Historia magistra vitae

b1
VIAȚA COTIDIANĂ

În familia grecească nu se năşteau mulţi copii mai ales pentru că părinţii se fereau, din cauza sărăciei sau a egoismului, să aibă şi alte guri de hrănit şi se temeau, pe deasupra, ca patrimoniul familiei să n-ajungă să se împartă între prea mulţi moştenitori, ceea ce ar fi micşorat în consecinţă partea fiecăruia.

Hesiod (în Munci şi zile 376-377) proclamă categoric: Fie să nu ai decât un singur fiu care să se îngrijească de avere! În felul acesta sporeşte bogăţia în case, iar mai târziu Platon (Legile 11 936 d.) declara şi el: Numărul de copii pe care legea îl socoteşte de ajuns va fi un băiat şi o fată.

Plutarh arată şi el (în Solon 20) cum îl Solon îl sfătuia pe cel care o luase de nevastă pe fiica epicleros să aibă legături cu ea cel puţin de trei ori pe lună, căci era vorba aici să se obţină cât mai repede un moştenitor de sex bărbătesc ca să poată dăinui oikos-ul. Când Plutarh scrie însă (în Eroticos 769 a): Dând această lege, Solon voia să fie oarecum reînnoită şi călită din nou căsătoria, prin această dovadă de iubire, el se înşeală desigur în privinţa intenţiilor legislatorului şi-i atribuie propria sa concepţie despre dragostea conjugală.

Menandru (în Fragmentul 659) exprimă ideile obişnuite ale celor vechi atunci când scrie: Mai nefericit decât un tată este doar un tată cu copii mai mulţi. Printre copii trebuie, de altfel, să facem deosebirea între băieţi şi fete. Poetul comic Posidippus (în Fragmentul 11) spune: Un fiu îl creşti întotdeauna, chiar dacă eşti sărac; o fată o expui, chiar dacă eşti bogat.

Existau două mijloace de a evita să ai o familie prea numeroasă: avortul şi expunerea copiilor nou născuţi; amândouă aceste mijloace erau considerate drept legitime.

Avortul nu este interzis de lege decât atunci când legea intervine pentru a asigura drepturile stăpânului copilului care urmează să se nască, drepturile tatălui adică. Mama nu poate avorta fără consimţământul soţului ei, nici sclavul fără consimţământul stăpânului. Un străin îl lezează pe tată sau pe stăpânul sclavei dacă provoacă avortul soţiei sau al sclavei.

Cu toate acestea, conştiinţa religioasă este mai puţin îndrăzneaţă decât legea civilă şi aşa se explică de ce Aristotel recomandă să se practice avortul înainte ca fătul să fi dobândit viaţă şi simţire, înainte ca el să fie cu adevărat o fiinţă vie. O veche lege religioasă din Cirene face deosebirea între embrionul format şi cel încă neformat. În caz de avort, în prima situaţie impuritatea care loveşte întreaga casă este asimilată cu impuritatea care apare în urma unui deces; în cea de a doua situaţie, nu există decât o impuritate uşoară, asemănătoare cu cea care se produce după o naştere. Nu este vorba câtuşi de puţin de un principiu general care ar recunoaşte dreptul la viaţă chiar şi copilului care se află încă în pântecele mamei, ci numai de un scrupul religios.

Acelaşi scrupul îi oprea pe greci să ucidă copilul care se născuse, dar nu-i oprea să-l lase să moară din lipsa hranei şi a îngrijirilor. În general, infanticidul este privit adesea ca un act aproape indiferent, deoarece copilul nu participă încă la viaţa grupului social. Câtă vreme nu a fost integrat în aceasta prin riturile statornicite care îi dau măcar un început de personalitate şi în special câtă vreme nu a căpătat un nume, copilul nu are o existenţă reală: dispariţia lui nu pune în mişcare sentimentele pe care le numim naturale.

Dar, ca urmare a aceleiaşi ipocrizii care îl determină pe Creon să n-o execute pe Antigona, după ce a condamnat-o la moarte, ci s-o închidă într-o grotă unde va muri singură de asfixie şi de foame (aceasta va fi, la Roma, pedeapsa vestalelor care şi-au călcat legământul de castitate), ca urmare a aceleiaşi ipocrizii deci, copilul pe care părinţii nu vor să-l crească nu este ucis, ci părăsit afară, într-o oală sau cratiţă de argilă care-i va sluji de mormânt, după cum scrie Aristofan (în Tesmoforiile 505 şi 509, Broaştele 1190).

Copiii nelegitimi sunt expuşi mai adesea decât ceilalţi, aşa cum se întâmplă, în legendă, cu fiul Creusei, pe care zeul Apollo o sedusese pe când era tânără, dar şi copiii legitimi supranumerari aveau aceeaşi soartă.

Nou născuţi puteau fi luaţi şi crescuţi de alţii şi ajungeau apoi sclavi; ba chiar uneori ei aduceau împlinirea dorinţelor unor soţii sterile care-şi înşelau soţul prefăcându-se că sunt însărcinate şi-i dăruiau astfel fiul mult dorit!

În Sparta, Plutarh (în Licurg 16) arată că eugenia era o preocupare importantă, copilul nou născut trebuia să fie arătat bătrânilor din trib: Ei cercetau copilul; dacă era bine tăcut şi zdravăn porunceau să fie crescut; dacă nu ieşise bine şi. era diform, ei puneau să fie dus în locul numit Apothetai, o prăpastie din apropierea Taigetului. Copilul nou născut trecuse înainte de aceasta printr-o încercare prealabilă: Femeile din Sparta nu spălau copiii nou născuţi cu apă, ci cu vin, ca să le pună la încercare firea. Se spune, într-adevăr, că copiii epileptici şi bolnăvicioşi, la atingerea vinului curat, sunt cuprinşi de convulsii. În alte regiuni, copiii erau puşi la încercare cu ajutorul apei îngheţate sau chiar al urinei.

Naşterea era un prilej de sărbătoare în familie. Înainte ca sarcina să se apropie de termen, femeile aduceau sacrificii Ilitiei, Artemidei şi Nimfelor.

La naştere, atenienele nu erau asistate decât de femeile din casă: cuvântul maia se poate referi la orice femeie care a atins o anumită vârstă, la orice slujnică cu experienţă, în stare să facă oficiul de omphalotomos (cea care taie cordonul ombilical).Cu toate acestea, în cazurile grele, era chemată o moaşă sau chiar un doctor.

Înainte de a începe naşterea, casa e unsă cu smoală ca să se gonească demonii sau, mai degrabă, pentru că smoala te apără de impuritate; orice naştere comportă, într-adevăr, o impuritate şi pentru mamă, şi pentru toţi cei din casă; aşa se explică de ce nici o naştere nu trebuie să aibă loc în interiorul unui sanctuar.

De îndată ce s-a născut copilul, se atârna la uşa casei o coroană din frunze de măslin, simbol al vieţii civice, pentru un băiat, fâşii de lână, simbol al vieţii de muncă în gineceu, pentru o fată. Se procedează aşa şi în semn de bucurie şi pentru a-i înştiinţa pe vecini cu privire la naşterea şi sexul copilului.

În a cincea sau în a şaptea zi de la naştere are loc sărbătoarea familială numită amphidromia. Cu această ocazie se făceau sacrificii către Apollo, Artemis, Nimfe şi către zeităţile fluviale. Sărbătoarea comportă, pe de o parte, rituri de purificare pentru mamă şi pentru toate persoanele care au venit în contact cu naşterea şi, pe de alta, ceremonia care duce la integrarea copilului în grupul social: copilul este luat în braţe şi purtat în fugă în jurul vetrei (numele sărbătorii înseamnă alergare de jur împrejur). Cu această ocazie se întrunesc toţi membrii familiei. Din acest moment, copilul este acceptat de comunitate, hotărârea de a-l creşte este luată, iar tatăl familiei nu mai are dreptul să se descotorosească de el.

În sfârşit, în cea de a zecea zi de la naştere, membrii familiei se adună din nou şi iau parte la un sacrificiu şi la un banchet. Atunci i se dă copilului un nume. Primul băiat primeşte de obicei, la Atena, numele bunicului dinspre tată, dar nu e vorba aici de o regulă obligatorie şi se cunosc excepţii. Rudele care au fost poftite la banchet aduc daruri, mai ales amulete pentru copil. Sclavii luau parte la aceste ceremonii şi ofereau şi ei cadouri. În cea de a zecea zi se socoteşte că mama este purificată şi-şi poate relua treburile obişnuite.

Ceremoniile se terminau în a paisprezecea zi prin sărbătoarea purificării mamei; ea consta din abluţiuni şi sacrificii fie pe altarul casnic, fie într-un templu, cu siguranţă cel al Artemidei Hitone care patrona naşterile şi căreia mama îi dăruia veşmintele sale.

La început doar prima aniversare a naşterii era sărbătorită când familiile ofereau noi daruri. Începând din epoca elenistică s-a încetăţenit obiceiul de a sărbători şi celelalte aniversări (genethlia). Prietenii şi părinţii se adunau pentru a sărbători aniversările copiilor, în timp ce supuşii sărbătoreau aniversarea prinţului lor, şcolarii pe cea a învăţătorului lor.