Historia magistra vitae

b1
VIAȚA COTIDIANĂ

Vechii romani au acordat o atenţie deosebită riturilor funerare, deoarece ei credeau că sufletele celor care nu erau îngropaţi nu erau primite în locaşurile morţilor şi rătăceau timp de 100 de ani de-a lungul râului Styx înainte de a putea să-l treacă. Sufletul putea să-şi găsească odihna numai atunci când corpul celui decedat a fost înmormântat în mod corespunzător. Dacă acest lucru nu a fost făcut cei vii erau bântuiţi de mort, nefericirea acestuia aducând şi nefericirea altora.

Expresie latină pentru astfel de ritualuri – iusta facere –, arată respectul care era acordat celor morţi. În cazul unui corp pierdut în mare, sau pentru orice alt motiv nerecuperat, ceremoniile au fost la fel de evlavios efectuate; un mormânt gol (cenotaphium) a fost ridicat, uneori, în onoarea morţilor. În acest caz, împrăştierea a trei pumni de praf a fost suficientă pentru o înmormântare ceremonială care putea aduce liniştea spiritului celui mort, în cazul în care, pentru orice alt motiv, corpul nu putea fi înmormântat.

Pregătirea morţii a jucat un rol important în funeralii romane. Era datoria membrilor de familie de a fi prezenţi la căpătâiul muribundului, pentru ca atunci când acesta era aproape de momentul morţii să fie ridicat şi aşezat pe pământul gol, iar una dintre cele mai apropiate rude să-i culeagă ultima suflare cu un ultim sărut înainte de a-i închide ochii (vechii romani credeau că sufletul ieşea din corp prin gură).

După aceasta toţi cei prezenţi îl strigau pe mort pe nume cu voce tare prin aşa numita conclamatio (în vremurile noastre această tradiţie se regăseşte la moartea unui Papă, când pontiful este numit de trei ori pe numele său creştin). Decesul era declarat la templul lui Venus Libitino.

Urmează pregătirea corpului pentru înmormântare. Femeile din casă sau oameni care aveau această ocupaţie (pollinctores) spală corpul cu apă, îl ung cu ulei parfumat şi îl îmbracă în cele mai bune haine. Apoi, cadavrul este expus în atrium pe un catafalc (funebris lectus) presărat cu flori, cu picioarele îndreptate spre uşa exterioară. Sunt puse sub limbă şi pe ochi monede cu care cel decedat să poată plăti trecerea prin lumea morţilor.

Perioada în care un mortul era afişat depindea în mare măsură de poziţia sa socială. Un om sărac era îngropat, de obicei, în aceeaşi zi când a murit, în timp ce împăraţii au fost expuşi timp de până la o săptămână.

Ceremoniile funerare au avut loc noaptea la lumina făcliilor. Catafalcul deschis era purtat de cele mai apropiate rude sau de prietenii celui decedat. De-a lungul timpului, funeraliile nobililor şi a personalităţilor publice au început să se facă în timpul zilei cu mare pompă. La procesiunea funerară se alcătuia un cortegiu, însoţit de torţe aprinse, în care se aflau rudele îmbrăcate în haine de culoare închisă, muzicieni cu instrumente de dimensiuni mari ce scoteau un sunet mai solemn, femei angajate să jelească şi să strige durerea plecării dintre cei vii (această tradiţie a angajării unor bocitoare se mai întâlneşte şi astăzi în unele ţări).

Aceste procesiuni nu aveau neapărat un caracter sumbru. Dansatoare şi clovni puteau fi parte a procesiunii. Se făceau glume pe seama celui decedat şi a spectatorilor. O parte a procesiunii era formată din oameni care puteau măşti funerare ce-i reprezenta pe strămoşii mortului ce s-au întors pe pământ pentru a-l ghida pe descendentul lor spre lumea de dincolo. De exemplu, dacă mai mulţi strămoşi au fost consuli se îmbrăcau cu însemnele consulare. Urmau în procesiune bărbaţii îmbrăcaţi în negru care purtau fasces (mici figurine reprezentând spiritele strămoşilor).

În cazul în care mortul a fost o figură publică procesiunea se opreşte în Forum, unde fiul celui decedat ţine un discurs funebru (Laudatio) în care erau arătate virtuţile şi realizările celui mort şi era povestită istoria familiei din care făcea parte.

Ultimele rituri funerare au loc în afara oraşului. Acestea sunt reglementate în Legea celor 12 Table care au stabilit că incinerarea sau înmormântarea trebuie să aibă loc în afara oraşului. Se practica în egală măsură incinerarea şi înhumarea corpurilor. Cea mai simplă metodă de incineraţie a fost săparea în pământ a unui şanţ care se umplea cu lemne, după care cadavrul era pus peste şi focul era aprins. După ardere şanţul era închis din nou, cenuşa fiind îngropată în pământ. Mai obişnuită era construirea unui rug pe care era pus corpul. Obiecte care au aparţinut celui mort sau care i-au plăcut acestuia erau puse lângă el.

Un obicei străvechi impunea ca ochii mortului să fie deschişi pentru ultima oară pentru ca acesta să primească un ultim sărut, după care erau închişi din nou. O rudă sau un prieten (sau în cazul unui împărat o înaltă oficialitate a statului) aprindea rugul. După ce rugul a ars peste cenuşă era vărsat vin, iar o rudă aduna resturile pentru a le pune într-o urnă. Urna era pusă într-o nişă memorială (columbaria) ce era ornată cu inscripţii sau cu un bust cu speranţa că acestea ar păstra vii numele şi virtuţile celor morţi, şi cu ideea, probabil, că morţii puteau să facă parte în continuare din viaţa celor apropiaţi lor. În cazul familiilor bogate urna era păstrată în mausoleul familiei.

Înhumarea se făcea în morminte aflate la marginea drumurilor, la ieşirea din oraşe. La încheierea procesiunii pe mormânt era vărsat vin şi erau presărate flori, iar bocitoarele îşi luau pentru ultima oară rămas bun de la cel decedat. Preotul arunca apă de trei ori peste bocitoare şi pe cei care au intrat în contact cu cel decedat pentru a-i purifica, după care toţi participanţii la cortegiu, cu excepţia rudelor apropiate şi a bocitoarelor, părăsesc locul. O masă funebră în care sunt oferite alimente şi băuturi, precum şi sacrificii de animale, încheia ceremonia funerară.

Funeraliile romanilor săraci au fost mai simple. În cazul în care o familie nu a avut bani suficienţi pentru a-şi permite o înmormântare propriu-zisă, cadavrul era pus, pur şi simplu, într-un sicriu şi aruncat în canalizarea oraşului. În timpul Republicii, pe dealul Esquiline, sau cel puţin în partea de est a acestuia, se afla locul în care a fost depuse toate cadavrele pe care canalizarea nu le ducea afară din oraş. De asemenea, aici au fost săpate gropi comune (puticuli). Acestea au fost doar găuri în pământ, de aproximativ doisprezece metri pătraţi, fără nici o căptuşeală. În ele au fost aruncate corpurile celor din clasa de jos. Tot aici erau aruncate animalele moarte şi gunoaiele de pe străzi. Gropile au fost ţinute deschise, chiar şi atunci când acestea s-au umplut, iar duhoarea şi pericolul apariţiei unor boli se făceau simţite. În timpul lui Augustus pericolul asupra sănătăţii întregului oraş a devenit atât de mare, încât aceste gropi au fost mutate la o distanţă mai mare. Gropile de pe Esquiline au fost acoperite cu un strat de pământ pur gros de 25 de metri, iar locul a devenit un parc cunoscut sub numele de Maecenatis Horti.

Catacombele (locuri de înmormântare subterane) au fost folosite pentru prima dată în secolul II d.Hr. când terenurile folosite pentru înmormântări au devenit insuficiente. Primii creştini romani au folosit acest tip de înmormântare care le oferea şi păstrarea secretului practicării religiei lor în timpul în care aceasta era ilegală şi persecutată. Unele dintre aceste catacombe se întind pe lungimi de kilometri şi erau construite pe patru paliere.

După înmormântare casa celui decedat era purificată. La 9 zile după moartea cuiva se făcea un sacrificiu numit nouendialis, urmat de masă de pomană – cena nouendialis (parastasele creştine descind tocmai din asemenea obiceiuri). Însă, perioada de doliu nu s-a încheiat după cele 9 zile. Aceasta a durat pentru soţ sau soţie, ascendenţi şi descendenţi lor timp de zece luni, pentru alte rude adulte opt luni.

Memoria celor dispăruţi dintre cei vii era menţinută prin manifestări religioase cu caracter public şi privat. Sărbătorile dedicate rudelor dispărute se cinsteau din 13 până în 21 februarie (Parentalia), în ziua aniversară a decesului (sau în ziua înmormântării) şi în festivalurile de violete şi trandafiri (Violaria, Rosaria) ce aveau loc spre sfârşitul lunilor martie şi, respectiv, mai, când violete şi trandafiri au fost distribuite rudelor pentru a fi presărate pe morminte sau peste urne. La toate aceste ocazii au fost făcute sacrificii în temple către zei şi la mormintele celor morţi, unde erau aprinse lămpi iar rudele s-au ospătat împreună din alimentele oferite celui mort.