Historia magistra vitae

b1
ORGANIZAREA POLITICĂ

 

Imperiul roman

Imperiul roman reprezintă faza post-republicană a civilizaţiei antice romane, caracterizată de o formulă de guvernare autocratică şi exploatarea unor mari întinderi teritoriale în Europa şi în jurul Mării Mediterane.

Timp de 500 de ani Republica romană a fost slăbită şi subminată datorită mai multor războaie civile. De obicei, sunt propuse mai multe evenimente pentru a marca trecerea de la Republică la Imperiu: numirea lui Julius Caesar ca dictator pe viaţă (44 î.Hr.), Bătălia de la Actium (31 î.Hr.) sau acordarea de către Senatul roman lui Octavianus titlului onorific Augustus (27 î.Hr.).

Expansiunea romană a început în zilele Republicii, dar a atins apogeul în timpul împăratului Traian când Imperiul roman a controlat aproximativ o suprafaţă de 6.5 milioane km². Leagăn de civilizaţie, Roma antică a influenţat limbile, religia, arhitectura, filosofia, dreptul şi guvernarea naţiunilor din întreaga lume până în ziua de astăzi.

Imperiul cunoaşte o evoluţie ce cuprinde două etape distincte: principatul şi dominatul.

Termenul de principat este folosit de istoricii moderni pentru a desemna perioada primelor două secole d.Hr. caracterizată printr-o monarhie relativ liberală. Ororile războaielor civile, rezultate ale contradicţiilor unui regim republican oligarhic, au determinat o puternică dorinţă a popoarelor pentru pace şi ordine. Cel care a profitat de această situaţie a fost Octavianus, cel care a reuşit să instaureze un nou regim de conducere, în esenţă, monarhic.

Termenul de dominat semnifică o conducere monarhică absolută exercitată de un împărat care se intitulează dominus et deus (stăpân absolut şi zeu) şi care a fost instaurată de împăratul Diocleţian (284-305). Acesta, la sfârşitul secolului al III-lea, a stabilit practica împărţirii autorităţii între patru co-împăraţi, în scopul de a asigura o mai bună conducere în vastul teritoriu al imperiului.

În deceniile următoare, imperiul a fost împărţit de multe ori de-a lungul axei Est-Vest. După moartea lui Teodosie I (395) Imperiul a fost împărţit pentru ultima oară în Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Roma) şi Imperiul Roman de Răsărit (cu capitala la Constantinopol). Imperiul Roman de Apus s-a prăbuşit, în 476, când împăratul Romulus Augustus a fost forţat să abdice de către Odoacru. Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin şi-a încheiat existenţa în 1453 după moartea împăratului Constantin al XI-lea şi cucerirea Constantinopolului de către turcii otomani conduşi de Mehmed al II-lea.


Organizarea principatului

Principatul este un compromis realizat între forma de guvernare monarhică şi cea republicană ce se bazează pe consensus universum (consensul general). Denumirea vine de la princeps, cuvânt pe care Cicero îl folosea numai pentru a desemna pe cetăţenii cei mai demni să conducă statul. Puterea în statul roman este delegată de Senat şi popor.

Principalele caracteristici ale principatului sunt puterea autoritară (auctoritas) şi respectul faţă de normele de viaţă tradiţionale ale romanilor (mores maiorum).

Principatul este inaugurat de Augustus (în 27 î.Hr.) pe bazele unei puteri personale create de către Caesar al cărui fiu adoptiv este. Cunoscând aversiunea romanilor faţă de regi el dă monarhiei un aspect republican prin menţinerea magistraturilor şi organizarea din timpul Republicii.

Împăratul cumulează toate puterile din stat care îi oferă o uriaşă forţă dominantă prin care poate interveni oriunde în Imperiu:

• este princeps (primul dintre egali, conduce politica externă)

• deţine imperium consulare (puteri consulare pe viaţă) şi imperium pro proconsulare (în provinciile imperiale care sunt administrate de legaţi numiţi de el – legati Augusti pro praetore provinciae)

• este imperator (are comanda supremă a armatei)

• are putere de tribun – tribunicia potestas – fără a fi tribun popular (poate reuni şi conduce comiţiile; intervenţia tribunilor poporului faţă de legile emise de Augustus devine imposibilă)

• este pontifex maximus (mare preot) 

• alte titluri: Pater patriae (părinte al patriei), Augustus („cel sfânt”)

• la moartea sa este glorificat şi divinizat

• administrează finanţele statului (prin controlul tezaurului imperial – fiscus Caesaris)

Senatul administrează provinciile senatoriale şi tezaurul statului (aerarium populi Romanorum). Rolul său şi al magistraturilor se restrânge datorită faptului că principele este ajutat de consilieri şi funcţionari care controlează fostele structuri politice republicane. Administraţia contribuie printr-o organizare ierarhică şi puternică la consolidarea puterii împăratului.

Armata rămâne pilonul de bază al Principatului cu rol determinant în numirea unui  împărat. Fiindcă puterea imperială nu era ereditară, teoretic alegerea unui succesor revenea Senatului. Practic însă, împăratul îşi alegea succesorul fără ca Senatul să i se opună. Intrigile politice ce se creau în cazul numirii unui succesor erau însoţite chiar de intervenţia armatei în cazul în care nu exista un descendent direct.

Ordinul cavalerilor devine o clasă nobiliară apropiată împăratului şi care vor conduce gărzile imperiale personale (garda pretorienilor) sau ocupă posturi importante în administraţie (prefecţi şi funcţionari). În calitatea lor de prieteni (amici Caesaris) îl consiliază pe princeps.

La instaurarea principatului imperiul teritorial era în cea mai mare parte realizat. Lărgirea teritorială în această perioadă include doar provinciile Britannia, Germania şi Dacia.

Primele două secole ale Principatului este cunoscută ca fiind una a prosperităţii şi a păcii (Pax romana) în ciuda unor crize. Din secolul al III-lea criza se aprofundează în graniţele Imperiului, iar invaziile barbarilor sunt tot mai greu de controlat de legiunile romane.