Historia magistra vitae

1-roma
Cultura și știința

Faraonii, aristocrația și preoțimea căutau, prin diverse construcții de proporții uriașe, să exprime ideea trăiniciei orânduirii existente și atotputerniciei faraonului.

Dintre aceste construcții, ale căror ruine se văd și astăzi aproape pe întreaga vale a Nilului, se remarcă în mod deosebit piramidele și templele. Cele mai mărețe piramide au fost ridicate la Gizeh, în timpul faraonilor Hufu, Hafra și Menkaura (în grecește erau numiți Keops, Kefren și Mykeinos); lângă aceste trei piramide se găsește Sfinxul, o statuie uriașă tăiată în stâncă, care reprezintă un leu cu cap de om, simbolizând puterea nelimitată a faraonului peste întregul Egipt.

Monumentele cele reprezentative ale arhitecturii vechi egiptene sunt construcțiile cu caracter religios, în cadrul cărora, templelor și monumentelor funerare li s-a acordat o importanță deosebită.

Se evidențiază faptul că arhitectura, sculptura, pictura erau subordonate unei ideologii politico-religioase, care le obligă la respectarea unor canoane. În același timp, artistul deținea o poziție socială distinctă în societatea egipteană, apropiată de cea a unui scrib.


Templele

În limba veche egipteană templu era desemnat prin cuvântul per = casă, locuință a zeului. Se remarcă, în arhitectura religioasă templele lui Amon-Ra din Teba, apoi, cele de la Abu-Simbel, Medinet-Habu, Deir-El-Bahari.

Orice templu egiptean se compunea din trei elemente arhitectonice fundamentale:

• Curtea în care se intra printr-o poartă monumentală precedată de doi piloni de formă trapezoidală;

• O sala hipostilă împodobită cu coloane pe toate laturile. La marile temple de la Abydos și Teba dimensiunile acesteia au primit proporții impresionante.

• Sanctuarul propriu-zis.

În templu, doar curtea era accesibilă marelui public. În mijlocul ei se afla un altar destinat sacrificiilor pentru zeu. Sala hipostilă era precedată de un vestibul. Ea constituia partea centrală a templului, fiind împodobită cu basoreliefuri reprezentând scene din ritualul cultic ce avea, loc în templu. Dincolo de sala hipostilă, prin uși ce se deschideau numai pentru faraoni și marele preot, care-l putea înlocui, se afla sanctuarul propriu - zis al zeului, cu statuia divinității căreia îi era dedicat templul. Sanctuarul era înconjurat cu un număr mare de capele în care se păstra tezaurul templului. Orientarea unui templu era întotdeauna cu fața spre est.

Slujbele în templu aveau loc dimineața, la prânz și seara, presupunând ritualuri ce începeau cu trezirea, îmbrăcarea zeului și culcarea sa.

Arhitectul Imhotep a scris o lucrare Cartea întemeierii templelor, care a devenit apoi cartea de bază privind nu numai ritualurile ce precedau această construcție, dar și raportul dintre diferitele elemente ale edificiului în sine. Ulterior, se va putea observa că planul unui templu este în strânsă dependență cu doctrinele teologice ale căror mutații determină schimbări structurale, de pildă, la templul zeului Aton de la Tell-el Amara.


Coloana

Crearea coloanei ca element funcțional arhitectonic în cadrul ansamblului funerar sau religios în palatele regale a oferit posibilități nebănuite de dezvoltare a interiorului acestor construcții.
Coloanele papiriforme (cu corp cilindric așezat pe o bază dreptunghiulară plată, subțiate spre vârf și având un capitel deasupra unei legături quintuple) și lotiforme (cu torul care imită un trunchi de copac a cărei parte superioară este strânsă într-o legătură quintuplă și reprezintă o stilizare a florii de lotus).

În epoca ptolemeică va apărea și un alt tip de coloană, palmiformă. cu capitelul stilizat în formă de palmier.