Historia magistra vitae

b1
ECONOMIA

În Grecia antică industria a cunoscut o mare importanţă în economie, mai ales în epoca elenistică. În epoca homerică nu putem vorbi de o adevărată industrie, ci mai degrabă de artizanat cu un pronunţat caracter casnic. Nu putem vorbi de o specializare a lucrătorilor cu toate că existau fierari, olari, armurieri, bijutieri. Aceştia lucrau la comandă şi se deplasau la domiciliul clientului unde lucra cu materiile prime ale acestuia.

Activitatea industrială se manifesta mai ales în mediul casnic, acolo unde femeile torceau, ţeseau, brodau, făceau covoare, iar bărbaţii erau dulgheri sau tâmplari, dogari sau cizmari. Nu existau brutării pâinea fiind făcută acasă. În general, micul proprietar îşi făcea singur uneltele şi căruţa.

Colonizarea grecească şi comerţul au impus industria ca o necesitate a economiei, produsele manufacturate devenind obiect de export. Îşi fac loc specializări în activităţi noi: dulgheri, lucrători în bronz, tăietori de piatră, şlefuitori de fildeş, notari, mineri etc. Apar ateliere de încălţăminte pentru bărbaţi sau pentru femei. Lâna cunoaşte un întreg proces industrial trecând prin atelierele de vopsitorie, de dărăcit, de tors, de ţesut etc. Croitorii s-au specializat unii în fabricarea hlamidelor, alţii în fabricarea de exomis. Pâinea se face în locuri care erau în acelaşi timp mori şi brutării.

În secolul al V-lea î.Hr. importanţa industriei creşte fără încetare la Atena şi majoritatea populaţiei urbane se întreţine din practicarea unei meserii. Apariţia atelierelor specializate nu face să dispară munca executată în casă. Cu toate că cele mai multe ateniene ţes şi torc la ele acasă, chiar dacă multe îşi fac singure pâinea, creşte numărul celor care cumpără de la brutar pâinea şi prăjiturile sau care, odată ce-au lucrat haine pentru nevoile familiei, prelucrează lâna pentru clientelă şi merg la piaţă să vândă aţă, panglici, costume, căciuli, coroane.

Muncile cele mai grele sunt făcute în primul rând de către sclavi, apoi de meteci.

Cetăţenii constituie, aşa cum s-a spus, un fel de aristocraţie a muncii şi rareori se întâmplă ei să accepte, fie şi temporar, funcţia de muncitor necalificat. În plus, ei lipsesc adesea de la lucru ca să ia parte la şedinţele Adunării sau ale tribunalelor, unde primesc tichete de prezenţă.

În ciuda faptului că există la Atena o concentrare industrială de netăgăduit, nu se poate vorbi încă de fabrici. În cel mai important dintre atelierele pe care le cunoaştem lucrau o 120 de sclavi: este vorba de fabrica de arme ale metecului Kephalos, tatăl lui Lysias. Multe întreprinderi care treceau drept importante aveau mai puţin de 50 de lucrători.
Sunt cunoscuţi mulţi cetăţeni atenieni care erau industriaşi bogaţi: tatăl lui Sofocle avea o potcovărie, cel al lui Demostene o armurărie; cel al lui Isocrate era lutier; Cleon poseda un atelier de tăbăcit. Aceştia erau consideraţi antreprenori (ergonoi), se deosebeau de muncitori, oameni liberi, care munceau pe propria lor socoteală (misthotoi).

În general, atelierele cetăţenilor aveau la conducere sclavi care erau lucrători specializaţi, dar şi contramaiştri sau administratori.

Pentru toate lucrările publice, pentru construcţiile navale de pildă, statul procura el însuşi de obicei materiile prime şi împărţea comenzile între un mare număr de mici antreprenori care nu aveau, fiecare, decât câte un şantier modest.

Statul nu se preocupa să reglementeze munca decât ca să asigure ordinea sau ca să protejeze proprietatea publică. Cântăreţele la oboi şi la liră – hetaire, cele mai multe – nu trebuiau să ceară mai mult de două drahme pe zi şi, în cazul în care mai mulţi clienţi pretindeau aceeaşi femeie, astinomii o repartizau prin tragere la sorţi.

Condiţiile de muncă nu fac obiectul nici unei legislaţii, singura excepţie cunoscută se referă la legea care interzicea să dobori stâlpii de susţinere sau să afumi galeriile din minele de argint de la Laurion, care aparţineau statului. Legea cererii şi a ofertei e stăpână. şomerii îşi oferă serviciile pe Colonos, în Agoră, unde pot fi angajaţi pentru o zi sau pentru o durată mai lungă, după cum doreşte patronul. Contractele anuale de muncă se reînnoiesc de obicei în ziua de 16 a lunii Anthesterion, în februarie.

Pentru a susţine masa proletarilor statul a iniţiat o serie de lucrări mari care să micşoreze şomajul. Plutarh (în Pericle, 12) arată că acesta a fost unul din motivele care au determinat înfrumuseţarea Acropolei în timpul administraţiei lui Pericle, iar acest text celebru ne dă şi o enumerare impresionantă a meseriilor care au profitat de această ocazie favorabilă : Cât despre populaţia lucrătoare, Pericle n-a vrut nici să fie lipsită de salarii, nici să primească bani fără să facă nimic. Ca urmare, el a propus cu multă hotărâre poporului nişte proiecte mari de construcţii şi nişte planuri de lucrări care aveau să dea de lucru multor meseriaşi, timp de multă vreme ... Materiile prime – piatră, bronz, fildeş, abanos, chiparos – urmau să fie prelucrate şi folosite de tot felul de meşteri: dulgheri, modelatori, fierari, cioplitori de piatră, vopsitori, turnători de aur, strungari în fildeş, pictori, dăltuitori, vizitii şi cărăuşi, negustori, marinari şi piloţi, rotari, căruţaşi, birjari, fabricanţi de frânghii, ţesători, pielari, lucrători la terasamente ... În felul acesta, nevoile lucrărilor aveau să răspândească bunăstarea am putea spune asupra tuturor vârstelor şi tuturor aptitudinilor.

De regulă, meseriaşi îşi transmiteau din tată în fiu procedeele şi secretele meseriei. De multe ori copiii erau daţi la ucenicie la un mic patron, ceea ce dădea naştere la un contract, şi, pentru a trezi spiritul de emulaţie al ucenicilor, se întâmpla să se organizeze între ei concursuri, de pildă în atelierele de ceramică.

Zilele nelucrătoare la Atena erau în jur de 60, repartizate foarte inegal între luni. Munca începea dimineaţa, foarte devreme, şi nu înceta decât la apusul soarelui.

Aristofan (în Viespile , 100-102) îl descrie pe Filocleon, judecătorul maniac, care se scoală la cântatul cocoşilor. Tot el (în Păsările , 489-492) ne spune că şi alţii se trezesc de dimineaţă devreme pentru a merge la muncă: De îndată ce cântă cocoşul, toţi sar din pat şi se apucă de lucru, fierari, olari, pielari, cizmari, băieşi, fabricanţi de făină, de lire, de scuturi. Alţii pornesc la drum de cum se încalţă, cu noaptea-n cap.

Plata normală, în secolul lui Pericle, al unui lucrător nespecializat era de o drahmă pe zi, dar ea a crescut în decursul secolului următor, odată cu costul vieţii. Inscripţiile păstrate de la construcţia unor edificii ne arată că unii tehnicieni erau plătiţi la bucată.

Salariile trebuie că asigurau cât de cât existenţa lucrătorului necăsătorit, dar ele nu îngăduiau în nici un caz întreţinerea unei familii, nici chiar ţinând seama de sobrietatea excepţională a grecilor, care se mulţumeau, toată ziua, cu o bucată de pâine, două cepe şi trei măsline. Din epoca elenistică se cunosc mai multe conflicte între patroni şi muncitori, aceştia din urmă folosind deja greva ca mijloc de presiune.

Majoritatea meseriilor cereau pricepere şi îndemânare şi nu constau doar din repetarea mecanică şi monotonă a anumitor gesturi. Deosebirea dintre meşteşugar şi artist era uneori foarte mică deoarece pentru multe munci era nevoie de gust şi de un anume simţ estetic.

Mulţi lucrători obişnuiau să cânte în timp ce munceau şi în unele ateliere munca era ritmată de sunetul oboiului.

Sclavii neglijenţi sau leneşi erau însă biciuiţi cu cruzime şi erau supravegheaţi ca să nu-şi poată însuşi rodul muncii lor. Unul dintre cei doi servitori care, la începutul Păcii lui Aristofan, frământă pentru scarabeul stăpânului său o plăcintă dezgustătoare de excremente exclamă: „Există un lucru de care nu cred că pot fi acuzat : nimeni nu poate pretinde că mănânc prăjitura pe care o fac !”.

Se cunoaşte că pentru a-i împiedica pe sclavii cofetari să mănânce coca pe care o frământă sau prăjitura pe care o coc, li se punea în jurul gâtului un disc a cărui rază depăşea lungimea braţelor lor şi care dădea acelaşi rezultat ca şi o botniţă.

Pe lângă industriile alimentare, ale textilelor şi parfumurilor, au apărut şi s-au dezvoltat şi noi industrii, precum cele ale sticlăriei, ale papirusului şi pergamentului. În statele monarhice au apărut industrii care în ateliere regale au impus monopoluri, precum cel al untdelemnului şi al stofelor, în Egipt.