Historia magistra vitae

b1
JUSTIȚIA

Aşa cum procedura tribunalelor este diferită dacă cei doi împricinaţi sunt amândoi cetăţeni şi dacă sunt, unul sau celălalt sau amândoi, meteci sau sclavi, tot astfel şi pedeapsa este diferită în funcţie de condiţia persoanelor.

■ pedepsele pecuniare sunt: amenda, despăgubirile, confiscarea parţială sau totală a bunurilor.

■ pedepsele aflictive: exilul temporar (phygé) sau definitiv (aeiphygía) pierderea drepturilor cetăţeneşti (atimía), detenţiunea (care, în afara condamnaţilor la moarte care-şi aşteaptă execuţia, ca Socrate, nu poate lovi decât pe necetăţeni), flagelarea pe o roată şi, însemnarea cu fierul roşu şi legarea unor cătuşe de gât şi de picioare (xýla), chinuri rezervate sclavilor, şi în sfârşit moartea, despre care vom vorbi în curând.

■ pedepsele infamante: au un caracter arhaic şi religios, cum ar fi interdicţia de a purta podoabe şi de a intra în temple care le loveşte pe femeile adultere, blestemul pronunţat în contumacie împotriva persoanelor vinovate de sacrilegiu, înscrierea dezonorantă pe o stelă şi, în sfârşit, refuzul de a permite înmormântarea.

Magistratul care prezidase tribunalul punea un grefier să întocmească sentinţa şi apoi trimitea acest act magistraţilor însărcinaţi cu executarea lui: Celor unsprezece, care erau mai mari peste temniceri şi peste călău, sau celor numiţi práctores, care percepeau amenzile, sau celor numiţi poletái, care erau însărcinaţi să vândă prin licitaţie publică bunurile confiscate şi să înmâneze, dacă era cazul, acuzatorului, prima care îi revenea şi vistiernicilor Atenei dijma legală.

Mulţi cetăţeni şi străini, dacă erau condamnaţi la pedepse pecuniare care depăşeau mijloacele lor, puteau scăpa de pedeapsa stabilită exilându-se de bună voie: aşa a făcut Eschine, după procesul Coroanei şi aşa a făcut şi Demostene după afacerea Harpalos. Se ştie că şi Socrate ar fi putut, după condamnarea lui la moarte, să iasă din închisoare eu ajutorul prietenilor şi să plece în exil. El a băut cucuta, ceea ce nu era cel mai crud mod de execuţie, ci un fel de sinucidere tolerată. Care era, aşadar, la Atena, soarta obişnuită a condamnaţilor la moarte ?

În Eumenidele lui Eschil, Apolon, izgonind din templul său delfic hidosul cor al Eriniilor care-l urmăresc pe Oreste, le spune: Nu vi se cade să vă apropiaţi de acest lăcaş. Locul vostru e acolo unde justiţia taie capetele, scoate ochii, unde se înjunghie, unde, pentru a li se curma fecunditatea, li se smulge copiilor floarea tinereţii, unde se mutilează, unde se lapidează şi unde vuieşte vaietul lung al oamenilor traşi în ţeapă.

Nimic nu ne îngăduie să presupunem că Eschil se gândeşte aici la realităţi ateniene contemporane cu el, aşa cum fac atât de deseori tragicii greci: castrarea copiilor, de pildă, este un obicei oriental, necunoscut în Grecia.

Care era, aşadar, la Atena modul de execuţie capitală cel mai obişnuit ?

În 1915, într-o groapă comună care a fost descoperită la Faleron şi care este de altfel anterioară epocii clasice, s-au descoperit şaptesprezece cadavre cu câte un lanţ de fier în jurul gâtului şi cu cătuşe la fiecare mână şi la fiecare picior. Aceste schelete sunt fără îndoială cele ale unor condamnaţi care, înainte de a-şi da ultima suflare, au fost ţintuiţi cu lanţuri şi cătuşe de o scândură mare (resturi de lemn mai erau încă prinse de cătuşe). Este vorba probabil de nişte piraţi care au fost capturaţi şi executaţi.

Or, noi ştim de la Herodot că atenienii, în 479, punând mâna pe persul Astyages, guvernatorul cetăţii Sestos, l-au ţintuit de viu pe o scândură. Plutarh ne povesteşte că Pericle, după ce a înfrânt răscoala insulei Samos, în 439, a pus să fie legaţi de nişte stâlpi, în Agora la Milet, mai mulţi samieni şi i-a lăsat acolo zece zile în şir; după aceasta a poruncit să fie ucişi eu lovituri de măciucă. Aristofan (în Tesmoforiile, 930 – 1014) ni-l arată pe Mnesilochos legat de scândură de către un arcaş scit şi expus astfel, ca Andromeda pe stânca sa. În alt loc, el vorbeşte de instrumentul de lemn cu cinci găuri căruia i-ar fi hărăzit Cleon: aceste cinci găuri corespund evident crampoanelor care prind gâtul şi membrele.

Din mărturiile arheologice şi literare reiese, aşadar, o imagine foarte clară a acestei cazne pline de atrocitate.

Condamnatul este legat, gol, cu 5 crampoane de un stâlp înfipt în pământ; nimeni nu are voie să se apropie de el pentru a-l ajuta sau pentru a-i uşura cât de cât soarta; se aşteaptă ca el să moară. Un asemenea chin nu e lipsit de legături cu răstignirea: atâta doar că, la răstignire, mâinile şi picioarele sunt bătute în cuie, iar pierderea de sânge care se produce astfel este de natură să scurteze cazna; în plus, una din părţile esenţiale ale caznei de care vorbim este lanţul care strânge maxilarul inferior şi care, datorită greutăţii trupului, adaugă suferinţei un element cu totul apreciabil. Ne închipuim cum ar putea fi agonia pacientului prelungită timp de mai multe zile.

Că un asemenea mod de execuţie a fost practicat la Atena, faptul nu poate să nu ne schimbe puţin ideile asupra dreptului lor penal: şi el a fost practicat de-a lungul întregii perioade clasice: existenţa lui poate fi urmărită până la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr..

Oare această caznă se numea apotympanismós, cuvânt prin care se desemnează de obicei la Atena execuţia capitală ? S-a crezut aşa, dar nimic nu e sigur. În ce consta deci un apotympanismós? Era oare o ciomăgeală de moarte ? Sau poate decapitarea ? În momentul de faţă nu e cu putinţă s-o spunem.

În orice caz, locul de execuţie se afla afară din oraş, de-a lungul zidului lung de nord, între Atena şi Pireu: într-o zi, ne spune Platon (în Republica IV 439 e), Leontios, întorcându-se de la Pireu şi mergând prin exterior de-a lungul zidului nordic a zărit cadavre în locul de execuţie. Acest loc este diferit de prăpastia numită bárathron, o veche mină situată la vest de Acropolă, unde erau azvârliţi, încă dintr-o epocă foarte îndepărtată, anumiţi condamnaţi la moarte. Azvârlirea în bárathron pare să fi fost rezervată pentru cazurile de sacrilegiu şi pentru crimele politice.

Lapidarea, atestată rareori, pare să fi fost sortită, şi ea, tot celor care au încălcat pietatea şi trădătorilor, dar ea are aspectul unei execuţii sumare, înfăptuite chiar de popor, sub imperiul indignării; în felul acesta, în 479 î.Hr., buleutul Lycidas, care era de părere să se accepte propunerile lui Mardonios, a fost lapidat pe loc de către colegii lui şi de către ceilalţi cetăţeni care erau de faţă.

Expunerea pe o scândură ridicată în sus era mai cu seamă pedeapsa piraţilor şi a răufăcătorilor prinşi în flagrant delict de furt sau de crimă cu tâlhărie. Ceilalţi condamnaţi la moarte, când nu li se îngăduia să bea cucută, îndurau supliciul misterios numit apotympanismós.