Historia magistra vitae

b1
VIAȚA COTIDIANĂ

familia

Familia a fost instituţia de bază a societăţii romane prin care se transmitea generaţiilor următoare moralitate şi un statut social. În lumea romană termenul familia îi include pe toţi cei care locuiesc într-o anumită gospodărie (părinţi, copii, liberţi şi sclavi ai casei).

Familia este condusă de stăpânul casei (pater familias) care deţine autoritatea deplină asupra tuturor membrilor, indiferent de câte generaţii trăiesc în casă. Autoritatea lui pater familias numită, de obicei, patria potestas (sau maiestas Patria, ius patrium şi paternum imperium) este atotcuprinzătoare, indivizibilă şi nelimitată, exercitându-se legal asupra soţiei (mater familias), copiilor săi naturali sau înfiaţi, soţiilor şi soţilor acestora, sclavilor casei (servi), a urmaşilor îndepărtaţi, precum şi asupra animalelor domestice, a proprietăţilor mobile şi imobile (potestas Dominica). Autoritatea stăpânului casei încetează doar la moartea acestuia, moment în care fiii acestuia devin stăpâni pe vieţile şi averile lor.

Pater familias era cel care îndeplinea cultul privat realizat în locuinţa sa (domus) prin aducerea sacrificiilor pe altarul familial pentru a onora zeităţile casei: larii, penaţii şi geniul.

El era în casa sa judecător, stabilind după bunul plac dacă îşi recunoaşte copiii pe care îi are de la soţia sa (după naştere copilul era aşezat pe pământ, iar tatăl dacă vroia să-l educe trebuia să-l ridice şi să-l îmbrăţişeze, gest care-i conferă acestuia legitimitate), ori îi expune în afara casei sau în Forum pentru a fi luaţi de cine doreşte (aceasta însemna condamnarea la moarte sau creşterea acestora de cei care i-au luat pentru sclavie). El putea să-i pedepsească pe cei din casă cu sancţiuni grave, precum, expulzarea, sclavia şi chiar cu moartea (în cazuri foarte grave putea să-şi omoare copiii şi nevasta, însă această pedeapsă crudă era luată de un consiliu de familie reunit în mod expres). Statul roman a evitat până în final istoriei sale să intervină în problemele familiei şi în consecinţă să limiteze autoritatea tatălui.

Pater familias era totdeauna reprezentantul legal al copiilor şi al soţiei sale. Orice act juridic al acestora ca să devină valabil trebuia aprobat de el. Din secolul al II-lea î.Hr. a apărut o procedură de emancipare prin care fiul (sau soţia) se putea sustrage tutelei tatălui; aceştia continuau să facă parte din familie dar, au primit dreptul de a poseda şi de a administra autonom bunurile lor.

Încă de la început rolul important din societatea romană îl juca bărbatul, cel care avea puterea să muncească din greu la câmp pentru familie şi să se lupte pentru patria sa.

Femeia romană avea un statut diferit, existenţa ei fiind condiţionată de cea a unui bărbat: era fiica, soţia sau mama unui cetăţean. Tatăl său sau soţul erau consideraţi stăpânii ei. Dacă rămâne orfană intră sub tutela fratelui. Căsătoria schimba autoritatea tatălui (auctoritas) cu cea a soţului. Totuşi, femeia romană nu este dispreţuită şi izolată în casă, ca în Grecia, ci putea să plece din casă. Ea are sarcina de a se îngriji de treburile casei folosindu-se de munca sclavilor. Singura „muncă” pe care o desfăşura avea rădăcini nobile şi ancestrale: toarcerea lânii.

Datoria femeii romane este de a da naştere unor moştenitori (băieţi) prin care se perpetuează numele şi averea familiei. Spre sfârşitul Republicii femeia romană se emancipează, devine stăpâna bunurilor sale, acordă o atenţie mărită îngrijirii frumuseţii ei şi educaţiei intelectuale. Divorţurile devin din ce în ce mai dese în timpul lui Augustus, care, pentru întărirea familiei romane, emite o serie de legi asupra moravurilor. În secolul al II-lea d.Hr. în Imperiu se instaurează o unitate mai echilibrată a cuplului. Bărbatul (care între timp a pierdut din drepturile sale de cetăţean şi are acasă o autoritate moderată) şi femeia îşi manifestă dragostea conjugală prin impunerea respectului reciproc şi exercitarea virtuţiilor.

În familiile romane se năşteau un număr mare de copii, dar populaţia nu creştea corespunzător datorită ratei ridicate a mortalităţii infantile (circa 45%) şi speranţei scăzute de viaţă (doar circa 36% din populaţie trece de 15 ani, 33% depăşește 30 de ani şi 20% ajunge la 60 de ani). Copilul reprezenta pentru roman în primul rând un moştenitor pentru că împiedeca stingerea numelui unei familii. Dacă acesta nu exista era adoptat de către pater familias un băiat (familias filius) în urma unui proces complicat (adoptio). În acest caz era necesar acordul pontificilor (adrogatio) care, apoi, era sancţionat şi de către adunarea ginţilor (curiata comitia).

Dacă dintr-o căsătorie nu se năşteau băieţi sau dacă fiii mureau înaintea tatălui, pater familias se confrunta cu perspectiva stingerii numelui şi a faptului că nu exista posibilitatea ca după moarte sa cineva să-l binecuvânteze în cadrul cultului religios privat.

Soarta copilului, încă de la naştere, stătea la latitudinea tatălui. Dacă acesta nu-l recunoştea încă din prima clipă, era fie înecat, fie expus în stradă pentru a fi ridicat de altcineva care-l creştea pentru a-l transforma în sclav. Datorită condiţiilor precare în care se făceau naşterile (de multe ori naşterea era fatală şi pentru mamă) şi a fragilităţii noilor născuţi, băieţii erau declaraţi abia după 9 zile de la naştere iar fetele după 8 zile. Ziua aceasta, numită dies lustricus, este zi de sărbătoare şi purificare. Copilul este trecut în registrul oraşului, moment în care primeşte un prenume, apoi tatăl aduce un sacrificiu. Pentru a-l proteja de deochiat pe nou-născut i se pune la gât o amuletă (bullae - o formă de inimă din aur sau argint) pe care acesta o va purta până la majorat. La vârsta de 17 ani pentru băiat se organizează, în timpul sărbătorii Liberalia, trecerea la vârsta majoratului. Toga praetexta (marcată de o bandă purpurie) este schimbată de toga virilis. Odată cu toga copilăriei erau lepădate şi aceste bullae, fetele le consacrau zeiţei Iunona, iar băieţii le închinau larilor, zeilor protectori ai casei. Le atârnau de gâtul acestora. Pasul următor este înscrierea tânărului în registrul tribului unde merge însoţit de părinţi şi prieteni. După aceasta este considerat cetăţean roman, merge pe Capitoliu pentru a mulţumii zeilor. Un mare banchet încheie această sărbătoare.

Cu toate că familia romană se manifesta diferit faţă de concepţia contemporană, totuşi părinţii îşi iubeau copiii şi purtau grija lor. Datorită evoluţiei demografice se estimează că o treime dintre copiii romani şi-au pierdut părinţi înainte de a pubertate. Tutela omniprezentă a fost o necesitate iar implicaţiile acesteia asupra economiei şi societăţii sunt vizibile. De exemplu, majoritatea bărbaţilor care şi-au început cariera politică între vârstele 25 şi 40 de ani nu s-au putut s-au baza pe taţi; prin urmare, patronii sunt cei care au avut un rol mai important în procesul de recrutare a elitei politice şi sociale.


roma-rep
FIDES EXERCITUM - încrederea în armată

Virtuţile romane

Familia romană a cultivat în cadrul ei o serie de virtuţi personale care i-au permis cetăţeanului roman să aibă tăria morală să contribuie la măreţia şi puterea Romei (maiestas populi Romani). Sunt măsura valorilor puse de acesta în serviciul comunităţii (res publica). Astăzi, ele sunt repere prin care ne putem măsura propriul comportament şi caracter:

• Auctoritas – „Autoritatea spirituală” exercitată de tată prin experienţă, Pietas şi Industria.

• Consilium – „Consilierea” se face printr-o judecată matură, aşezată.

• Comitas – „Bună creştere” se manifestă prin maniere, curtoazie, deschidere şi prietenie.

• Clementia – „Iertarea” caracterizată prin bunăvoinţă şi blândeţe.

• Dignitas – „Demnitatea” este un sentiment de sine, de mândrie personală.

• Diligentia – „Prudenţa” constă în înţelepciune şi putere de apreciere personală.

• Fides – „Fidelitatea” presupune loialitate şi seriozitate.

• Firmitas – „Tenacitatea” stă în puterea minţii, în capacitatea de a atinge de un scop.

• Frugalitas – „Economia” prezintă un stil economicos şi simplitate, însă fără a fi zgârcit.

• Gravitas –„Gravitatea” acţiunile presupun nobleţe şi demnitate, responsabilitate şi seriozitate.

• Honestas –„Respectabilitatea” este imaginea care-l prezintă ca un membru respectabil al societăţii.

• Humanitas – „Umanitatea” exercită rafinament, civilizaţie, învăţare şi dobândirea unei culturi.

• Industria –„Hărnicia” pretinde atingerea scopurilor pin muncă.

• Salubritas – „Salubritatea” permite păstrarea sănătăţii şi a curăţeniei.

• Severitas – „Severitatatea” urmăreşte auto-controlul, ponderarea dorinţelor.

• Pietas – „Pietatea” este veneraţia şi cucernicia; presupune un respect pentru ordinea naturală, socială, politică şi religiosă. Include idei de patriotism şi de devotament faţă de alţii.

• Temperantia – „Temperaţia” constă în stăpânirea de sine.

• Veritas – „Adevărul” pretinde onestitate în relaţiile cu ceilalţi.

Tinerii romani sunt educaţi prin valorile transmise din strămoşi (mos maiorum). Generaţia cea tânără se manifestă cu bună-cuviinţă (modestia) şi veneraţie (reverentia) faţă de cei vârstnici. Aceştia pretind ascultare (obsequium), puritate (pudicitia) şi respect (verecundia).

Educaţia primită acasă (disciplina domestica) a reprezentat baza disciplinei din armata romană (disciplina militaris) care a permis romanilor să creeze una din cele mai mari civilizaţii ale antichităţii.