr. şi mijlocul sec. al VII-lea î.Hr., derivă din poezia tradiţională orală. Ele nu trebuie să fie datate ca făcând parte din perioada miceniană, astfel cum a fost formulată de arheologie şi constată de textele liniare B, sau din perioada arhaică. Dimpotrivă, ele, probabil, se referă la condiţiile predominante din timpul anilor întunecaţi.
       Invazia dorienilor aduce este o fază de regresiune faţă de perioada miceniană ce se resimte în viaţa economică şi culturală a Greciei. Grecii de nord-vest se refugiază în Epir, Etolia şi Acarnania. Dorienii pătrund până în Creta şi în sud-vestul Asiei Mici pe mare şi în Pelopones pe uscat. Se constată o migrare către insulele ioniene. Attica, Eubeea şi Cicladele rămân în mâinile ionienilor, neatinse de migraţiuni. Zonele maritime părăsite de ahei sunt ocupate de fenicieni. Au scăpat de o distrugere totală ţinuturile Beoţia şi Atica, precum şi Cetăţile Micene şi Tirint.
       Atica cunoaşte un remarcabil avânt, datorat afluxului de populaţii alungate din Pelopones. Pentru că nu putea să hrănească un număr aşa mare de refugiaţi, Atena a trimis coloni spre teritoriul numit mai târziu Ionia.     
       Reconstituirea migraţiilor doriene se realizează prin identificarea celor mai importante grupe de limbi (dialecte) ale triburilor greceşti: ionian, aheian (eolian) şi dorian. Invadatorii sunt superiori pe plan militar datorită luptătorilor călare ce luptă înarmaţi cu arme de fier împotriva localnicilor înarmaţi cu arme de bronz.
       Din secolul al IX-lea începe epoca geometrică sau homerică. Termenul geometric provine de la ceramica originală produsă acum şi care apare în exprimare ca o regresie faţă de cea miceniană. Ceramica geometrică este produsul unei evoluţii lente începută în perioada cretano-aheeană care a dezvoltat, printre altele, o reprezentare schematică a figurii umane. Se creează un univers ornamental din elemente geometrice simple (linii, meandre, semicercuri) pe amfore.
       Grecia din această perioadă este fărâmiţată în mici aşezări fortificate şi în sate dominată de o aristocraţie războinică. Dacă în perioada anilor nu a existat o puternică segregare între clasa aristocraţilor şi a demos-ului (regele nu este decât proprietarul cel mai bogat şi cel care s-a dovedit cel mai viteaz în luptă), în schimb în epoca geometrică îşi face simţită o delimitare clară a claselor sociale.
       Homer descrie, în poeziile sale despre eroi, o societate aristocratică într-o perspectivă favorabilă, în timp ce Hesiod în lucrările sale oferă informaţii despre viaţa aspră a ţăranilor (Munci şi zile) de la sfârşitul secolului al VIII-lea î.Hr. şi organizează panteonul zeilor.
       Treptat se impune o nouă ordine politică favorizată de dezvoltarea oraşelor-stat (polis) mai ales în jurul vechilor castele miceniene. În teritoriile proaspăt cucerite se renunţă la vechea ordine militară (adunarea regelui şi a luptătorilor liberi) şi se formează nouă clasă de proprietari de pământ (nobili – aristoi = „cei mai buni”). Regalitatea se păstrează doar în Epir şi Macedonia, regiuni de graniţă ale Greciei.
       Importanţa clanurilor (gene) a început să scadă. Apare proprietatea individuală, mai întâi asu­pra bunurilor mobiliare şi asupra caselor, apoi asupra terenurilor mărginaşe (escatie la Homer), puse în valoare de câţiva oameni energici. Spre sfârşitul epocii geometrismului este instaurată o mare inegalitate în ceea ce priveşte proprietăţile datorită atât forţei şi combativităţii conducătorilor clanurilor, cât şi a unor iniţiative individuale şi ale unui nou raport între mecanismele socio-economice.
       Viaţa religioasă cunoaşte schimbări semnificative faţă de perioada miceniană, deoarece dorienii au consolidat importanţa zeilor faţă de zeiţe, iar afirmarea raţionalismului încearcă să pună ordine într-un panteon confuz, nu numai prin reunirea laolaltă a divinităţilor, dar şi prin reducerea numărului zeilor. Acum apar şi primele temple cu o exprimare arhitecturală încă foarte rudimentară. În numeroase aşezări sanctuarele nu posedă temple, astfel Artemis Ortia este venerată la Sparta într-o incintă aflată sub cerul liber, în care nu se află decât un altar.
       În această perioadă este adoptate de la fenicieni şi dezvoltate în continuare forme de scriere şi alfabetul. Pentru prima dată sunetele erau total descompuse în consoane şi vocale rezultând un alfabet de 24 de semne. Alfabetul se răspândeşte în întregul spaţiu grecesc, pentru scriere fiind folosite materiale din piatră, lemn, metal, piele, papirus şi tăbliţe de ceară.
       Concentrarea proprietăţii funciare în mâinile aristocraţiei şi creşterea populaţiei sărace care nu dispune de veniturile necesare traiului duce la apariţia infanticidului sau la anexarea unor teritorii vecine sau la colonizarea unor regiuni îndepărtate. Începe colonizarea Italiei  şi Siciliei care va duce la creşterea schimburilor comerciale, coloniile exportă cereale şi importă produse de lux. Intensificarea schimburilor, dezvoltarea unui comerţ cu adevărat elenic vor avea drept urmare contacte de mai lungă durată cu Orientul, de unde o nouă perioadă de avânt economic şi cultural ce-şi are începutul în jurul anilor 750.      
       La sfârşitul epocii geometrică au apărut o artă şi o literatură care păstrase urme ale trecutului micenian. Religia este constituită pe baze raţionale organizându-se panteonul zeităţilor în care au fost introduse şi zeităţi orientale.

       Această epocă vine după o expansiune teritorială în urma căreia grecii au obţinut o prosperitate materială şi culturală ce se apropie de cea din perioada miceniană. Colonizarea, care continuă în această perioadă, a furnizat cetăţilor greceşti produse alimentare necesare traiului, a permis dezvoltarea meşteşugurilor şi expansiunea comerţului maritim. Noile colonii se bucurau de autonomie politică şi aveau instituţii proprii, dar păstrau legătura cu cetatea-mamă (metropola) prin practicarea aceluiaşi cult şi prin obiceiuri comune. Beneficiare de materii prime şi de câmpii relativ întinse ce dădeau bogate recolte de cereale noile colonii au cunoscut o rapidă dezvoltare care a permis crearea unei pături bogate de negustori şi ţărani bogaţi care nu mai acceptau să fie dominaţi de o oligarhie.
       Tulburări interne şi crize sociale, create pe fondul slăbirii autorităţii aristocratice, sunt legate de evoluţia economică. Extinderea pieţelor în cursul secolelor VIII-VII î.Hr. duce la perfecţionarea mijloacelor de schimb. Sunt folosite diferite etaloane de valoare care vor culmina cu apariţia monedei sub forma unor rondele mici de argint, bătute pe avers şi revers cu efigia unei familii mari care le garanta integritatea (totuşi se continua şi cântărirea monedelor). Schimburile comerciale au dus la crearea unei puternice clase legată de comerţ şi activităţi industriale care vor cere, în timp, o mai bună reprezentare politică.
       Problemele sociale cele mai grave sunt cele ale agricultorilor, clasa cea mai numeroasă, puternic concuraţi de produsele venite dinspre Magna Grecia şi Pontul Euxin. ţăranii sunt aduşi în situaţia de a se trezi înglodaţi în datorii, din ce în ce mai mari, de către marii proprietari nobili. Mulţi dintre ei îşi pierd micile proprietăţi fiind reduşi la starea de muncitori agricoli, iar uneori chiar pot fi vânduţi ca sclavi sau alungaţi de pe pământurile lor pe care noul proprietar le lucrează cu sclavi. În polisuri, de asemenea, folosirea sclavilor a avu drept consecinţă agravarea situaţiei muncitorilor liberi, care vor îngroşa rândurile şomerilor.
       Răspunsul aristocraţiei la revendicările claselor sociale sărăcite, care cereau anularea datoriilor şi împărţirea pământurilor, consta în represalii  ce constau în execuţii sau proscrieri. Această stare de lucruri influenţează negativ capacitatea de apărare a polisurilor întrucât soldatul acelor vremuri (hoplitul) se echipa pe cont propriu, iar armata îi cuprindea pe toţi cei care puteau să suporte cheltuielile.    
       Din 650 în oraşele ioniene se produce, pe acest fond, o îndepărtare a familiilor de sânge şi la impunerea marilor familii de negustori. Demosul (poporul = cei care nu sunt nobili) începe să-şi afirme tot mai mult voinţa şi cer o îmbunătăţire a organizării polisului prin redactarea unor legi scrise. Pentru scrierea acestora vor apela la arbitri respectaţi care vor redacta coduri de legi. Până în acel moment, judecătorii, toţi nobili se raportau la darea sentinţelor la o tradiţie care era favorabilă clasei lor.
       Noile legislaţii, apărute mai întâi în Magna Grecia (Zaleucos la Locri, Charondas la Catania), au limitat competenţa judecătorilor genos-ului şi prin transferarea atribuţiile pentru judecarea crimelor către polis au urmărit să pună capăt vendetelor. Reformele realizate de legislatori reprezentau cel mai adesea un compromis între preocupările conservatoare ale aristocraţilor şi revendicările poporului.
       Reformele din cadrul justiţiei nu au fost suficiente pentru instaurarea păcii în polisurile greceşti, abuzurile celor bogaţi favorizând apariţia tiraniei. Tirania, o formă de conducere prin care în fruntea cetăţii se află un şef investit cu puteri dictatoriale de către demos, a fost forma sub care au trăit aproape toţi grecii de la mijlocul secolului aş VII-lea până la mijlocul secolului al VI-lea. Tiranii, care de cel mai mute ori sunt chiar aristocraţi, se folosesc de diferite metode de rămâne la putere (eliminarea opozanţilor, ocuparea polisului, formarea unei gărzi personale etc.) şi duc o politică care urmărea să îmbunătăţească viaţa cetăţenilor. Tiraniile coincid cu perioadele de înflorire a civilizaţie greceşti.
       La Atena, reformele lui Solon reprezintă primii paşi spre un regim democratic : noi legi ce apărau ţărănimea, noi clase cenzitare, crearea tribunalului poporului (Heliaia). După Solon, se instaurează tirania lui Pisistrate care se dedică amenajării şi înfrumuseţării oraşului.
       Tiraniile sunt înlocuite treptat de aristocraţie. Atena urmează un alt drum, cel spre democraţie, sub conducerea lui Clistene care asigură preeminenţa polisului asupra familiei, diminuând puterea aristocraţiei
       Sparta, după cucerirea Laconiei, încearcă să-şi extindă dominaţia spre vest, în detrimentul argienilor, şi spre nord, în detrimentul arcadienilor. În secolul al VII-lea î.Hr. trec muntele Taiget şi cuceresc Messenia după lupte sângeroase. Aflaţi într-un mediu ostil spartanii (sau lacedemonienii) se organizează într-un stat militarizat, constituţia – atribuită legendarului Licurg – transformând statul spartan într-o imensă cazarmă, condusă de o oligarhie de soldaţi-cetăţeni.      
       Exprimarea artistică cunoaşte noi forme în toate domeniile : lirica ioniană, variată şi suplă, succede poeziei, mai grave şi severe, a lui Homer şi Hesiod ; genurile dramatice încearcă să prezinte o expunere raţională despre univers şi creează ştiinţa şi filosofia, încă incomplet separate.
       Prin legăturile economice avute cu Orientul, grecii încep să ia cunoştinţă de o artă vie, bazată pe solide tehnici seculare, şi permit pătrunderea elementelor naturaliste : fibule, plante, animale. Sunt construite importante clădiri monumentale, dar apar şi obiectele de artă de mici dimensiuni. Se conturează ordinele arhitecturale greceşti care îşi trag formele din elemente însuşite din tradiţia miceniană şi din cea orientală.   
       Ceramica, influenţată la început de Orient, ce cunoaşte o prodigioasă dezvoltare se află în directă legătură cu comerţul de lux (parfumuri, vinuri, untdelemn). Regiunile din Corint sunt iniţiatoarele producţiei artistice, urmată, şi întrecută, de Atena unde se va atinge momentul de perfecţiune şi desăvârşire al artei mature arhaice.
       Perioada arhaică nu cunoaşte nici un fel de schimbare radicală pe plan religios, dar renaşterea generală a elenismului şi prosperitatea din ce în ce mai mare permit o dezvoltare armonioasă a vieţii spirituale. Literatura, arta şi chiar filosofia din epoca arhaică sunt strâns legate de religie, prin faptul, deosebit de evident, că explică întreaga viaţă.

      Epoca clasică, perioada în care civilizaţia greacă a atins cea mai mare dezvoltare, este situată cronologic între războaiele dintre greci şi perşi (cunoscute şi sub numele de războaiele medice) şi criza fără ieşire în urma războaielor fratricide, de care a profitat Macedonia care şi-a instaurat hegemonia asupra lumii elenice.
      După perioada arhaică Grecia, care se vede ameninţată dinspre Orient de către perşi şi dinspre vest de etrusci şi cartaginezi, găseşte în Atena un apărător. Războaiele dintre greci şi perşi se încheie cu victoria grecilor ce au  repurtat strălucitoare victorii la Maraton (490 î.Hr.), Salamina (480 î.Hr.) şi Plateea (479 î.Hr.). După victorie Atena va realiza o confederaţie (Liga de la Delos) în scopul de a proteja teritoriul grecesc.
      Dacă la început hotărârile se lua în comun cu aliaţii săi, treptat, Atena îşi impune hegemonia care va duce la ascuţirea antagonismului dintre ea şi Sparta. Atena îi obligă pe aliaţi săi care nu puteau furniza corăbii, necesare apărării cetăţilor greceşti, să plătească un tribut care era depus, la început, în tezaurul de la Delos. După o perioadă acest tezaur este mutat la Atena, pe Acropole. De asemenea, aliaţii sunt puşi să folosească măsurile şi greutăţile Atenei, să venereze zeităţile atenienilor, să participe la sărbătorile ateniene.  
      Bogăţiile aduse de imperiul maritim grecesc sunt folosite de Atena, sub conducerea strategului Pericle, pentru perfecţionarea instituţiilor democratice bazate pe Adunare poporului (Ecclesia) şi pe un Consiliu legislativ (Bule). În timpul lui Pericle, Atena cunoaşte apogeul în toate domeniile – politice, economice, culturale, artistice etc. Literatura, filosofia, artele plastice şi arhitectura au fost ilustrate de personalităţi de geniu, care au făcut ca această perioadă să fie cunoscută ca „Epoca de aur” a civilizaţiei greceşti, una dintre cele mai strălucite din întreaga istorie a omenirii.
      Sparta, condusă de un regim oligarhic, este nemulţumită de hegemonia atenienilor ce-i pune în umbră puterea continentală. Ea creează Liga din Pelopones care i se va opune, într-un război ce va dura 30 de ani, Atenei şi aliaţilor săi. Războiul peloponesiac, ce se încheie cu victoria Spartei (404 î.Hr.), a epuizat Grecia care intră într-o perioadă de conflicte nesfârşite între marile cetăţi. Sparta îşi impune hegemonia sa în locul celei ateniene (între 401 – 383 î.Hr.), după care urmează hegemonia Tebei (379 – 362 î.Hr.). De luptele dintre greci profită regele persan care se implică provocând o creştere a crizei demografice, economice şi financiare în care se aflau aceştia.
      Regatul Macedoniei, condus de Filip al II-lea, începe să joace un rol important în zonă şi reuşeşte în urma anarhiei ce a cuprins Grecia să-şi impună hegemonia. Victoria de la Cheroneea (338 î.Hr.) repurtată împotriva atenienilor şi tebanilor înseamnă dispariţia democraţiei. Fiul său, Alexandru, după distrugerea Imperiului persan, deschide epoca civilizaţiei elenistice realizată din contopirea civilizaţiei greceşti cu cea a Orientului.