Historia magistra vitae

b1
RELIGIA GRECILOR ANTICI

Cultele publice determină o strânsă legătură spirituală între membrii comunităţii. Grupul credincioşilor se identifică cu grupul social din oraş, trib, fratrie. Cultul este reprezentat în actele liturgice de către oficianţi, adică preoţii, care se aseamănă în cea mai mare măsură cu magistraţii prin originea lor socială, ca şi prin modul în care sunt aleşi.

fem-2

Riturile sunt stabilite de legi înscrise în piatră care sunt expuse la intrarea în temple şi în locurile publice. Homer (în Iliada, 1) prezintă formele prin care cultul public se exprima: abluţiune purificatoare, rugăciune, libaţie, sacrificarea unor animale consumabile, partea zeilor şi ospăţul colectiv al credincioşilor cu cea ce rămâne.

Ceremoniile, adesea grandioase, se adresau zeilor, în vederea prosperităţii colective a oraşelor sau chiar a întregii Grecii, dar nu arătau nici un interes faţă de fericirea individuală a fiinţei omeneşti, pe lumea asta sau pe cealaltă.

Zeul, reprezentat acum printr-un idol de mari dimensiuni, are mai mult ca oricând nevoie să fie hrănit, de unde importanţa sacrificiilor care e, de departe, ritul esenţial: animalul jertfit este apoi împărţit între zeu, care se mulţumeşte cel mai adesea cu grăsimea şi cu oasele, şi credincioşii adunaţi la praznic.

Primul act religios se făcea prin rugăciune Aceasta se face de obicei în picioare, cu braţele ridicate spre cer când e adresată lui Zeus sau celorlalte divinităţi cereşti, cu braţele lăsate în jos, spre pământ, când e adresată lui Hades sau celorlalte divinităţi din infern.

Cel care se roagă cheamă pe nume zeul sau zeiţa, îi aminteşte actele de pietate pe care le-a săvârşit şi formulează obiectul cererii sale. Homer (în Iliada I, 37-42) ne arată cum preotul Hrises se adresează zeului său, Apollon:

Tu cel cu arcul de argint, tu paznicul Hrisei, Sminteus,

Care vârtos ocroteşti Tenedos şi Chila prea sfântă,

Dacă ziditu-ţi-am eu vreun mândru locaş de mărire,

Ori închinatu-ţi-am grasele buturi de capre şi tauri,

Glasul auzi-mi-l, Doamne, şi-o singură vrere-mplineşte-mi:

Stropii de plâns cu săgeţile tale plătească-mi danaii!

Când cineva se adresează zeilor este vorba aproape întotdeauna de un schimb, ofranda fiind adusă pentru a obţine o favoare sau un ajutor împotriva duşmanilor. În rugăciunile sale oficiale, cetatea Atenei cere de la zei, şi în primul rând de la Athena şi de la Zeus, bunăstarea şi mântuirea cetăţenilor atenieni, a nevestelor şi a copiilor lor, precum şi a întregii ţări şi a aliaţilor ei.

Rugăciunile sunt însoţite întotdeauna de ofrande care pot fi o libaţie de vin sau de lapte sau pot consta din câteva prăjituri şi dulciuri (pelanos) aşezate pe mesele de ofrande situate alături de altar (bema), din legume şi din primele fructe din orice recoltă. De asemenea, erau aduse şi ofrande mai preţioase : donaţii publice sau private, obiecte preţioase.

Actul cel mai important al cultului public este reprezentat de sacrificiile ce se făceau prin vărsare de sânge. În perioada istorică cea mai veche exista credinţa că zeii vor victime omeneşti şi sacrificiul Ifigeniei, de pildă, păstrează în planul legendei amintirea sacrificiilor omeneşti care au fost înlocuite pretutindeni, mult înainte de epoca clasică, cu jertfirea animalelor.

Sacrificiile cunosc o mare varietate de rituri, multe cu specific local. Se cunosc două tipuri de sacrificii:

● sacrificiile închinate zeilor cereşti – provine din tradiţiile cultului agrarian mediteranean şi constă în tăierea gâtului unui animal. Altarul folosit este unul supraînălţat (eschara) pe care este lăsată să ardă partea neconsumabilă a animalului. Forma acestuia poate să fie cea a unei mese de piatră, uneori bogat ornamentată, sau chiar a unei simple vetre. Este aşezat în faţa templului. Zeii se hrănesc cu fumul degajat.

● sacrificiile aduse zeilor subpământeni (htonieni) – provine din influenţa indo-europeană şi urmăresc ca sângele animalului tăiat să pătrundă în pământ. Altarul este o groapă în care este vărsat sângele (bothros). În aceeaşi groapă sau în alta, este ars animalul în întregime. Zei îşi satisfac foamea din întregul animal.

Se înjunghie oi sau mioare, vaci sau boi, porci, capre sau ţapi. Fiecare divinitate are preferinţele ei: se oferă de obicei lui Poseidon tauri, Athenei vaci, lui Artemis şi Afroditei capre. Asclepios cere cocoşi sau găini, alţi zei pretind porumbiţe, ori câini, ori cai.

Hecatombele – în sens literal sacrificii de o sută de boi – şi sacrificiul triplu, în care i se jertfesc lui Poseidon un taur, un berbec şi un vier (suovetaurile), sunt atestate încă de Homer.

Animalele sacrificate trebuie să fie întotdeauna teleioi, adică sănătoase şi fără cusururi. Contează şi sexul şi culoarea blănii lor: zeiţelor li se sacrifică de obicei femele, zeilor cereşti animale albe sau de culoare deschisă, iar divinităţilor infernale victime negre sau închise la culoare.

Sacrificiul are loc de obicei dimineaţa, în zori. Altarul este decorat cu flori şi cu ghirlande de frunze. Atât preoţii, care sunt îmbrăcaţi în alb, cât şi cei de faţă, toţi poartă pe cap cununi. Victima este împodobită eu cununi şi eu bentiţe de lână; uneori, ea are coarnele aurite. Cu apa lustrală din vasul numit chernips se stropeşte victima şi asistenţa.

Pe altar se aprinde un foc în care se aruncă boabe de orz şi câteva fire din părul de pe capul victimei. După rugăciune, un specialist (boutypos – cel care omoară boi) doboară animalul cu o lovitură de topor în frunte, după care preotul taie cu cuţitul gâtul animalului, trăgându-i capul spre spate: sângele care curge trebuie să cadă peste altar. Un alt specialist (mageiros – măcelarul bucătar) îi deschide toracele.

O mică parte a animalului sacrificat este arsă în onoarea zeului, şi anume o bucată din coapse şi un pic din grăsimea aceea cu a cărei sfară (cnisa) se delectau olimpienii lui Homer, iar carnea animalului tăiat în bucăţi se împarte între preoţi şi credincioşi; ei pot s-o consume pe loc ori s-o ducă acasă.

Cu toate acestea, în anumite sacrificii aduse zeilor infernali sau morţilor, victima este arsă în întregime: această ceremonie se numeşte holocaust. Adesea, la sacrificiu asistă şi un prezicător; el cercetează viscerele calde încă ale animalului, ficatul mai ales, şi trage de aici concluzii cu privire la hotărârile zeilor. Un sacrificiu este o scenă de abator care se termină de obicei cu un ospăţ.

Holocaustul este folosit şi ca sacrificiu de purificare individuală sau colectivă. Ca toate popoarele vechi, grecii se temeau foarte mult de impuritatea rituală, impuritate care lovea o fiinţă omenească în ansamblul ei, trupul ca şi sufletul, dar ei nu introduceau în această concepţie noţiunea, relativ recentă, de vină morală, de păcat: impur era, de pildă, orice avea legătură cu naşterea sau cu moartea, orice ucigaş, chiar dacă omorâse pe bună dreptate, în stare de legitimă apărare.

Nu te poţi apropia de imaginile zeilor, şi nu poţi lua parte la ceremoniile de cult decât în stare de puritate rituală, căci altminteri, în virtutea sentimentului de thambos, te aştepţi la mânia şi la răzbunarea divină.

Orice sacrificiu, dar şi orice şedinţă a adunării politice a Atenei începea, aşa cum am văzut mai sus, cu nişte rituri de purificare, nişte ceremonii lustrale. Orice casă în care s-a produs un deces trebuia să fie purificată împreună cu toţi locatarii ei, aşa cum a fost purificat palatul lui Ulise după uciderea peţitorilor. Pentru aceste purificări se folosea adesea apa de mare, iar dacă se aducea şi un sacrificiu se înjunghia cel mai adesea un porc, iar sângele lui era folosit la ceremonia lustrală.

Zeul din Delfi, Apollon Pithianul, care, în legendă, îl purificase pe Oreste după uciderea mamei sale, trecea drept zeul purificator prin excelenţă: el însuşi fusese nevoit să se purifice după ce-l ucisese pe Python. Orice cuvânt nelegiuit trebuia să fie răscumpărat pe loc, fie şi numai scuipând, gest care avea valoarea de purificare.

Cultele private se adresează, conform tradiţiei cretano-miceniene, acelor prezenţe misterioase ce animă viaţa naturii. Riturile efectuate sunt în acord cu ritmul vieţii cetăţeanului, fiind legate de etapele vieţii.

Grecii sunt, mai întâi şi pentru multă vreme, ţărani. Ţăranul care se plimbă prin munţi întâlneşte, la marginea unei poteci, o grămadă de pietre formată, cu timpul, din pietre pe care ţărani ca el le-au aruncat în treacăt. Aceste grămezi, numite herma, sunt puncte de reper liniştitoare, într-o regiune puţin cunoscută. Ele adăpostesc un zeu în ele; mai târziu, el va lua formă omenească şi se va numi Hermes, călăuză a călătorilor şi conducătorilor de suflete, pe drumurile dificile care duc în regiunile infernului. Călătorii care aveau nevoie să se simtă protejaţi depuneau o ofrandă alimentară oarecare. Trecătorul următor o va lua, dacă îi este foame, şi va numi descoperirea sa un hermaion.

Zeii ţăranilor greci, asemenea lor, locuiesc pe câmp, în pădure, în râuri, în izvoare. Apoi în mare. Pentru că apa este puţină în Grecia ea era deosebit de preţioasă. Cursurile de apă au fost considerate sacre. Nici o armată nu trecea un râu fără să-i aducă un sacrificiu, căci până şi râul era o divinitate. Hesiod recomanda să nu treci nici un fluviu fără să spui o rugăciune şi fără să-ţi speli mâinile în apa sa. Tot el îl sfătuieşte pe ţăran să nu urineze la gura unui râu sau lângă un izvor. Fluviile sunt socotite a da fecunditate nu numai câmpurilor, ci şi neamului omenesc. Când un tânăr ajunge adult şi îşi taie, pentru prima dată, părul lăsat lung, el îl consacră unui râu din ţara sa.

Fiecare râu îşi are divinitatea sa ce are forma unui taur cu faţă omenească. Folclorul european actual mai păstrează încă genii ale râurilor, în formă de taur. În Grecia, geniul apei apare sub forma unui cal.

Nimfele (cuvântul înseamnă fete) bântuiau prin munţi, prin peşterile răcoroase, prin boschete, prin pajişti şi la izvoare; nimfele mării se numeau Nereide şi noi ştim că mama lui Ahile, Thetis, a fost una dintre ele. Ele sunt nişte divinităţi bune, dar care pot ajunge de temut dacă sunt jignite sau numai neglijate. Când un om înnebuneşte, se spune că a fost apucat de nimfe (nympholeptos). Tot astfel, moartea subită a unui bărbat sau a unei femei este atribuită săgeţilor invizibile ale zeilor arcaşi, Apollon şi Artemis.

Cererile grecilor către zei sunt simple şi se referă la căldura soarelui sau la ploaie, în funcţie de anotimp, la o recoltă bogată, sănătatea personală şi a turmelor etc.. Ele sunt gesturi simple adresate soarelui, o rugăciune scurtă, dar care este spusă des.

În general, fiecare casă are în curte un mic altar domestic, închinat lui Zeus, pe care se aduc sacrificii. De formă dreptunghiulară sau circulară el are deasupra o friză. Zeus Ktesios este cel care protejează casa, păstrează rezervele familiei şi garantează legile ospitalităţii. Tot în casă se găseşte locul unde zeiţa Hestia (zeiţa căminului şi a virtuţilor domestice) îşi face simţită prezenţa – vatra casei. Venerarea ei se realizează prin focul ce arde în permanenţă. Casa grecului este adesea protejată şi de o statuie a lui Hermes, Apollon sau Hecate aflată în uşa casei.

Riturile familiare constau în purificări, rugi şi ofrande. Rugăciunea este făcută în picioare, cu voce tare, cu braţele întinse în sus când se adresează, chemându-i pe nume, zeilor celeşti şi cu braţele în jos când se adresează divinităţilor din infern. Omul prin rugăciune comunică cu zeul, căruia după ce îi aminteşte de actele pioase făcute de el îi adresează o cerere. Ca şi în cultele publice purificarea este obligatorie, fiind efectuată după naşteri şi funeralii. Sacrificiile aduse pot fi simple (flori, prăjituri, câteva spice sau primele produse dintr-o recoltă) sau mai bogate (bijuterii, veşminte etc.). Hesiod recomandă să se facă libaţii cu vin, în casă, în fiecare zi, atât dimineaţa cât şi spre seară.

Cultul morţilor ocupa un loc important în existenţa celor rămaşi în viaţă. El începea a treia zi după înmormântare.

Grecii presupun că defunctul continuă să trăiască sub pământ şi să se bucure de ofrande, aşa cum fac şi umbrele invocate de Ulise în Nekyia din cântul XI al Odiseei, care se reped cu lăcomie la sângele negru al victimelor înjunghiate pentru a mai prinde, bându-l, puţină vlagă.

Sufletele morţilor obişnuiţi mergeau în împărăţia lui Hades (zeul infernului) coborând pe o scară. Hades era redat ca un temut tâlhar, care în plină zi se luptă cu oamenii mai puternici şi aleargă pe-ntrecute cu cei iuţi, doborându-i şi răpindu-i cu forţa. O altă imagine îl reprezintă călărind pe un cal negru, înarmat cu o sabie sau cu un arc. Se zicea că pe tineri îi poartă dinaintea sa, pe bătrâni îi târăşte în spate şi pe copii îi înşiră la chingă.

Cei morţi sunt ţinuţi în veşnicie într-un ţinut al umbrelor, un loc de suferinţă şi de uitare a celor vii, un loc întunecos şi posomorit, plin de pânze de păianjen, unde lumina nu ajunge niciodată, nici un cocoş nu cântă, nici o apă nu curge, iarba nu răsare. Flămânzii n-au acolo ce mânca, însetaţii n-au ce bea, tinerii vor fi prădaţi de armele lor, fetele, de podoabele lor, copiii mici, de cămăşile lor.

Lumea cealaltă are şi un loc unde ajung cei fericiţi. După ce merg mai întâi pe o insulă, unde toate erau de-a gata, se îndreaptă mai apoi spre Cîmpiile Elisee sau grădina lui Hades, unde fetele dansează, iar tinerii cântă şi joacă.

Ritualul funerar descrie o procesiune complexă. După ce un smoc de păr era închinat zeilor subpământeni se adresau rugăciuni zeului Hermes (conducător al sufletelor spre împărăţia lui Hades). După ultim sărut acordat muribundului de către o rudă apropiată, în clipa morţii, se făcea mult zgomot, lovindu-se în vase de aramă, pentru ca să se alunge duhurile rele din drumul sufletului.

După ce acesta îşi dădea ultima suflare i se închideau ochii şi gura, i se acoperea faţa, era spălat cu apă caldă, uns, înfăşurat într-un veşmânt alb şi încoronat cu flori. Apoi era aşezat în tinda casei, cu picioarele spre uşă. În gură i se punea un ban, ca taxă de trecere în lumea cealaltă.

În timp ce mortul era încă în casa, se aşeza înaintea uşii un vas cu apă pentru purificarea de atingerea necurată cu rămăşiţele pământeşti ale defunctului. Pe drumul la rug sau la groapă se intonau cântece funebre.

De ziua mortului, cei vii se duc la mormânt şi-i oferă defunctului libaţii şi sacrificii, care se termină cu un ospăţ funebru. Libaţiile de lapte şi de vin, ca şi alimentele oferite, sare, prăjituri şi fructe, sunt puse în vase cu fundul găurit, pentru ea hrana şi băutura să poată ajunge până la defunct.

În casă se păstra lângă altarul domestic o imagine a mortului: aflăm dintr-o inscripţie din secolul al II-lea î.Hr. că acestei imagini trebuia să i se pună o cunună de laur de două ori pe lună, în ziua de lună plină şi 7 zile mai târziu 10; este foarte probabil că acest ritual sau unul asemănător era îndeplinit încă din epoca clasică.