Historia magistra vitae

b1
ECONOMIA

Grecii antici s-au dovedit a fi comercianţi comercianţi dibaci şi îndrăzneţi. Dacă până în secolul al IV-lea î.Hr. comerţul se făcea prin troc, odată cu inventarea monedei, cu colonizarea şi cu formarea de state bogate el cunoaşte o dezvoltare de mare amploare.

Produsele agricultorilor şi meşteşugarilor erau vândute direct, fără nici un intermediar. Aharnianul îşi aducea singur la oraş sacii cu cărbune şi la fel făcea şi ţăranul cu fructele, legumele, brânza, uleiul şi vinul său. Proprietarii de atelierelor unde se produceau lămpi, încălţăminte, arme sau vase ofereau spre vânzare obiectele produse de sclavii lor în magazinele proprii. În felul acesta, cizmarul din mimul lui Herondas, Kerdon, va fi în acelaşi timp producător şi negustor.

Vase pictate din secolele VI-IV î.Hr. ne ajută să refacem activitatea comercianţilor: un client în faţa tejghelei unui olar, nişte negustori de ulei strigând clienţii, făcându-i să aprecieze calitatea produsului şi umplând o lekythos, precum şi nişte pescari aducându-şi peştele la piaţă.

Existau însă şi mulţi comercianţi care cumpărau de la producător pentru a revinde apoi publicului. Comerţul cu amănuntul era făcut de către cei numiţi capeloi, cuvânt ce are o nuanţă foarte peiorativă pe care nu o comportă cuvântul care-i desemnează pe negocianţii emporoi, cei care se ocupă cu comerţul angro realizat, de regulă, în spaţiul maritim.

Pe cei care au ceva de vândut îi întâlnim de-a lungul străzilor sau în apropierea pieţelor sau instalaţi în agora: sclavi care aduc stofele pe care tocmai le-au ţesut, meşteri din Cerameicos, din Melite şi din Scambonidai, ţărani plecaţi cu noaptea-n cap din satul lor, megarienii care-şi împing porcii înaintea lor, pescari de pe lacul Copais.

Vânzarea mărfurilor se face în sectoarele specializate şi despărţite prin îngrădituri mobile. La orele fixate de regulament se deschid tarabele cu legume, cu fructe, cu brânză, cu peşte, cu carne şi mezeluri, cu vin, cu lemne, cu oale, cu haine vechi, cu fierărie. Există şi un colţ pentru cărţi.

Locul fiecărui negustor este plătit cu o taxă. În cabane din trestie sau din pânză sau apărat de o umbrelă, el îşi expune marfa pe nişte mese de scânduri, în apropierea căruţei şi a vitelor sale care se odihnesc. Clienţii umblă printre tarabe atraşi de chemările vânzătorilor; comisionarii şi hamalii îşi oferă serviciile. Între cei din piaţă se aprind spiritele: ţipete, înjurături, certuri. Funcţionarii agoranomi nu ştiu pe cine să creadă. Aceştia verificau calitatea produselor, dintre care unele erau taxate, de pildă cerealele. Încercări de a se interzice târguielile nu s-au soldat cu nici u rezultat. Comercianţii aveau obligaţia să ţină contabilitatea afacerilor, iar dreptul comercial prevedea semnarea contractelor şi stoparea fraudelor, a neplăţii obligaţiilor şi a falimentelor. Când tarabele sub cerul liber sunt închise, clientela se duce în hala acoperită, un bazar de tip oriental, cu partea din spate ocupată de tejghele.

Mici negustori au o reputaţie proastă, fiind învinuiţi că îşi înşeală clienţii cu monezile şi cu greutăţile în ciuda controlului metronomilor, sau cu calitatea mărfurilor. Chiar dacă că sunt cinstiţi, meseria lor este mereu defăimată.

Aristofan (în Cavalerii, 217-218) scrie, cu răutate, că mama lui Euripide vindea legume la piaţă. Multe dintre femeile care-şi câştigau traiul în felul acesta, pe străzi sau în Agora, erau văzute cu ochi chiar mai răi decât bărbaţii şi erau bănuite numaidecât de imoralitate. Unul din servitorii lui Demos îi spune negustorului de cârnaţi din Cavalerii lui Aristofan: Ai tot ce-ţi trebuie ca să ajungi demagog: o voce de desfrânat, o familie de nimic, apucături de derbedeu.

Negustori ambulanţi făceau călătorii lungi în ciuda drumurilor proaste, ducând marfa cu boccelele şi vitele lor de povară, măgari sau catâri, purtând samare sau înjugaţi la căruţe cu două ori cu patru roţi. Aristofan (în Aharnienii, 870-880) descrie un atenian tocmindu-se cu un teban care a adus de-acasă vânat, păsări şi peşti de tot felul, şi mai ales vestiţii ţipari din lacul Copais, care-i desfătau pe cunoscătorii într-ale mâncării.

Cetăţenilor spartani le era interzis de a practica comerţul. La Atena puţini cetăţeni se ocupau cu această îndeletnicire, ei fiind proprietari de pământuri trăiau din veniturile acestora sau erau meşteşugari. Cei care erau săraci (teţii ) făceau comerţ pentru a se îmbogăţi şi a deveni proprietari, cu scopul de a-şi putea folosi timpul pentru treburile statului, la fel ca şi cetăţenii cu stare.

Marele comerţ era desfăşurat de meteci, liberţi şi meşteşugari, care se uneau în corporaţii sau în confrerii (tiase), al căror caracter religios nu ascundea interesele corporative. Dezvoltarea comerţului a dus la prosperarea băncilor şi a împrumuturilor.

Marele comerţ, cel pe care-l deţineau negustorii numiţi emporoi, se realiza esenţialmente pe mare. În Marea Mediterană, după ce a fost curăţată de piraţi datorită thalassocraţiei ateniene şi confederaţiei maritime de la Delos, s-a dezvoltat o vastă activitate comercială. Trierele (corăbii de război cu trei rânduri de vâsle) asigurau în acelaşi timp supremaţia navală a Atenei şi securitatea navigaţiei maritime.

Aristotel arată că organizarea comerţului maritim se realiza pe trei ramificaţii: naucleriu, armamentul vaselor; phortegia, afretarea corăbiilor pentru expediţii îndepărtate; parastasis, expunerea şi vânzarea en gros a mărfurilor. Neguţători se constituiau în societăţi, în cetăţile maritime, îndeosebi la Atena, unde legea autoriza asocierea liberă, şi la Delos.

Negustorii puteau circula în mod liber, fără a avea să se teamă de alte primejdii decât cele legate de valuri şi de vremea rea. Corăbiile acestora, numite rotunde sau scobite prin opoziţie cu corăbiile de război mai prelungi şi mai puţin adânci, erau special construite pentru a transporta marfă. Ele erau mai încete, se deplasau mai mult cu ajutorul pânzelor, vâslele neavând decât un rol auxiliar. Cele mai mari corăbii de transport deplasau mai puţin de 400 de tone, ceea ce reprezenta cam de trei ori tonajul unei triere.

Datorită lipsei unor hărţi maritime bune, a busolelor şi a farurilor puternice navigaţia pe timpul nopţii era primejdioasă. De regulă, grecii navigau numai ziua şi în anotimpul frumos şi se fereau să piardă din ochi pământul. Ei urmau linia coastele şi treceau din insulă în insulă, în aşa fel încât să găsească întotdeauna un adăpost la asfinţitul soarelui.

Pentru a merge de la Pireu în Sicilia, ei treceau în mod normal prin Corcira şi Tarent. Corăbiile erau trase pe ţărm cu ajutorul chilelor false. Ca să nu facă înconjurul Peloponesului, grecii treceau din golful Saronic în golful Corintului trăgându-şi corăbiile pe vălătuci de lemn de-a lungul drumului numit diolcos, al cărui traseu se învecinează cu cel al actualului canal, tăindu-l chiar pe alocuri.

Pireul este centrul unei activităţi cu mult mai importante decât cea din Agora, dând toată măsura faptului că, la Atena, comerţul maritim este cu mult superior comerţului terestru, iar bogăţiile deţinute de emporoi – cetăţeni sau meteci -– sunt cu mult mai mari decât averea modestă a unor capeloi. Rada sa imensă şi bazinele sale bine adăpostite au eclipsat celelalte două mari porturi, al Corintului şi al Eginei, precum şi toate celelalte aşezări maritime ale Greciei.

Marii importatori, care au de făcut investiţii enorme şi care riscă foarte mult, primesc uneori ajutorul bancherilor care le împrumută bani cu o dobândă ridicată. Statul atenian are şi el un beneficiu realizat prin intermediul unei societăţi care ia în arendă impozitele şi percepe un drept vamal reprezentând a suta parte, iar apoi a cincizecea parte din valoarea tuturor mărfurilor care trec prin Pireu.

Hegemonia politică a Atenei îi îngăduie să-şi asigure în acelaşi timp şi hegemonia comercială. În primul rând, pentru ca şantierele din Pireu să poată construi fără întrerupere, noi corăbii, trebuie să se aducă lemn din Tracia şi câteva alte materii prime din alte ţinuturi, iar superioritatea sa îi asigură Atenei un monopol de drept – cum e cel pe care l-a câştigat asupra cinabrului din insula Keos – sau un monopol de fapt.

Într-o lucrare atribuită lui Xenofon (Statutul atenienilor, cap. 2) este prezentată activitatea comercială a atenienilor: Există oare, în întreaga Grecie sau printre barbari, vreun popor în stare să se îmbogăţească aşa cum o fac atenienii? Căci, de bună seamă, chiar dacă lemnul de construcţie se găseşte din belşug în cutare cetate, sau, în cutare alta există fier, aramă sau in, cum e posibil să desfaci aceste mărfuri fără a cointeresa cetatea stăpână a mărilor ? În felul acesta ne-am dobândit noi corăbiile: unul ne procură lemnul, altul fierul, acesta ne dă arama, celălalt pânza de in, un al treilea, în sfârşit, ceara... Fără să scot nimic din pământ, îmi procur totul pe mare.

Un alt pasaj din aceeaşi lucrare descrie belşugul şi varietatea mărfurilor care, venite de pretutindeni, se revărsau în Pireu: Calamităţile cu care Zeus - loveşte agricultura sunt fatale pentru ţinuturile continentale, dar uşor de suportat pentru popoarele de marinari, căci niciodată nu sunt afectate toate regiunile în acelaşi timp: de-aici urmează că cei care stăpânesc mările îşi aduc alimentele din ţinuturile roditoare. De altfel, dacă ne e îngăduit să amintim şi lucrurile cele mai neînsemnate, ce multe sunt mijloacele pe care această supremaţie pe mare şi comerţul pe care-l favorizează ea le pun la dispoziţie pentru a face cât mai variate plăcerile mesei! Tot ce este mai delicios în Sicilia sau în Italia, produsele din Cipru, din Egipt, din Libia, din Pont, din Peloponez şi din alte ţinuturi, totul se adună într-un singur loc, mulţumită supremaţiei pe mare.

Deosebit de importantă pentru atenieni era aprovizionarea lor cu cereale, căci Atica producea mult prea puţin orz şi grâu ca să-şi poată hrăni populaţia. Hala de grâu de la Pireu trebuie să aibă întotdeauna destule rezerve pentru a satisface nevoile cetăţii şi ale armatei. În prima şedinţă a fiecărei pritanii, adică de zece ori pe an, Adunarea asculta un raport cu privire la situaţia aprovizionării.

Legi foarte aspre stabileau obligaţiile celor care făceau comerţ cu grâu şi ale negustorilor de mic gros, precum şi pe cele ale morarilor şi brutarilor, pentru a înlătura orice dosire şi orice acaparare a stocurilor, care ar fi avut ca urmare împuţinarea pâinii şi creşterea preţurilor. Punerea în aplicare a acestor legi era lăsată în seama colegiului de sitophylakes, care supraveghea comerţul cu grâu ca şi vânzarea făinii şi a pâinii.

Cerealele erau aduse de departe din Egipt, Sicilia, Pontul Euxin. Problema aprovizionării cu grâu a dominat întotdeauna politica Atenei, căci expediţiile militare din Egipt şi din Sicilia, care s-au încheiat amândouă, în secolul al V-lea î.Hr., cu nişte catastrofe, fuseseră întreprinse, în parte cel puţin, din motive economice, iar dorinţa de a-şi asigura controlul asupra griului care venea din Pontul Euxin a fost aceea care a obligat Atena să socotească Chersonesul tracic şi celelalte posesiuni ale sale de pe ruta strâmtorilor drept esenţiale pentru dăinuirea sa. Din secolului al IV-lea î.Hr. provin nişte inscripţiile care se referă la principii din Bosforul cimerian (Crimeea actuală): Satyros şi, după el, fiul său Leucon şi nepoţii săi Spartocos şi Pairisades au acordat sau au întărit mari privilegii importatorilor atenieni.

În 354 î.Hr., Demostene (în Împotriva lui Leptines 31-33) avea să spună în faţa unui tribunal atenian: O ştiţi şi voi, îmi închipui: mai mult decât orice altă ţară din lume, noi suntem importatori de grâu. şi cantitatea de grâu pe care ne-o trimite Pontul e sensibil egală cu cea care ne vine de pe toate celelalte pieţe la un loc. E uşor de înţeles acest lucru. Pe lângă faptul că grâul se găseşte din belşug în acest ţinut, Leucon, care domneşte asupra lui, a acordat scutire de taxe negustorilor care importă grâu la Atena şi crainicii îngăduie corăbiilor care se îndreaptă spre ţara noastră să încarce cele dintâi ... Acest principe percepe de la exportatorii de grâu o taxă egală cu a 30 parte. Cantitatea de grâu care soseşte aici venind din ţinutul lui poate fi evaluată la 400.000 de medimne (mai mult de o 100.000 de hectolitri), cifră care poate fi verificată în registrele ţinute de sitophylakes. Prin urmare, din primele 300.000 de medimne, el ne face cadou 10.000, iar din restul de 100.000, ne dăruieşte 3.000 sau cam aşa ceva. şi atât de departe de el este gândul de a ne retrage această favoare încât, după ce a întemeiat o nouă aşezare comercială la Theodosia, care, din câte spun corăbierii, nu e cu nimic mai prejos decât Bosphoros (Panticapeea: astăzi Kerci), ne-a acordat şi acolo scutirea de taxe... Mai mult chiar, acum doi ani, când era peste tot foamete, el v-a trimis o cantitate de grâu care nu numai că acoperea nevoile voastre, dar era atât de mare încât v-a rămas şi un beneficiu de 15 talanţi, pe care i-a administrat Calistene.

Se vede că şi după pierderea hegemoniei sale politice, în 404 î.Hr., Atena şi-a păstrat în mare parte primatul comercial. În acest domeniu, ea nu va fi eclipsată decât mult după epoca la care ne referim aici, de către Alexandria şi Rodos.

Produsele destinate exportului erau articolele de consum şi mai ales produsele manufacturate sau obiectele de artă: amfore cu ulei din Atica, din Pelopones şi din insule; vinuri de Chios, Tasos, Lesbos, Icaria, Cos, Sicion, Trezen şi celebrul vin de Menda din Calcidica; produse olărit din Atica, din Corint, din Samos şi din Rodos; mantale de lână din Pelopones, stofe din Ionia şi din Milet; bijuterii preţioase, obiecte din bronz, instrumente de toaletă, mobilă, opere de artă.

Existau şi restricţii la unele exporturi: la Atena nu se puteau exporta grâul, lemnul pentru construcţii şi frânghiile.

Produsele de import erau aduse de pretutindeni: fildeş din Cirene şi din Etiopia, animale şi papirus din Egipt, ambră de la Baltica, carali şi perle aduse de la Marea Roşie, metale, orez, blănuri etc. Din toate zonele Europei şi Asiei erau adus lemn pentru construcţii, vite şi sclavi. Cetăţile maritime, care constituiau adevărate talasocraţii, erau cărăuşii tuturor acestor bogăţii, care au contribuit la strălucirea civilizaţiei elenice.