Copiii trebuie să-şi îngroape părinţii după ritual, căci altfel se considera că nu şi-au îndeplinit principala lor îndatorire faţă de ei.

În faţa casei unui decedat se punea un vas (ardanion) plin cu apă lustrală adusă din vecini, căci apa din casa mortului se consideră că e contaminată; cei care ies din casă se stropesc singuri cu această apă, iar vasul dă de ştire trecătorilor că în casă se află un mort.

Rudele (de obicei femeile) cele mai apropiate ale mortului îi fac toaleta funebră: îl spală cu esenţe şi îl îmbracă în haine curate, de obicei albe. Apoi înfăşoară trupul celui decedat cu bentiţe şi-l învelesc într-un giulgiu, lăsându-i faţa descoperită. Plutarh (în Solon 21) scrie că era interzis prin lege să-i pui unui mort mai mult de trei veşminte.

Odată cu mortul sunt îngropate şi diferite obiecte de valoare: inele, coliere, brăţări.

Din secolul al VI-lea î.Hr. a apărut obiceiul să se pună în gura mortului un ban, obolul pe care el urma să-l plătească luntraşului Charon ca să-l treacă peste râul infernului; obiceiul este uşor de înţeles după pasajele din Aristofan (în Norii, Viespile, Păsările, Adunarea femeilor) din care aflăm că, pentru oamenii de rând la Atena, portmoneul obişnuit era gura. Teofrast (în Caractere 6) spune că: Cinicul îşi vâră în gură banul pe care-l strânge din acest comerţ.

Aristofan (în Norii 507) arată că uneori se punea lângă mort şi o prăjitură cu miere, care avea rolul de a-l îmbuna pe Cerber, câinele din infern.

Cadavrul este expus (prothesis) pe un pat de ceremonie, timp de o zi sau două, în vestibulul casei sale, cu picioarele îndreptate spre uşă. Scena este reprezentată pe foarte multe vase pictate şi mai ales pe acele lekythoi cu fond alb care erau aşezate sub patul funerar. Capul mortului poartă o cunună de flori şi se odihneşte pe o pernă; de jur împrejur, nişte femei ţin umbrele şi evantaie ca să-l apere de soare şi de muşte; alte femei, de-o parte şi de alta a patului, îşi pun cenuşă în cap, îşi sfâşie obrajii, se bat cu pumnii în piept sau întind mâna dreaptă spre mort: toate fac să răsune bocetele şi cântecele rituale (ololyge), pe care legea încearcă totuşi să le suprime.

Toţi bărbaţii care vin sunt lăsaţi să intre în casă, dar legislaţia limitează cu stricteţe prezenţa femeilor. O dispoziţie de la Iulis, în insula Ceos, prevede că: Nu vor intra în casa mortului decât cele care sunt atinse de impuritate (din cauza apropierii de defunct): mama, soţia, surorile, fiicele ; în plus, cel mult cinci femei şi două fete nemăritate, alese dintre rudele care merg până la gradul de copii de veri primari; nici o altă femeie nu va intra.

După o scriere atribuită lui Demostene (Împotriva lui Macartatos) Solon decide că la Atena femeile nu vor avea dreptul să intre în casa mortului sau să ia parte la cortegiul care-l duce la groapă decât dacă sunt rude mai apropiate decât copiii de veri.

Veşmintele de doliu purtate de rudele care însoţeau sicriul erau negre sau cenuşii, dar şi verzi, violet sau albe; toţi au părul tăiat în semn de durere.

Adesea erau angajaţi bocitori şi bocitoare plătite, ca să cânte threnos-ul funebru, dar şi in această privinţă legea limita luxul şi splendoarea înmormântărilor.

A doua zi după expunerea corpului neînsufleţit era organizat cortegiul funebru (ecphord). Antifon (în Despre horeut 34) arată ce prevedea legea lui Solon: Mortul va fi expus în interiorul casei, aşa cum va dori familia. Va fi luat de acolo a doua zi, înainte de răsăritul soarelui. Înmormântările se fac în toiul nopţii dintr-un motiv de ordin religios: exista teama ca razele soarelui chiar, venind în contact cu moartea, să nu fie atinse de impuritate.

Înainte de plecarea din casa mortuară se fac libaţii în cinstea zeilor, iar apoi se formează cortegiul. Corpul era transportat pe un car tras de cai sau catâri sau pe patul pe care fusese expus şi este dus fie de rude ori de sclavi, pe braţe.

În fruntea cortegiului merge o femeie care ţine un vas pentru libaţii, apoi merg bărbaţii, pe urmă femeile (numai rudele apropiate ale mortului) şi la sfârşit cei care cântă la oboi. La cortegiul celor care au pierit asasinaţi, cineva duce înaintea corpului o lance, ca semn al răzbunării sângelui care trebuie să-l urmărească pe ucigaş.

Cei care au murit pentru patrie aveau dreptul la funeralii publice la care lua parte o mare mulţime. La funeraliile acestora era rostit un discurs în care vorbitorul făcea un elogiu al decedatului din partea sa şi din partea patriei. Adesea funeraliile publice erau însoţite de jocuri funebre.

La Sparta, moartea unuia dintre regi afecta întreg poporul. Vestea morţii era răspândită de călăreţi. Bocitoarele scoteau sunete din ţimbale de aramă. În fiecare casă, cel puţin un bărbat şi o femeie trebuia să poarte doliul. Doliul trebuia ţinut nu numai de spartani, ci şi trupe de perieci şi de iloţi ce veneau să-şi manifeste durerea. După înmormântare activităţile erau suspendate timp de zece zile. Dacă regele murise în afara cetăţii, trupul său era adus, conservat în oţet, sau era înlocuit prin imaginea sa. Banchete şi sacrificii erau repetate de mai multe ori timp de câteva zile după funeralii, precum şi în zilele de aniversare a morţii. Era stabilit un cult pentru toţi cei decedaţi, dar unii dintre ei, având merite deosebite, primeau onoruri care îi ridicau la rangul de eroi.

Dacă în anumit epoci preelenice morţii erau îngropaţi în subsolul caselor, în perioadele care au urmat era interzis să fie incineraţi în interiorul zidurilor cetăţilor. La Delos, interdicţia privea întreaga insulă, aşa încât, atunci când s-a luat această hotărâre, insula a fost purificată şi mormintele au fost dezafectate, fiind duse în insuliţa vecină Renea. Numai Sparta şi Pinara din Licia, unde se găseau morminte ale unor mari personaje, au făcut excepţie.

În general, mormintele erau grupate în necropole situate în afara zidurilor cetăţii de-a lungul drumurilor, în apropierea porţilor oraşelor. Fiecare oraş avea mai multe necropole. Cea mai cunoscută necropolă din Atena este Ceramica exterioară, aflată în faţa porţii numită a lui Dipilon, unele morminte de acolo fiind din epoca geometrică.

Mormintelor aveau puse deasupra stele reprezentând pe cel îngropat acolo, înfăţişat cu un animal familiar, cu un sclav, cu rude sau în cursul unui ospăţ. Pe stelă era scris numele său, adesea însoţit de o epigramă funerară.

La necropolă corpul era fie înhumat, fie ars pe un rug. În cazul incinerării cenuşa şi osemintele sunt strânse într-o pânză şi aşezate într-o urnă.

Apoi i se oferă mortului libaţii; legea din Iulis precizează că este interzis să duci la cimitir mai mult de trei congii de vin şi un congiu de ulei (congiul era o măsură de trei litri şi un sfert). Mortului îi este adus un ultim salut şi apoi toată lumea se întoarce la casa mortuară. Aici au loc ceremonii de purificare lungi şi minuţioase, căci impuritatea provocată de contactul cu moartea este cea mai gravă dintre toate. Rudele mortului îşi spală tot trupul şi apoi iau parte la banchetul funebru în care erau elogiate meritele mortului. A doua zi, tot după legea din Iulis, era purificată şi casa, cu apă de mare şi cu isop.

Urmează banchetul şi sacrificiile care se repetă în a treia zi de la înmormântare, iar apoi în a 9 şi în a 30 zi şi cu ocazia zilei de naştere a defunctului.