Planul militar alcătuit de Marele Stat Major al armatei române a fost unul ambiţios, însă nerealist, principalele forţe româneşti ce au fost masate la graniţa cu Transilvania, urmând să opereze o ofensivă de proporţii pentru eliberarea acestei provincii româneşti. Pe Dunăre au fost plasate doar forţe de acoperire, Bulgaria trebuind să fie reţinută de la un atac împotriva României de către trupele anglo-franceze de la Salonic şi de către trupele ruseşti din Dobrogea.
       Judecând lucrurile din punct de vedere strict militar, atacul principal al forţelor româneşti trebuia să se producă în sud, pentru a realiza o joncţiune cu trupele de la Salonic, ceea ce ar fi condus, probabil, la scoaterea Bulgariei şi Turciei din război, deschizându-se posibilitatea aprovizionării trupelor române şi ruseşti prin strâmtori, cu cele necesare purtării războiului.
       Planul de luptă al armatei române răspunde însă mai mult comandamentului politic de eliberare a românilor de sub stăpânirea austro-ungară decât cerinţelor strict militare. Numai un război pentru eliberarea Transilvaniei întrunea girul voinţei populare şi al forţelor politice. În acel moment - după cum sublinia N. Iorga - „nimeni n-ar fi putut impune o altă direcţie steagurilor româneşti”. Planul a urmărit ca după eliberarea Transilvaniei să pătrundă în văile Tisei și Dunării pentru a opri sursa principală de aprovizionare cu alimente a armatei austro-ungare. Două treimi din cei peste 800.000 soldaţi şi ofiţeri ai armatei române, au fost repartizate pentru realizarea acestei operaţii din Transilvania, şi mult mai puţin (cca 140.000 de oameni) în apărarea graniţei sudice periclitată de atacul unei armate germano-bulgare. De asemenea, trebuia asigurată debarcarea trupelor ruse în Dobrogea, urmată de o ofensivă româno-rusă în nord-estul Bulgariei unde era stabilită realizarea unei linii de apărare permanentă între Rusciuk și Varna.   
       Operaţiile militare au început în noaptea de 27/28 august 1916, prin trecerea Carpaţilor în 18 puncte, într-o atmosferă de entuziasm general, deşi armata română era deficitară în privinţa dotării, în artilerie grea, mitraliere şi aviaţie. Primite cu braţele deschise şi cu bucurie de către populaţia românească din Ardeal, trupele române au ocupat Braşovul, Topliţa, pătrunzând în zona secuiască.
       În timp ce se desfăşurau aceste evenimente dătătoare de speranţe în Transilvania, Bulgaria declara război României şi la 1 septembrie 1916 trupe germano-bulgaro-turce conduse de feldmareșalul August von  Mackensen, forţează Dunărea şi ocupă Turtucaia provocând o gravă înfrângere trupelor române care apărau fortăreaţa. Eșecul este datorat și incompetenţei şi laşității de care au dat dovadă unii comandanţi (generalii Aslan şi Teodorescu) care nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor, măsurile luate de ei ducând la încercuirea și anihilarea trupele române (160 ofiţeri şi 6.000 soldaţi morţi şi răniţi, 480 ofiţeri şi 28.000 soldaţi prizonieri şi 5.500 militari scăpaţi din încercuire).
       Acţiunea nestingherită a trupelor inamice se explică şi prin lipsa unui sprijin din partea aliaţilor. Departe de a devansa ofensiva română cu 8 zile cum se stipula în convenţia militară, armata de la Salonic a fost ea însăşi atacată de forţele turco-bulgare fiind nevoită să se apere. Trupele ruseşti nu ajunseseră încă în Dobrogea, aşa încât întreaga linie a frontului românesc pornind din Carpaţi, continuând de-a lungul Dunării până la Marea Neagră, trebuia să fie acoperită şi apărată de cei 833.000 de soldaţi şi ofiţeri ai armatei române din acel moment.
       Marele Cartier General Român, condus de generalul Constantin Prezan, a încercat să contracareze înfrângerea de la Turtucaia printr-o operaţiune de traversare rapidă a Dunării şi de încercuire a inamicului. Operaţiunea armatei române, condusă de generalul Averescu, ce urmărea trecerea Dunării pe un pod de vase, pe la Flămânda, pe teritoriul bulgar, şi încercuirea trupelor inamice, a fost bine gândită strategic însă a eșuat datorită condiţiilor meteorologice. O ploaie torenţială a dus creșterea nivelului Dunării ce a permis bombardarea și distrugerea podului de către monitoarele austro-ungare venite de la Orșova.
       Operaţiunea a eşuat datorită ofensivei centralilor în Transilvania la 26 septembrie 1916 sub conducerea generalului E. von Falkenhayn. Luptele din Dobrogea au continuat până la sfârşitul lunii octombrie când românii au fost nevoiţi să se retragă cu pierderi grele.
       În Transilvania, după lupte aprige, trupele Puterilor Centrale au rupt apărarea românească în Banat şi pe crestele Carpaţilor Meridionali. În schimb de-a lungul Carpaţilor Orientali, Eremia Grigorescu a câştigat bătălia pentru apărarea trecătorilor Moldovei, sub lozinca ce va căpăta în 1917 valoare de simbol, „Pe aici nu se trece!”.
       Armata Puterilor Centrale a reușit să pătrundă pe Valea Jiului, unde cu toată apărarea eroică (Ecaterina Teodoroiu a făcut dovada unui eroism legendar)  au cucerit Tg. Jiu (2/15 noiembrie). Trupele inamice s-au revărsat în Câmpia Română, unde ocupă Oltenia şi apoi intră în Muntenia (11 /24 noiembrie). Concomitent, Mackensen a forţat Dunărea la Zimnicea şi se îndrepta spre Bucureşti.
       Presate ca într-un cleşte, trupele române au încercat o bătălie disperată în zona Argeş-Neajlov, pe care au pierdut-o, capitala rămânând deschisă înaintării trupelor inamice. La 23 octombrie/6 decembrie 1916, trupele conduse de Mackensen au intrat în Bucureşti.
       Guvernul, autorităţile, armata şi o parte din locuitori s-au retras în Moldova, la Iaşi, care devine capitala unei Românii restrânse la centrul şi nordul Moldovei, după ce frontul a fost stabilizat pe cursul inferior al Siretului. Situaţia armatei române era în acest moment deosebit de grea, pierderile suferite fiind de circa 250.000 ostași morţi, răniţi sau prizonieri. De asemenea, au fost pierdute importante echipamente militare : jumătate din mitraliere, două treimi din armele individuale și un sfert din piesele din artilerie.
       Deşi campania română din 1916 a eşuat, ea s-a răsfrânt benefic asupra taberei Antantei. Intrarea României în război, într-un moment de epuizare materială şi morală a francezilor datorită bătăliei de la Verdun, a tonificat rezistenţa franceză mai cu seamă că Marele Stat Major german a prelevat de pe frontul de vest şi de pe alte fronturi divizii de elită în scopul scoaterii României din război.
       Pe teritoriul rămas sub autoritatea regelui şi a guvernului de la Iaşi, aflat acum la jumătate, a început o muncă extraordinară de refacere a armatei române, în condiţiile lipsurilor de tot felul, a tifosului exantematic care a afectat peste 30.000 de persoane. Un rol deosebit în acest efort l-a avut misiune militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot care s-a identificat cu nevoile şi aspiraţiile româneşti.
       În vederea ralierii tuturor structurilor sociale la efortul de rezistenţă, regele Ferdinand a promis, iar Parlamentul reunit la Iaşi a aprobat, efectuarea a două reforme de importanţă majoră pentru progresul ţării : reforma electorală (vot universal) şi cea agrară.
       În condiţiile de atunci, de extremă gravitate pentru ţară, guvernul român, neprevăzând ceea ce se va întâmpla mai apoi, a depus în Rusia, spre păstrare, tezaurul naţional. El conţine arhivele, devize, mari valori de artă, lingouri de aur, tezaurul Casei Regale, obiecte bisericeşti de valoare ale Mitropoliei Ungro-Vlahiei.
       Pe teritoriul ocupat, Muntenia, Oltenia şi Dobrogea, sudul Moldovei, s-a organizat un regim de ocupaţie care a excelat prin exploatarea epuizantă a bogăţiilor solului şi subsolului în beneficiul Puterilor Centrale. Populaţia a refuzat, în general, să colaboreze cu ocupanţii, iar oamenii politici cunoscuţi ca germanofili, Alexandru Marghiloman, P.P. Carp şi Titu Maiorescu au adoptat aceeaşi atitudine.       

       Până în luna mai 1917, armata română ce grupa 460.000 de soldaţi şi ofiţeri, era refăcută, dotată cu armament modern şi având un moral ridicat, fapt remarcat şi de miniştrii socialişti din guvernele francez şi belgian, respectiv Albert Thomas şi Vandervelde care au vizitat trupele române. Alături de misiunea franceză în ridicarea moralului soldaţilor un rol deosebit l-a avut regina Maria care a organizat sub patronajul său Crucea Roşie.
       Generalul Constantin Prezan, secondat de maiorul Ion Antonescu la conducerea Marelui Stat Major al armatei române, realizează un plan de acţiune în colaborare cu armata rusă ce urmărea realizarea unei ofensive în sectorul Nămoloasa pentru a disloca forţele inamice şi a le împinge spre sud şi o ofensivă la Oituz pentru a prinde trupele germane din Moldova într-un cleşte şi a le forţa să capituleze.
       Marile bătălii din vara anului 1917 desfăşurate la Mărăşti (11/24 iulie–19 iulie/l august), Mărăşeşti (24 iulie/6 august-6/19 august) şi Oituz (26 iulie/ 8 august-9/22 august) au debutat cu ofensiva din 11 iulie a armatei a II-a române condusă de generalul Alexandru Averescu, dispusă în spaţiul Oneşti-Adjud. Cele mai puternice lupte au avut loc în zona Mărăşti, unde trupele inamice au fost dislocate, li s-au pricinuit mari pierderi şi au fost împinse pe o adâncime de 20 km şi o lărgime de 30 km.
       Succesul obţinut de armata română n-a putut fi însă exploatat datorită faptului că armata rusă, într-un profund proces de dezorganizare datorat pătrunderii propagandei bolşevice printre soldaţi, s-a retras din Galiţia şi nordul Bucovinei la ordinul guvernului lui Kerenski, ceea ce a determinat stoparea ofensivei române şi replierea trupelor pe spaţiile descoperite prin retragerea rusă.
       Mai mult, această situaţie a permis trupelor Puterilor Centrale să-şi pună în aplicare planul ofensivei. Printr-un eroism extraordinar, remarcat de presa şi de oamenii politici străini, armata română a reuşit să anihileze planurile inamice în memorabilele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, desfăşurate în intervalul 6 august-3 septembrie 1917. Ca urmare, planul Centralilor de scoatere a României din război a eşuat.          
       Evenimentele desfăşurate în Rusia, în toamna lui 1917 care au condus la instaurarea guvernului bolşevic la 17 noiembrie 1917, au schimbat radical situaţia militară şi politică. Nu numai că armata rusă nu putea sprijini efortul militar românesc, dar această armată care se ocupa mai mult de atacarea depozitelor de armament şi alimente, cu propagarea lozincilor incendiare, devenea un pericol pentru autorităţile româneşti şi pentru ordinea socială din România.
       La 3 decembrie începeau tratativele de armistiţiu dintre Rusia şi Centrali la Brest-Litovsk. În aceeaşi zi comandantul trupelor ruse din Moldova, generalul Scerbacev, comunica regelui Ferdinand şi premierului român că nu mai poate stăpâni armata şi că a decis începerea negocierilor cu Mackensen. Noua situaţie condamna şi România să procedeze la fel şi la 9 decembrie, România deşi victorioasă în luptele din vară, a fost nevoită să semneze armistiţiul cu Puterile Centrale.
       Dacă reprezentanţii Antantei la Iaşi au recunoscut necesitatea unei asemenea decizii, şefii guvernelor lor au fost foarte critici la adresa guvernului român. George Clemenceau evaluând greşelile şi vinovăţia aliaţilor faţă de România, ţinea să declare în faţa delegaţiei române, care încerca să justifice starea imperativă în care România a semnat armistiţiul : „Da, domnilor, în faţa poporului român îmi scot pălăria, înaintea însă a politicienilor dv., mă acopăr”.
       După semnarea armistiţiului, rămăşiţele armatei ruse bolşevizate s-au dedat la jafuri şi distrugeri ceea ce a determinat guvernul român să treacă la dezarmarea ei în zilele de 21-22 decembrie 1917. În replică, guvernul bolşevic condus de Lenin arestează ministrul român la Petrograd, C. Diamandy şi personalul ambasadei. Ei vor fi eliberaţi a doua zi la intervenţia şefilor a 20 de misiuni diplomatice, dar la 26 ianuarie Rusia sovietică rupe relaţiile diplomatice cu România şi sechestrează tezaurul românesc depus la Moscova.

       Lipsită de orice sprijin, asupra României se exercită presiuni crescânde ale Puterilor Centrale în vederea încheierii unei păci separate. În urma ultimatumului înaintat guvernului român, la 7 februarie 1918, pentru încheierea grabnică a păcii, I.I.C.Brătianu demisionează, alcătuindu-se un guvern condus de Alexandru Averescu. Ottokar Czernin, devenit ministru de externe al dublei monarhii, a avut o întâlnire specială cu regele Ferdinand la Rădăcini, în aceiaşi lună, în cursul căreia a cerut într-un mod imperativ şi ireverenţios abdicarea s-au încheierea păcii.
       În aceste condiţii au fost convocate, la începutul lunii martie, două Consilii de Coroană care au dezbătut soarta ţării. România trebuia să aleagă între o pace umilitoare şi ocuparea de către inamic a întregului său teritoriu. S-a decis acceptarea păcii. În faţa pretenţiilor tot mai agravante ale Austro-Ungariei, Alexandru Averescu demisionează la finele lui februarie. Regele încredinţează formarea guvernului lui Alexandru Marghiloman. Acest guvern şi-a asumat o misiune foarte dificilă, aceea a unei păci umilitoare, dar care permitea supravieţuirea fiinţei statale româneşti. După discuţiile preliminarii de la Buftea, pacea a fost semnată la Bucureşti la 24 aprilie / 7 mai 1918.
       Condiţiile impuse României au fost deosebit de grele. Dobrogea era ocupată de Puterile Centrale, României permiţându-i-se accesul la Marea Neagră de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa. Cadrilaterul şi o parte a judeţului Constanţa erau anexate de Bulgaria.  Austro-Ungaria  îşi extindea stăpânirea asupra crestelor Carpaţilor (circa 5 600 km2) și mută graniţa pe versantul sudic şi estic. Surplusurile de petrol şi cereale ale ţării au intrat în posesia Germaniei care şi-a instituit controlul asupra întregii economii româneşti.
       Pacea, ratificată de Parlament, nu a fost sancţionată de rege. În acelaşi timp, principalii oameni politici români, Take Ionescu, autoexilat în Franţa, I.I.C.Brătianu, făceau cunoscut Antantei faptul că sentimentele şi atitudinea monarhiei şi a ţării faţă de aliaţi nu s-au schimbat şi că aşteaptă momentul retragerii şi anulării acestei păci atât de nedrepte pentru România.
       Pe fondul victoriilor obţinute de aliaţii occidentali, în vara şi toamna anului 1918, la 6 noiembrie, guvernul Marghiloman demisionează, fiind alcătuit un nou cabinet sub preşedinţia generalului Coandă. Noul guvern a decretat imediat mobilizarea generală şi a cerut trupelor germane să părăsească ţara. La 10 noiembrie 1918, România a declarat război Germaniei şi a anunţat caducitatea păcii de la Bucureşti. Desigur, gestul României a avut mai mult o importanţă simbolică şi politică decât militară, dar la 11 noiembrie, când se punea capăt primului război mondial, România se găsea din nou în tabăra aliaţilor occidentali.
        România a acceptat riscul grav al angajării sale în război care s-a soldat cu jertfe mari - 339.117 morţi şi 299.000 de răniţi - urmărind realizarea obiectivului său politic major de la începutul secolului al XX-lea, unirea tuturor românilor şi a teritoriilor locuite de ei în graniţele aceluiaşi stat, România Mare. Din decembrie 1916 până în noiembrie 1918 au fost sustrase prin jaful Puterilor Centrale mari cantităţi de petrol şi produse petroliere, cereale, materiale de construcţii, în valoare de aproape 18 miliarde lei aur.


armata română 1917
Armata romană la Mărășești 1917