Istoria Greciei clasice înscrie crearea oraşelor-stat, înfruntarea dintre ele şi lupta lor împotriva unor ameninţărilor externe, sau formarea unor coaliţii ale unor cetăţi greceşti împotriva altor coaliţii greceşti. Dezvoltarea acestor cetăţi variază în timp, ceea ce explică faptul că Atena, Sparta, Teba etc. au putut deţine supremaţia în epoci diferite. Nici una dintre aceste cetăţi, chiar dacă a avut intenţia, uneori realizată, de a-şi impune superioritatea asupra altora, nu se poate lăuda că a fost în mod definitiv centrul ţării.
      Ce este o cetate? Astăzi este dificil de definit cetatea, însă grecii antici nu se înşelau. Pentru ei, era mai întâi o comunitate umană. Nu se vorbea despre Atena, ci despre atenieni. S-a observat că un anumit număr de criterii materiale caracterizau cetatea: existenţa aşa-numitelor Acropole şi Agora. Pentru Aristotel, ea s-a născut din unirea mai multor sate. Dar se poate estima că, pentru a putea vorbi despre cetate, este nevoie de un minimum de organizare politică (legi şi supunerea totală a cetăţeanului), o independenţă absolută, un anumit cult.

#
Harta Greciei antice

      Relieful Greciei este una dintre cauze – nu singura însă – a acestei stări de fapt. Lanţurile muntoase au condiţionat existenţa unor mici entităţi politice independente, care ţineau la autonomia lor şi se aflau destul de departe de ideea unui mare stat unificat sau chiar a unei federaţii întinse. Aveau totuşi sentimentul de apartenenţă la o comunitate elenică: „Elenii au acelaşi sânge. Vorbesc aceeaşi limbă, au aceiaşi zei, aceleaşi temple, aceleaşi sacrificii, aceleaşi moravuri”, scria Herodot.
      Până în mileniul al II-lea, pe ţărmurile Mării Egee trăiau populaţii care vorbeau o limbă ce nu avea nimic comun cu greaca sau cu o limbă indo-europeană, dar care ajunseseră la un anumit grad de organizare. În secolul al VIII-lea, poemele homerice şi inscripţiile arată că aceste regiuni sunt locuite de o populaţie care vorbeşte limba greacă şi posedă o civilizaţie foarte diferită de cea cretană. S-a ajuns la concluzia că populaţiile care au format poporul grec au sosit pe acest teritoriu în mileniul al II-lea. Ele au sosit în mai multe valuri, vorbind limbi diferite). Nu se ştie prea bine cum au coabitat aceste populaţii. În Grecia continentală, nou-veniţii s-au stabilit ca stăpâni. Este începutul epocii miceniene.
      Istoria Greciei lasă deci impresia de lipsă de unitate, uneori chiar de confuzie. Spre deosebire de Roma, de cucerirea de către aceasta a Italiei şi a imperiului, ea nu este punctată de câteva fapte importante pe care să se poată fonda o împărţire netă a perioadelor istoriei sale.
      S-ar putea face istoria diverselor sisteme politice adoptate de cetăţi. Dar pentru a trasa derularea cronologică a istoriei sale se preferă să se împartă timpul în funcţie de perioadele care corespund marilor tendinţe politice şi artistice, bine caracterizate în fiecare dintre aceste perioade. Se va vorbi deci de epoca miceniană, de epoca lui Homer (sau geometrică), de epoca arhaică şi de epoca clasică.
      Este de asemenea evident că nu ne putem limita la Grecia continentală, ignorând implantările grecilor în Asia Mică sau pe ţărmurile Mării Mediterane.

      Istoria societăţii greceşti s-a desfăşurat într-unul din cele mai frumoase şi atrăgătoare ţinuturi din bazinul Mării Mediterane, în locul unde Europa, Africa şi Asia se apropie cel mai mult una de alta. Acest ţinut cuprindea: Grecia continentală şi Grecia insulară.

      Grecia continentală
      Grecia continentală este în general muntoasă. Mărginită de ţărmuri stâncoase, cu nenumărate golfuri, brăzdată de munţi falnici, de văi înguste şi închise, ea se împarte în Grecia de nord, Grecia de mijloc şi Grecia de sud, fiecare dintre aceste părţi având trăsăturile ei de relief şi de climă.
      Grecia de nord este despărţită de Macedonia prin masivul muntos al Olimpului (2985 m). Munţii Pindului trec pe la mijloc şi împart Grecia de nord în două regiuni: la vest Epirul, regiune muntoasă şi aspră, acoperită de păşuni, iar la est Tesalia, câmpie mănoasă singura mai întinsă din întreaga Grecie continentală, prielnică agriculturii.
      Grecia de mijloc se leagă de Grecia de nord prin singurul loc mai lesne de trecut, defileul Termopile, la sudul Tesaliei. Spinarea prelungită a Munţilor Pindului se lăţeşte mai mult în părţile de apus ale Greciei de mijloc; odinioară aceste ţinuturi erau cunoscute sub numele de Acarnania, Etolia şi Locrida, regiuni sărace, aride şi izolate de regiunile de răsărit, Focida (unde se găsea templul de la Delfi) şi Beoţia. Îndeosebi Beoţia formează o regiune destul de atrăgătoare, prin păşunile ei renumite; aici s-a ridicat unul dintre cele mai vestite oraşe ale grecilor, Teba.
      Vecină cu Beoţia, spre sud-est se întindea Atica, cu capitala ei Atena, o regiune cu relieful variat şi cu câmpii mănoase. Coasta de sud a Aticii este crestată de golfuri prielnice navigaţiei; aici s-au ridicat apoi porturi însemnate, ca, de pildă, Pireul.
      Grecia de sud sau Peloponesul se leagă de Grecia de mijloc prin limba îngustă de pământ a istmului Corint. Spre apus de acest istm, se întinde, în forma unui gât de sticlă, golful Corint.
      În mijlocul Peloponesului se găseşte Arcadia, regiune muntoasă, cu văi acoperite de păşuni bogate, cu lacuri limpezi, cu munţi cu vâr furile înzăpezite şi cu locuitori aspri şi dârzi. În jurul Arcadiei se găsesc: spre vest, Elida, cu localitatea Olimpia, renumită prin jocurile panelenice, spre nord, Ahaia, spre est, Argolida, regiune aridă cu străvechile ei oraşe Argos şi Micene, iar spre sud, regiunea fertilă Messenia, despărţită de Laconia prin munţii prăpăstioşi şi sălbatici ai Taigetului (2407 m), cu câmpiile ei brăzdate de ramificaţii muntoase şi cu renumitul oraş Sparta.
      În general, pământul Greciei continentale este puţin fertil, cu excepţia Tesaliei, Aticii, Messeniei şi Laconiei. Clima, deşi blândă, datorită influenţei mărilor înconjurătoare, cu o vară lungă, caldă şi secetoasă, cu puţine ploi, care cad doar iarna, nu favorizează practicarea agriculturii, ci este mai prielnică pomiculturii şi viticulturii.
      Subsolul Greciei continentale cuprinde câteva zăcăminte de preţ: marmură (Pentelic), fier (Beoţia şi Laconia) şi argint (Laurion).
      Grecia insulară
      Numeroasele insule care înconjură Grecia continentală formează o adevărată punte de trecere spre Italia, Egipt şi Asia Mică. Astfel, în Marea Ionică, mai importante sunt: Corcira şi Itaca, în Marea Mediterană insula Creta, leagănul unei străvechi civilizaţii.
      În Marea Egee, o mulţime de insule leagă Grecia continentală de Asia Mică. Pornind de la insula Eubeea, care se găseşte despărţită de coastele Aticii şi Beoţiei printr-o strâmtoare foarte îngustă, dăm de arhipelagul Cicladelor, dintre care cele mai importante insule sunt: Paros (renumită pentru marmură), Delos, Tasos (pentru aur) şi apoi de arhipelagul Sporadelor. Urmând de aproape coasta apuseană a Asiei Mici, se înşiră insulele Chios, Lesbos şi Lemnos.

Grecia antica