- După 1918 începe o perioadă de efervescenţă caracterizată prin confruntarea liberă a unor curente de gândire şi a unor orientări stilistice diverse, o confruntare loială civilizată.
- Această bogăţie de tendinţe, iniţiative şi evenimente îşi păstrează trăsăturile definitorii până în 1945 după care intervine spiritul „nou” nivelator al culturii importate din Uniunea Sovietică.
- mari opere interzise şi ascunse prin fonduri secrete ale bibliotecilor:
- creatori radiaţi din tezaurul culturii române, împiedicaţi să publice,
- mari oameni de cultură distruşi moral şi fizic în închisori la Sighet, la Aiud, la Gherla sau pe şantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră, atentându-se astfel la identitatea culturală a poporului român.
- Caracteristic perioadei interbelice este interesul crescut pentru descoperirea şi punerea în valoare a specificului naţional.
- în secolul al XIX-lea dominantă era căutarea şi cultivarea unor elemente ce reprezentau trăsături de unire între cultura română şi alte mari culturi (franceză, germană, italiană).
- în prima jumătate a secolului nostru şi în special în perioada interbelică, oamenii de cultură români revin tot mai des la întrebări: cine suntem noi ? prin ce ne distingem ? cum ne diferenţiem de alte culturi europene ? până unde merge înrudirea spirituală cu alte naţiuni şi unde apare elementul caracteristic, specific ? al căror răspuns este dat de pe diferitele lor poziţii ideologice şi cu mijloacele proprii domeniului creaţiei spirituale în care acţionează.

- în deceniile trecute se înscriu în aceasta problematică:
- Vasile Alecsandri ca folclorist
- Bogdan Petriceicu Haşdeu în studii de istorie etnografie şi lingvistică
- Nicolae Densuşianu în „Dacia preistorică”
- cei mai apropiaţi unei asemenea căutări sunt istoricii:
- Nicolae Iorga (1871-1940)
- personalitate activă
- în istoriografie, literatura, publicistică, politică
- îşi afirmă interesul pentru problematica naţională în literatura, ca teoretician al semănătorismului, curent cristalizat în jurul revistei cu acelaşi nume pe care a condus-o din 1903
- a văzut în civilizaţia românească o continuatoare legitimă a Bizanţului (în „Byzance apres Byzance”)
- trăsăturile bizantine ale culturii româneşti sunt reluate şi de muzicologi, muzicieni, istorici de artă şi artistici plastici.
- cercetările bizantinologului Nicolae Bănescu (1878-1971)
- cercetările preotului şi muzicologului I.D. Petrescu (1884-1970)
- creaţii ca „Oratoriul bizantin”' al compozitorului Paul Constantinescu (1909-1963)
- studiile de iconografie bizantină şi românească veche ale Istoricului de artă I.D. ştefănescu (1886-1981)
- picturile în stil neo-bizantin ale lui Constantin Petrescu (1871-1954)
- reconsiderarea ortodoxiei     
- Nichifor Crainic - personalitate marcantă pentru ilustrarea ortodoxismului din cultura românească interbelică, al cărui nume este legat de revista „Gândirea” în jurul căreia gravita mişcarea de idei, de înnoire a trăirilor spirituale
- Nae Ionescu - profesor de logică şi filozofie, cu mare audienţă în rândul tinerilor studioşi din epocă, manifesta o atracţie aparte faţă de scrierile patristice citându-l mai ales pe Origene
- interesul pentru etnografie şi folclor
- în domeniul muzicii
- George Breazul (1887-1961) pune bazele „Arhivei fonogramice” - nucleul primei fonoteci cu speciile de folclor din România la a cărei îmbogăţire va contribui decisiv compozitorul şi folcloristul Constantin Brăiloiu (1893-1958)
- Bela Bartok (1881-1945) pasionat culegător de folclor românesc
- George Enescu (1881-1955) autor al binecunoscutelor „Rapsodii române”, Suita a III-a „Săteasca”, al sonatei a III-a pentru pian şi vioară.
- o serie de muzicieni prin creaţiile lor folclorice îşi exprimă admiraţia faţă de geniul muzical al poporului român: Mihail Jora, Marţian Negrea, Sabin Drăgoi, Tiberiu Brediceanu
- atracţia pentru universul rural este prezentă în unele creaţii literare ale epocii. Semănătorismul este martor al acestui interes cu rădăcini într-o perioadă anterioară. Proza lui Liviu Rebreanu. demonstrează ataşamentul literaturii române pentru tematica ţărănească, mult mai amplu tratată în cadrul studiului de istorie a literaturii române.
- tematica rurală este prezenta în pictura şi grafica vremii, în repetatele încercări ele a constitui un stil naţional în arhitectură, în confecţionarea şi purtarea costumelor naţionale, - cercetări în domeniul artei populare
- Al.Tzigara-Samurcaş (1927-1952)
- iniţiator al colecţiilor Muzeului naţional de artă veche românească pentru care arhitectul N. Ghika-Budeşti a construit edificiul din Bucureşti, şos. Kisseleff în stil neo-românesc (astăzi Muzeul Ţăranului Român)
- sociologul Dimitrie Gusti
- conduce cercetări sistematice pe teren, cu grupuri de studenţi din rândul cărora s-au remarcat Ţraian Herseni, H.H. Stahl, Mihai Pop, Romulus Vulcănescu
- organizează Muzeul Satului din Bucureşti
- Romulus Vuia
- organizează la Cluj un muzeu asemănător cu Muzeul Satului din Bucureşti
- Tache Papahagi
- autorul corpusului de imagini „Images d’ethnographie roumaine” precum şi a multor culegeri de folclor.
- Tematica ţărănească în pictura interbelică
- nu are de regulă nimic dulceag sau pitoresc;
- la ştefan Dumitrescu sau Dimitrie Ghiaţă se asociază o anumită asprime;
- şi-au ales modele din rândul ţăranilor şi Camil Ressu, Octav Băncilă, Aurel Băeşu, Nicolae Tonitza şi alţii.
- România este prezentă la mari expoziţii internaţionale:
- Barcelona 1929, Paris 1937, New-York 1939.
- „Nuntă ţărănească” - compoziţie de mari dimensiuni, opera soţilor Ana şi Aurel Jiquidi, medaliată la Paris în 1937.
- Nora Steriadi - adaptează stilul tradiţional al picturii româneşti post-bizantine la tehnici inedite ca mozaicul de sticlă şi broderia de mari dimensiuni („Familia Brâncovenilor” reia în această modalitate decorativă tipul de portret votiv de grup consacrat la sfârşitul secolului al XVIII-lea de Pârvu Mutu Zugravul),
- alte interpretări ale stilului post-bizantin sunt oferite de pictoriţa Olga Greceanu, sculptorii Dimitrie Paciurea („Adormirea Maicii Domnului”) şi Fritz-Storck. („Evangheliştii”, „Ghiorghieff”,. din cimitirul şerban-Vodă – Bucureşti).
- elaborarea unui stil românesc
- în arhitectură
- Petre Antonescu - elev al arhitectului Ion Mincu şi Grigore Cerchez ridică la scară monumentală elemente de arhitectură brâncovenească gândite iniţial pentru edificii de mici dimensiuni. Aşa au luat naştere:
- şcoala de Arhitectură (astăzi Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti, arhitect Grigore Cerchez).
- Ministerul Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Capitalei, arhitect Petre Antonescu).
- elementele de pietrărie traforată cu motive tipic brâncoveneşti mai adecvată edificiilor de dimensiuni modeste (Vila Minovici, Casa Disescu - Calea Victoriei -196 Bucureşti).
- efectele decorative rezultate din alternanţa lemnului cu zidăria, a albului cu negrul, a plinului cu golul, sunt specifice arhitecţilor: G.M. Cantacuzino şi Henrieta Delavrancea.
- Constantin Joja
- pentru el etalonul îl reprezintă vechea arhitectură orăşenească din Ţările Române, construcţii cu geamlâc pe o structură din lemn.   

- Vasile Pârvan (1882-1927) istoric şi arheolog, dublat de o viziune filosofică asupra istorici
- lucrările sale vizează civilizaţia geto-dacă („Getica”, „Dacia”, „Civilizaţiile străvechi în regiunile carpato-danubiene”) coloniile greceşti de la Pontul Euxin (săpături la Histria) şi legăturile lumii geto-dace cu Roma antică (organizează şcoala română din Roma. tipăreşte „Ephemeris Dacoromana”).
- Orest Tafrali (1876-1937), istorie (bizantinolog) şi arheolog fiind şi primul român căruia îi datorăm o sinteză a artei universale.
- Nicolae N. Moroşan (1902-1944) deschizător de drumuri în Preistoria din România domeniu tratat interdisciplinar (arheologie, paleontologie-faună fosilă cuaternară şi geologia pleistocenului). Cercetările sale pun în evidenţă existenţa paleoliticului în Moldova, Dobrogea, Nordul Basarabiei.
- arheologi din generaţiile următoare:
- Vladimir Dumitrescu - pentru neolitic
- Constantin Daicoviciu - civilizaţia dacă şi daco-romană
- Grigore Florescu - epoca romană şi bizantină
- Gh.I. Brătianu (1898-1953) istoric şi om politic
- autor a numeroase studii şi a unor sinteze („Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti”, „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”).
- susţine unitatea şi autohtonia românilor
- Ioan Lupaş (1880-1967) are aceleaşi preocupări pentru trecutul naţional („Istoria unirii românilor”).

- un alt mod de a pune problema specificului naţional, a acelor elemente care disting poporul român de celelalte popoare ale Europei l-a preocupat pe Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957).
- psiholog, sociolog şi filosof îşi dedică o parte a operei încercării de a defini „românismul”.
- este autorul unei concepţii filosofice, personalismul energetic, un model propriu de interpretare a lumii interesat în problematica general umană.
- Lucian Blaga (1895-1961) , în opera sa cu caracter teoretic descrie „spaţiului mioritic” din „Trilogia culturii” i se alătură o imagine globală a universului şi a raportului său cu capacitatea de cunoaştere a omului.
- Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, din interesul prim, trezit de lumea miturilor şi credinţelor din România se dezvoltă firesc cercetarea originilor imediate, geto-dace şi îndepărtate, indo-europene pentru a ajunge în final la o extindere a sferei de interes la scară planetară.
- Emil Cioran - manifestă o notă de pesimism în considerarea specificului românesc.
- Alternanţa focarelor de interes între valorile naţionale şi cele universale nu se manifestă doar în creaţiile teoretice.
- sculptorul Constantin Brâncuşi (1876-1957) prin opera sa este egal revendicat de patrimoniul spiritual românesc şi de cel universal.
- în muzică George Enescu (1881-1955) şi Dimitrie Cuclin (1885-1980) au fost inspiraţi când de folclorul naţional când de teme aparţinând culturii universale. Dimitrie Cuclin - are o viziune personală, funcţionalistă, asupra muzicii într-un sistem filosofic original.

 

pagina in lucru