Formarea unităţii româneşti în 1918 a fost expresia dezvoltării istorice organice a naţiunii. În egală măsură, realizarea concretă a actului fundamental al istoriei româneşti a fost rezultanta unei concepţii politice sistematic elaborate, în care fuzionează o serie de componente ale doctrinei naţionale din secolul al XIX­-lea şi marile teme ale democraţiei universale dar şi noile valori politice ce au triumfat la sfârşitul primului război mondial.
     Ideea de naţiune în secolul al XIX-lea s-a definit în opoziţie cu dreptul istoric şi, din 1867, în opoziţie cu ideea imperială. Principiul de naţionalitate ce s-a născut în secolul al XIX-lea din ideea naţională, a încorporat şi la români, cu deosebire în Transilvania, o concepţie raţionalistă despre naţiune, fundamentată politic, juridic şi moral.
      Prin intrarea României în războiul mondial în 1916, România a urmărit realizarea deplinei unităţi naţionale prin unirea cu Vechiul Regat a Transilvaniei şi Bucovinei:
- în ciuda păcii umilitoare de la Bucureşti din 1918 şi a prezentei trupelor străine pe o mare parte a teritoriului tării, România redusă la Moldova (prin retragerea armatei şi autorităţilor) continuă să fie un stat de sine stătător:
- în 1918 Puterile Centrale sufereau mari înfrângeri, Imperiile multinaţionale s-au prăbuşit sub acţiunea avântului revoluţionar:
- paralel cu lupta politico-diplomatică şi militară a României pentru supravieţuire, s-a desfăşurat lupta românilor din provinciile aliate sub stăpânire străină pentru libertate naţională;
- acestea au hotărât într-un cadru democratic, reprezentat de adunările populare şi printr-o consultare largă, să se unească cu Ţara;
- deplasarea armatei române în provincii s-a făcut doar la chemarea organelor reprezentative ale populaţiei româneşti, atunci când era posibilă o intervenţie străină.
- se sfârşea un proces logic prin care românii s-au reunit în cadrul unuia şi aceluiaşi stat naţional.


Harta Europa 1914
Harta Europei la începutul primului război mondial