Historia magistra vitae

b1
JUSTIȚIA

Viaţa juridică a Greciei antice clasice a fost determinată de trei factori dominanţi:

■ primul a constat în existenţa unei multitudini de oraşe-state (poleis), în care fiecare dintre acestea deţinea şi administra un ansamblu de legi proprii.

■ al doilea element a fost faptul că în cele mai multe poleis (o singură excepţie a fost Sparta), legile au fost prevăzute în statute scrise, unele dintre ele fiind elaborate, cuprinzând, mai mult sau mai puţin, coduri complete ce stabileau metodele procedurale şi de fond, normele de administrare a justiţiei. Acesta a fost rezultatul unei largi mişcări ce urmărea codificarea juridică ce a reuşit să câştige lumea greacă începând cu secolul al VII-lea î.Hr..

■ al treilea factor determinant pentru legislaţia greacă a fost lipsa unui corp de jurisprudenţă comparabil cu cel al romanilor. Oratori celebri, familiarizaţi cu legile din oraş, au fost interesaţi, în principal, de prezentarea argumentelor potrivite pentru a convinge juriile în faţa cărora au trebuit să-şi susţină cauzele, nu de analiza sistemului juridic cu scopul de a obţine o înţelegere mai profundă în implicaţiile sale. Nici filosofii nu au fost preocupaţi de drept, scopul lor fiind descoperirea unor standarde abstracte de justiţie.

Grecii antici nu au avut nici o lege sau pedeapsă oficială până în prima jumătate a secolului al VII-lea î.Hr.. Justiţia se exercita după reguli religioase sau familiale. Crimele au fost soluţionate de către membrii familiei victimei care căutau să-l pedepsească pe criminal (legea talionului). Această formă de a realiza justiţia a fost începutul a mai multor dispute interminabile terminate cu vărsare de sânge.

În lipsa unor legi scrise, puterea de a împărţi dreptatea era un privilegiu regal: la Homer şi la Hesiod, regii purtători de sceptru sunt cei care pronunţă sentinţele (themistes).

Cel care este însărcinat cu reforma justiţiei este Dracon, în 621 î.Hr.. Codul realizat de el, cunoscut ca fiind foarte sever, a fost un prim pas în direcţia umanizării şi raţionalizării. Solon din Atena (594 î.Hr.) realizează cel mai cunoscut număr de legi celebre, altele fiind întocmite de Zaleucus Locri Epizephyrii (în sudul Italiei) şi Charondas de Cantana (în Sicilia); existenţa legislatorului spartan Lycurg este considerată legendară.

O serie de acte normative, ce au fost atribuite în mod corect sau greşit lui Solon, sunt cunoscute din scrieri literare care reflectă o reformă legislativă în 403-402 î.Hr.. Una dintre legile draconice a fost păstrată, într-o inscripţie din Mansarda, într-o versiune revizuită datată din 409 sau 408 î.Hr.. Codul de legi al Gortyn (din sudul Cretei), care este în sine o versiune revizuită a unui cod mai vechi, este singurul care s-a păstrat în condiţii bune.


Tribunalele

Tribunalele sunt numeroase la Atena. Cel mai vechi şi cel mai venerabil este desigur Areopagul care judecă cazurile de omor cu premeditare, de răni făcute cu intenţia de a ucide, de incendiere a unei case locuite şi de otrăvire; el poate da sentinţe de condamnare la moarte sau de exil cu confiscarea bunurilor, în caz de rănire.

Procesele criminale sunt judecate de cei 51 de efeţi (ephétai) care sunt repartizaţi în mai multe tribunale:

■ cel numit Palládion judecă cauzele de omor involuntar şi de instigare la omor; sentinţa pe care o pronunţă este exilul pe termen limitat, fără confiscarea averii.

■ cel numit Delphinion este competent dacă arhontele-rege a hotărât că omuciderea este scuzabilă sau legitimă.

■ un al treilea tribunal, situat la Phreattýs, pe malul mării, îi audiază pe cei care, fiind exilaţi temporar pentru omucidere involuntară, au comis un nou omor, cu premeditare: acuzatul, fiind încă impur şi neavând dreptul de a pune piciorul în Attica, îşi prezintă apărarea stând într-o barcă, în faţa judecătorilor aşezaţi pe mal.

Un tribunal pentru omoruri este cel format din arhontele-rege şi şefii triburilor şi îşi are sediul în faţa Pritaneului. El condamnă în contumacie pe ucigaşii necunoscuţi şi judecă grav animalul sau obiectul de piatră, fier sau lemn care a provocat moartea unui om, urmând să purifice apoi teritoriul, ducându-l sau azvârlindu-l pe acela dincolo de graniţă.

Tribunalul atenian Heliáia, creat de Solon, este format din cetăţeni traşi la sorţi, fără deosebire de avere sau de clasă. Atribuţiile sale în domeniul justiţiei o deosebesc de celelalte cetăţi greceşti, având jurisdicţie aproape universală, în afara cazurilor de omor.

Desigur, multe acte ale vieţii publice erau pedepsite de Bule, iar Ecclesia, adunare plenară a poporului, judeca ea însăşi delictele cele mai grave împotriva siguranţei statului. Conform lui Xenofon ( în Elenicele, I, 7), în 406 î.Hr., strategii care ieşit învingători în lupta navală de la insulele Arginuse, dar care erau acuzaţi că neglijaseră să-i salveze pe soldaţii naufragiaţi în timpul furtunii, au fost judecaţi şi condamnaţi în două şedinţe dramatice ale adunării.

Heliáia este emanaţia Adunării poporului, care deşi deţinea toate puterile, inclusiv puterea judecătorească, nu poate face faţă la toate problemele cetăţii. Cu toate că era foarte numeroasă şi ea (6.000 de membrii), ea judecă în diferite secţii cele mai multe procese.

Membrii ei erau aleşi prin tragere la sorţi de către 9 arhonţi în fiecare an, câte 600 din fiecare cele 10 triburi, printr-o procedură asemănătoare cu cea folosită pentru desemnarea buleuţilor, alegându-i dintr-o listă de candidaţi stabilită de deme proporţional cu cifra populaţiei fiecăruia. Orice cetăţean care a atins vârsta de treizeci de ani şi căruia nu i s-au retras drepturile civice ca urmare a atimiei poate face parte din Heliáia. Numărul heliaştilor (heliastái) sau dicaştilor (dicastái) este identic cu cel al membrilor care trebuie să fie prezenţi la şedinţele plenare ale Ecclesiei, fracţiunea poporului care se consideră că este echivalentă, practic, cu întregul popor.

Diferitele tribunale care constituiau Heliáia (puteau funcţiona mai multe simultan) comportau jurii formate din câte 501 persoane, sau chiar din 1001, 1501, ori 2001. Numărul obişnuit era de 501. Heliaştii prestau un jurământ la intrarea în funcţie şi erau remuneraţi.


Eficienţa justiţiei

Este neîndoielnic că modul cum funcţiona justiţia, la Atena, nu era pe deplin satisfăcător şi că multe dintre criticile formulate de Aristofan în Viespile sunt întemeiate. Trebuie să mergem şi mai departe şi să recunoaştem că principiile dreptului atic nu sunt nici foarte ferme, nici foarte statornice ; lipsa unui cod lasă prea multă libertate judecătorilor din popor, care, în imensa lor majoritate, nu au, bineînţeles, nici o formaţie juridică, ba mai mult chiar, ca orice gloată, se lasă duşi cu prea mare uşurinţă de pasiunile, de simpatiile sau de antipatiile lor profunde.

Este destul să citim câteva pledoarii ca să ne dăm seama că aşa numita captatio benevolentiae constă de obicei în linguşirea orgoliului poporului şi în prezentarea împricinatului, atât cât e cu putinţă, drept un om de rând modest, duşman firesc al celor bogaţi şi al celor puternici. Apologia lui Socrate, în măsura în care Platon ne-a transmis cu exactitate trăsăturile ei, trebuie să fi fost o excepţie aproape unică, cu tonul de trufie aristocratică care o străbate. Sistemul judiciar atenian înlesnea şi creşterea numărului denunţătorilor.

Însă trebuie să se ţină seama şi de evoluţia dreptului şi să se recunoască că, de la legislaţia lui Dracon (secolul al VII-lea î.Hr.) care reprezenta şi ea o îmbunătăţire în raport cu epoca anterioară, dreptul şi justiţia făcuseră, la Atena, progrese mari. Cel mai important dintre ele este abolirea pedepselor colective şi recunoaşterea responsabilităţii individuale, căci în epoca veche nu era lovit numai vinovatul, ucigaşul, ci şi întreaga lui familie.

Vechiul principiu al legii talionului ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte nu mai era aplicat decât în mod excepţional în Atena lui Pericle, unde pedepsele pecuniare tind tot mai mult să înlocuiască pedepsele aflictive, cel puţin în cazul cetăţenilor.

Drept este să criticăm nu intenţia, ci eficacitatea practică a acestui sistem judiciar. Într-adevăr, atenienii erau foarte preocupaţi să împartă dreptatea în chip echitabil, luându-şi tot felul de garanţii de imparţialitate şi conformându-se, pe cât era posibil, ideilor morale ale timpului.

Toţi judecătorii care formau Heliáia depuneau un jurământ la intrarea în funcţie; formula acestuia poate fi reconstituită aproximativ dacă se combină diferite pasaje din autorii vechi în următorul mod:

Voi vota în conformitate cu legile şi cu decretele care emană de la Adunarea poporului, ca şi de la Bulé. În cazurile pe care nu le-a prevăzut legislatorul voi adopta soluţia cea mai dreaptă, fără a mă lăsa condus de părtinire sau de duşmănie. Voi vota ţinând seama numai de problemele care au fost supuse tribunalului. Voi asculta cu aceeaşi atenţie amândouă părţile. O jur pe Zeus, pe Apolon, pe Demeter. Dacă-mi respect jurământul, viaţa să-mi fie; dacă mi-l calc, blestemul să se abată asupra mea şi-asupra familiei mele!.

Un sistem judiciar care a produs condamnarea la moarte a lui Socrate, omul despre care putem spune că între toţi cei din vremea sa a fost cel mai bun şi cel mai înţelept şi cel mai drept a fost, desigur, departe de a fi perfectă chiar şi pentru vremea sa. Este mai bine să recunoaştem că Atena, în ciuda unor eforturi meritorii, nu a ajuns în domeniul justiţiei la acea acmé, la acea perfecţiune la care înălţase ea artele, literele, filosofia. Nu încape îndoială că ea nu avea darul juridic pe care aveau să-l deţină romanii, cărora e drept să le recunoaştem măcar acest aport în creaţia civilizaţiei care stă la originea propriei noastre civilizaţii.