Historia magistra vitae

b1
JUSTIȚIA

Alegerea membrilor din Heliáia

Repartiţia heliaştilor între diferitele tribunale era însoţită de un nesfârşit şir de precauţii, menite să împiedice părţile implicate să afle dinainte numele vreunui judecător.

Descrierea acestei operaţii minuţioase se regăseşte în cele trei capitole din Constituţia Atenei de Aristotel, care însă fiind incomplete nu ne-au îngăduit să o înţelegem perfect, numai de la descoperirea şi identificarea unor fragmente de clerotéria (maşini de tras la sorţi), găsite în săpăturile din Agora. Constituţia Atenei a fost publicată în 1891, după un papirus care este singurul nostru document pentru acest text.

Înainte de zorii zilei când trebuie să aibă loc audierile la Heliáia, heliaştii se scoală cu noaptea-n cap şi se îndreaptă spre tribunale, la lumina faclelor pe care le duc nişte sclavi tineri. Ei se prezintă apoi la intrarea în tribunal destinată tribului lor, având fiecare legitimaţia sa de heliast, adică o tăbliţă de bronz (pinakion) sau de merişor (după epoci) pe care este gravat numele său, însoţit de patronimicul şi de demoticul său, ca şi una din primele zece litere ale alfabetului, de la A la K, care indica de ce secţie a tribunalului aparţine heliastul, căci cei şase sute de heliaşti dintr-un trib sunt împărţiţi în zece secţii de câte şaizeci de persoane. Numărul heliaştilor prezenţi dintr-o secţie trebuia să fie adesea mult sub şaizeci din motive de boală sau din orice fel de alt motiv.

Filocleon din Viespile, pe care fiul său l-a închis în propria lui casă, va lipsi desigur la apel. S-au găsit tăbliţe de heliast, de pildă cea a lui Dionysios fiul lui Dionysios din Coile care are în colţul de sus litera A: Dionysios aparţinea deci primei secţii din tribul său. Oricine ştia că demul Coile făcea parte din tribul Hippothontis.

Înaintea intrării destinate fiecărui trib se afla unul dintre cei nouă arhonţi, iar la cea de a zecea stătea secretarul tesmoteţilor; ei erau ajutaţi de aprozi, care erau nişte sclavi publici. De fiecare parte a porţii de la fiecare din aceste intrări stă pregătit un clerotérion; există aşadar câte două pe trib, în total douăzeci. Un clerotérion este un stâlp de marmură cu faţa anterioară străpunsă de mici crăpături orizontale menite să adăpostească tăbliţele heliaştilor; aceste crăpături sunt aşezate unele sub altele, pe cinci coloane. Deasupra fiecăreia dintre aceste coloane sunt săpate literele A – B – Γ – Δ – E pentru primul clerotérion şi Z – H – Θ – I – K pentru cel de al doilea clerotérion al fiecărui trib. Într-un colţ al fiecărui stâlp a fost săpat un canal vertical care se deschide în partea de sus sub formă de pâlnie şi care lasă să iasă prin partea de jos zarurile care sunt introduse în pâlnie, dar nu le lasă să iasă decât unul câte unul, datorită unui dop sau datorită unui mecanism de închidere asemănător cu un robinet, care se află la ieşirea de jos a canalului. Ni s-ar părea mai comod să se folosească obiecte circulare asemănătoare cu nişte bile, dar Aristotel este categoric: se puneau cuburi (kýboi), comparabile cu cele întrebuinţate la jocul de zaruri, făcute din bronz, unele albe, altele negre.

La fiecare intrare, pe lângă cele două clerotéria, sunt aşezate şi zece cutii, însemnate fiecare cu câte una din primele zece litere ale alfabetului. Fiecare judecător îşi depune tăbliţa în cutia însemnată cu litera care apare şi pe această tăbliţă. Apoi, aprodul scutură cutiile şi arhontele trage la întâmplare, din fiecare din ele câte o tăbliţă. Primul heliast al cărţii nume este tras din fiecare cutie este numit afişorul, fiindcă el este însărcinat să aşeze în crăpăturile din cleroterion propria lui tăbliţă şi apoi pe cele ale colegilor lui, pe măsură ce arhontele le scoate din cutie. Fiecare din cei zece afişori ai fiecărui trib umple în felul acesta în ordine, începând de sus, crăpăturile de pe şirul vertical (canonás) aflat sub litera care corespunde secţiei sale. Destul de repede sunt afişate astfel pe clerotérion numele tuturor judecătorilor prezenţi.

Arhontele verifică atunci câte nume sunt afişate în total pe şirul cel mai puţin complet (cel al secţiei cu cele mai multe absenţe); el ştie, pe de altă parte, de câţi juraţi este nevoie pentru audierile din acea zi şi stabileşte în consecinţă numărul de zaruri albe şi negre care urmează să fie puse în pâlnia fiecăruia din cele două clerotéria.

Heliaştii ale căror nume sunt afişate mai jos de sfârşitul coloanei celei mai scurte ştiu din acea clipă că tragerea la sorţi i-a eliminat şi că se vor putea întoarce curând acasă. Să presupunem, de pildă, că în acea zi trebuie să se constituie 4 jurii de câte 500 de membri fiecare, că trebuie deci să se desemneze 2.000 de heliaşti, ceea ce înseamnă 200 de fiecare trib şi 100 de fiecare clerotérion. Arhontele pune în pâlnie (100 : 5 =) 20 de zaruri albe.

Să mai presupunem şi că şirul cel mai puţin complet are patruzeci şi cinci de nume : el va pune (45 – 20 –) 25 de zaruri negre. Dar, bineînţeles, zarurile albe şi cele negre sunt aruncate deodată în pâlnie, ca să se repartizeze la întâmplare.

Fiecare zar alb care iese din aparat contează pentru un şir orizontal de cinci tăbliţe şi la fel se întâmplă şi cu fiecare zar negru: astfel, dacă primul zar care iese este alb, primele cinci tăbliţe de pe fiecare coloană (este vorba de coloanele afişorilor din fiecare secţie) sunt valabile pentru ziua aceea, iar numele posesorilor lor sunt imediat strigate de crainic. Dacă al doilea zar este negru, cei cinci heliaşti care au tăbliţe aşezate pe rândul doi în fiecare coloană sunt trimişi acasă: ei nu vor fi judecători în acea zi. şi la fel merge mai departe.

Pe lângă clerotéria şi cele zece cutii care au adăpostit tăbliţele heliaştilor din fiecare trib, arhontele mai are la dispoziţie şi două urne precum şi cutii egale ca număr cu numărul completelor de judecată care trebuie să fie constituite. Cele două urne – aşezate câte una lângă fiecare clerotérion – conţin atâta ghindă câţi juraţi trebuie să fie numiţi din câte 5 secţii ale fiecărui trib, iar această ghindă este însemnată cu literele alfabetului, începând cu cea de a unsprezecea (A). Fiecare literă corespunde unul complet de judecată, repartizarea făcându-se şi ea tot printr-o tragere la sorţi, prealabilă. În cazul ipotetic pe care l-am descris mai sus, a patru jurii de câte 500 de membri, fiecare vas atribuit unui clerotérion va trebui să aibă 25 ghinzi notate cu A, 25 notate cu M, 25 notate cu N şi 25 notate cu S. Judecătorul ridică în sus ghinda pe care a tras-o pentru a-i arăta litera de pe ea mai întâi arhontelui care prezidează. Acesta, după ce citeşte litera, pune tăbliţa judecătorului în cutia care are aceeaşi literă ca ghinda.

Apoi, heliastul îşi mai arată o dată ghinda aprodului care-i înmânează un toiag – însemna al judecătorului în exerciţiul funcţiunii – de culoarea tribunalului care are aceeaşi literă cu ghinda, ca să-l silească să intre în tribunalul pe care i l-a hărăzit soarta şi nu în altul; dacă ar intra în altul, culoarea toiagului său ar da în vileag numai decât frauda, căci tribunalele au lintoul uşii vopsit fiecare în altă culoare, iar judecătorul trebuie să se ducă la tribunalul care are aceeaşi culoare şi aceeaşi literă cu ghinda lui.

Între timp, afişorii le-au înapoiat tăbliţele celor care n-au ieşit la sorţi, iar aprozii duc la tribunale cutiile în care se află numele membrilor tribului care judecă la fiecare tribunal. Aceste cutii, ei le vor lăsa unor judecători pe care tragerea la sorţi i-a desemnat pentru a le restitui tăbliţele, după audienţă, colegilor lor. în felul acesta, tăbliţele le vor îngădui să facă apelul pentru plata indemnizaţiei (misthòs dicasticós), căci judecătorii primeau, pe fiecare zi de şedinţe, unul, doi sau trei oboli, în funcţie de epocă.

În capitolul LXVI al Constituţiei Atenei, Aristotel explică în continuare, la fel de meticulos, cum era tras la sorţi numele magistratului care prezidează fiecare tribunal. S-a putut observa că numărul juraţilor dintr-un tribunal este întotdeauna impar (de obicei 501), ca să nu se ajungă la o împărţire egală a voturilor, în timp ce sistemul cleroteriilor dădea un număr par de juraţi (500), dar nu ştim cum era desemnat ultimul hellast.

Magistratul care prezida avea oare drept de vot? Lucrul rămâne îndoielnic. Aristotel explică apoi, cu tot atâtea detalii, cum sunt desemnaţi, printre juraţi, cel care supraveghează apa din clepsidră (instrumentul eu care se măsura timpul acordat pentru a vorbi părţilor şi apărătorilor lor, tot aşa cum se face un ceas cu nisip), cei care supraveghează buletinele de vot şi cei care urmează să împartă, aşa cum am spus-o mai sus, indemnizaţia de prezenţă colegilor lor.

Modul de repartiţie a heliaştilor arăta cu ce grijă meticuloasă se ocupa democraţia ateniană de funcţionarea tribunalelor, evident, pentru a împiedica orice fraudă şi orice intrigă a părţilor pe lângă membrii tribunalului care avea să-i judece: cu acest sistem, nici un împricinat nu putea şti dinainte din cine se va compune tribunalul în faţa căruia va trebui să compară.

Bineînţeles, tribunalele care alcătuiesc Heliáia nu puteau funcţiona în zilele când se ţinea o şedinţă a Adunării, de vreme ce heliaştii erau cetăţeni şi deci membri ai Ecclesiei. Ele nu puteau funcţiona nici în zilele de sărbătoare, din motive religioase, nici în zilele care treceau drept nefaste. Mersul justiţiei suferea astfel deseori întârzieri.


Desfăşurarea unui proces

Heliaştii după ce au ajuns la tribunalul care le-a fost hărăzit primesc un jeton (sýmbolon), pe care-l vor schimba cu un altul în momentul votului; acesta din urmă le va da dreptul la indemnizaţie, la sfârşitul audienţei. Heliaştii se instalează pe nişte bănci de lemn acoperite cu rogojini de papură.

Magistratul care prezidează audienţa îşi are jilţul pe o estradă înaltă (bárna), în fundul sălii; el e înconjurat de secretarul sau grefierul său, de un crainic public şi de arcaşii sciţi care se ocupă de poliţie la tribunale, ca şi la Adunare. În faţa lui se află tribuna pentru pledoarii, alături de care stau, la dreapta şi. la stingă, tribunele celor două părţi. Există şi o masă pe care se va face numărătoarea voturilor.

Publicul, care poate asista la audienţă, cu excepţia cazurilor când se judecă cu uşile închise, se înghesuie aproape de intrare şi este despărţit de juraţi printr-o barieră. De îndată ce începe şedinţa, la un semn al preşedintelui, uşa este închisă.

La începutul şedinţei tribunalului, grefierul citeşte actul de acuzare şi răspunsul scris al apărării, care se află, ambele, la dosar. Apoi preşedintele dă cuvântul, pe rând, acuzării şi apărării. Orice cetăţean care e implicat într-un proces trebuie să vorbească singur. Dacă nu se socoteşte în stare s-o facă, el comandă unui profesionist (logográphos) o pledoarie şi o învaţă pe de rost: multe dintre pledoariile păstrate ale lui Lysias, ale lui Demostene etc. au fost scrise în felul acesta, la cererea unui client. Împricinatul poate cere tribunalului îngăduinţa, care este de obicei acordată, de a fi ajutat sau chiar înlocuit de un prieten mai elocvent (synégoros) care nu este avocat de meserie şi nu poate fi retribuit.

Atenienii care nu sunt încă majori, femeile, metecii, sclavii şi foştii sclavi eliberaţi sunt reprezentaţi în justiţie de tatăl, soţul, tutorele legal, stăpânul sau patronul lor (prostátes).

Cu excepţia cazurilor când un semn atmosferic rău prevestitor determină suspendarea şedinţei, cum se întâmplă şi la Adunare, dezbaterile se desfăşoară fără pauză şi trebuie să se termine în aceeaşi zi. De aceea trebuie să se fixeze o limită pentru timpul cât au voie să vorbească părţile, care au fiecare drept de replică. în acest scop se utilizează clepsidra, sau orologiul cu apă.

De-a lungul, întregii durate a dezbaterilor, heliaştii nu fac altceva decât să asculte. Imediat după aceea, crainicul îi cheamă să voteze. Fiecare trebuie s-o facă după conştiinţa lui şi în conformitate cu conţinutul jurământului pe care l-a depus, fără să se consulte unii cu alţii, fără să existe nici o deliberare.

În secolul al V-lea î.Hr., fiecare judecător punea o pietricică (pséphos) sau o scoică într-una din cele două urne pe lângă care trecea şi unde se adunau, într-una, voturile în favoarea acuzatului, în cealaltă, voturile care-l condamnau.

În secolul al IV-lea î.Hr., pentru a se asigura mai bine secretul votului, s-a născocit un alt sistem: fiecare jurat primea câte două discuri mici de bronz prin care trecea câte o tijă metalică; dintre aceste tije, una era compactă, cealaltă goală pe dinăuntru. S-au găsit nişte discuri din acestea şi ele au inscripţia vot public (pséphos demosía). Heliaştii mai treceau şi atunci prin faţa a două urne, dar numai prima conta. Ei ţineau discurile ascunzând între degetul mare şi arătător capetele tijei şi puneau în prima urnă discul cu tija goală pe dinăuntru dacă votau condamnarea şi discul cu tija plină dacă votau achitarea, iar apoi puneau discul rămas în cea de a doua urnă.

Atunci când majoritatea voturilor îl declară pe acuzat vinovat, pedeapsa este fie determinată de lege, fie se trece la fixarea pedepsei, ceea ce va face necesar un nou vot. Acuzarea şi apărarea propun fiecare o pedeapsă iar juriul alege între cele două opţiuni de pedeapsă. Gama de pedepse posibile includea condamnarea la moarte, închisoare, pierderea drepturilor civile (de exemplu, dreptul de vot, dreptul de a servi ca un jurat, dreptul de a vorbi în cadrul Adunării), exil şi amenzi.

În procesul lui Socrate, în 399 î.Hr., i se dat inculpatului din nou cuvântul spre a indică el însuşi pedeapsa care i se pare potrivită. Socrate a declarat că nu are conştiinţa să merite vreo pedeapsă, ci mai curând o răsplată, pentru serviciile pe care le-a adus atenienilor, şi a sugerat să fie hrănit în pritaneu, aşa cum erau hrăniţi marii binefăcători ai statului sau învingătorii la jocurile olimpice. În gura unui acuzat a cărui vinovăţie fusese recunoscută, astfel de vorbe frizau impertinenţa şi el a fost condamnat la moarte: heliaştilor nu le plăceau persoanele care păreau că-şi bat joc de ei.

Când acuzatul este achitat, iar acuzatorul lui n-a obţinut nici măcar a cincea parte din voturi, acesta din urmă este condamnat la o amendă, sau chiar la atimía, adică la pierderea drepturilor cetăţeneşti. Aşa a păţit Eschine, în 330 î.Hr., când a pierdut procesul pe care i-l intentase lui Ctesiphon, adică indirect lui Demostene, în problema coroanei: el a fost condamnat la amenda foarte mare de 1.000 de drahme. Se înţelege că o asemenea măsură a părut necesară pentru a îngrădi activitatea sicofanţilor, veşnic gata să acuze pe vreunul dintre concetăţenii lor. Într-adevăr, aşa cum spuneam mai înainte, fiindcă nu exista procuratură, legile îi încurajau pe denunţători acordându-le o parte din bunurile confiscate de la acuzat, dacă se stabilea vinovăţia lui. Riscul unei pedepse care-i pândea chiar pe denunţători dacă nu-şi puteau dovedi acuzaţiile nu era decât corespondentul logic al acestui avantaj şi trebuia să-i facă să stea puţin pe gânduri înainte de a intenta o acţiune judiciară.

Evident, un sistem judiciar aşa de aparte, care necesita participarea unei întregi mulţimi de heliaşti, era de natură să dezvolte, la mulţi atenieni, gustul pentru procedură şi pentru şicană, în aşa măsură încât Atena apărea ca o Dicaiópolis, o capitală a şicanei.

În Viespile, Aristofan atrage atenţia în chip nostim asupra acestei primejdii. Sunt criticate mai ales consecinţele indemnizaţiei judecătoreşti instituite ca despăgubire pentru pierderea de timp pricinuită de participarea asiduă la şedinţe: oamenii fără ocupaţie, incapabilii, se năpusteau la tribunale ca să capete banii cuveniţi pentru jetoanele de prezenţă. Se pare totuşi că justiţia ar fi putut funcţiona bine şi cu un aparat mai puţin costisitor şi un număr mai mic de juraţi.

Trebuie să recunoaştem însă, în instituţiile judiciare ale Atenei, acelaşi spirit democratic care încredinţa întregului popor conducerea cetăţii. Ecclesia, aşa cum am văzut mai sus, deţinea şi puterea judecătorească, cum le deţinea şi pe toate celelalte, şi multe sunt la număr procesele politice pe care le-a judecat chiar ea, în primul rând când acuzaţii erau strategi. însă ea nu putea face faţă la toate.

Heliáia, emanaţie a Adunării, compusă, ca şi Sfatul, din cetăţeni proveniţi din toate triburile şi ca atare cu adevărat reprezentativă pentru poporul atenian, trebuia să aibă destul de mulţi membri pentru a-şi păstra un caracter popular indiscutabil, fapt care îi justifica suveranitatea, căci sentinţele ei erau fără drept de apel.

În timpul instruirii procesului, mărturia sclavilor nu are valoare decât dacă este obţinută prin tortură (bici, şevalet, menghină sau roată), dar folosirea acestui mijloc e precedată întotdeauna de o somaţie : una din părţi se arată dispusă să-şi ducă sclavii la tortură sau somează partea adversă să-i predea pe ai ei. Poate că tortura nu era prea aspră şi consta mai ales dintr-o formalitate creată chiar de situaţia sclavului care s-ar fi putut teme de resentimentul stăpânului său dacă ar fi vorbit altfel decât sub constrângere. Sigur este, în orice caz, că niciodată nu era torturat un om liber, fie el atenian, metec sau străin.