În limba veche egipteană templu era desemnat prin cuvântul per = casă, locuinţă a zeului. Se remarcă, în arhitectura religioasă templele lui Amon-Ra din Teba, apoi, cele de la Abu-Simbel, Medinet-Habu, Deir-El-Bahari.
      Orice templu egiptean se compunea din trei elemente arhitectonice fundamentale:
            • Curtea în care se intra printr-o poartă monumentală precedată de doi piloni de formă trapezoidală;
            • O sala hipostilă împodobită cu coloane pe toate laturile. La marile temple de la Abydos şi Teba dimensiunile acesteia au primit proporţii impresionante.
            • Sanctuarul propriu-zis.
      În templu, doar curtea era accesibilă marelui public. În mijlocul ei se afla un altar destinat sacrificiilor pentru zeu. Sala hipostilă era precedată de un vestibul. Ea constituia partea centrală a templului, fiind împodobită cu basoreliefuri reprezentând scene din ritualul cultic ce avea, loc în templu. Dincolo de sala hipostilă, prin uşi ce se deschideau numai pentru faraoni şi marele preot, care-l putea înlocui, se afla sanctuarul propriu - zis al zeului, cu statuia divinităţii căreia îi era dedicat templul. Sanctuarul era înconjurat cu un număr mare de capele în care se păstra tezaurul templului. Orientarea unui templu era întotdeauna cu faţa spre est.
      Slujbele în templu aveau loc dimineaţa, la prânz şi seara, presupunând ritualuri ce începeau cu trezirea, îmbrăcarea zeului şi culcarea sa.
      Arhitectul Imhotep a scris o lucrare Cartea întemeierii templelor, care a devenit apoi cartea de bază privind nu numai ritualurile ce precedau această construcţie, dar şi raportul dintre diferitele elemente ale edificiului în sine. Ulterior, se va putea observa că planul unui templu este în strânsă dependenţă cu doctrinele teologice ale căror mutaţii determină schimbări structurale, de pildă, la templul zeului Aton de la Tell-el Amara.

 

 



 

 

d