Primul război mondial (1914-1918) a reprezentat punctul maxim al confruntării dintre marile puteri pentru dominaţie economică, politică şi reîmpărţirea lumii în sfere de influenţă. În timpul primului război mondial România a traversat două perioade distincte : perioada neutralităţii (1914-1916) şi perioada angajării militare (1916-1918).
      La 15/28 iunie 1914 a avut loc atentatul de la Sarajevo căruia i-au căzut victime moştenitorul tronului austro-ungar, Franz Ferdinand şi soţia sa ucişi de gloanţele trase de studentul bosniac Princip, membru al unei organizaţii secrete naţionaliste. În România evenimentul a trezit un sentiment adânc de compătimire fiind condamnată o asemenea metodă de luptă. Exact o lună mai târziu, la 28 iulie, Austro-Ungaria a atacat Serbia începând astfel primul război mondial.
      În mai puţin de o săptămână, protagoniştii scenei internaţionale – marile puteri europene – erau antrenaţi în război, prin jocul celor două alianţe : Puterile Centrale (Tripla Alianţă) formată din Germania, Austro-Ungaria, Italia şi Antanta (Tripla Înţelegere) compusă din Franţa, Anglia, Rusia. În conflict sunt atrase 28 de ţări, de o parte sau de cealaltă a celor două mari blocuri militare.
      În cursul lunii iulie, cele două blocuri, Puterile Centrale şi Antanta au făcut presiuni insistente la Bucureşti fie pentru angajarea imediată în război, în cazul Puterilor Centrale, fie pentru o neutralitate binevoitoare într-o primă fază, în cazul Antantei. În faţa unei asemenea decizii grave, bătrânul rege Carol I a considerat necesară consultarea tuturor factorilor politici. Ca urmare, la 21 iulie / 3 august 1914, a convocat Consiliul de Coroană la care pe lângă membrii guvernului au luat parte prinţul Ferdinand şi principalii oameni politici reprezentând cele mai puternice formaţiuni şi orientări politice.
      Regele, fidel angajamentelor asumate prin tratatul de alianţă cu Puterile Centrale, a prezentat pentru prima oară conţinutul tratatului celor prezenţi şi a cerut intrarea în război încrezător în victoria Germaniei. În acelaşi timp a ţinut însă să precizeze: „Sunt rege constituţional şi nu voi declara singur războiul”. Convocarea Consiliului de Coroană ca şi acceptarea punctului de vedere exprimat de cei prezenţi demonstrează că pentru Carol I interesele naţionale au prevalat asupra altor considerente şi principii. 
      De partea sa s-a situat doar liderul conservator P.P. Carp care considera victoria Rusiei mai primejdioasă pentru România decât victoria Germaniei şi Austro-Ungariei. Membrii marcanţi ai Partidului Conservator Democrat şi ai Partidului Conservator, precum I. Grădişteanu şi L.N. Lahovari, s-au pronunţat pentru neutralitate armată. Ion I.C. Brătianu şi membrii guvernului, precum şi Alexandru Marghiloman, au susţinut necesitatea expectativei armate, soluţie care a fost adoptată de Consiliu cu o clară majoritate.
      În comunicatul oficial, se preciza că atitudinea de neutralitate adoptată de România se motiva prin aceea că nu a fost prevenită de către aliatul său de izbucnirea războiului, iar „casus foederis” era condiţionat de un atac neprovocat împotriva Austro-Ungariei. Această hotărâre ţinea cont de sentimentele opiniei publice din România solidară faţă de românii din Transilvania şi că cea mai mare dorinţă a românilor era să se-ntregească ţara cu Transilvania.

        În cei doi ani de neutralitate (1914-1916), România se află sub presiunea cele două tabere beligerante care au făcut numeroase demersuri la Bucureşti, fie pentru atragerea României în război, fie pentru menţinerea ei în stare de neutralitate. Dacă la început Puterile Centrale au reclamat imperios alăturarea României de partea lor, pe parcurs, în faţa unei opinii publice tot mai doritoare de o intervenţie militară alături de Antantă în vederea eliberării teritoriilor româneşti de sub dominaţie austro-ungară, Germania şi Austro-Ungaria s-au pronunţat pentru o neutralitate definitivă.
        Puterile Antantei au considerat la început neutralitatea ca o soluţie avantajoasă pentru ele dar o dată cu prelungirea războiului conştientizând interesele majore ale României privind întregirea sa, a militat pentru atragerea ei în război împotriva Puterilor Centrale.
        Pe parcursul neutralităţii, preşedintele Consiliului de Miniştrii, I.I.C. Brătianu care şi-a asumat cu o responsabilitate deosebită, conducerea politicii externe româneşti, a iniţiat şi a condus tratative de angajare a României în război numai cu şi alături de Antantă. El a amânat intrarea României în război timp de doi ani, urmând să asigure pentru România condiţii optime din punct de vedere politic şi militar.
        Un prim succes, privind dreptul României de a-şi alipi teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria, a fost obţinut prin semnarea, la 1 octombrie 1914, a convenţiei ruso-române, de către S.D. Sazonov (ministrul de externe al ţarului) şi C-tin Diamandy (ministrul român în capitala rusă). Prin convenţie, Rusia recunoştea dreptul României de a ocupa teritoriile austro-ungare locuite de români dacă va adopta faţă de Antantă o neutralitate binevoitoare.
        Pe fondul unei mişcări interne tot mai puternice care reclama intrarea în război alături de Antantă și profund afectat de faptul că nu şi-a putut ţine promisiunea faţă de împăratul Austriei şi împăratul Germaniei, a survenit moartea regelui Carol I, decedat la 27 septembrie / 10 octombrie 1914 şi înmormântat la Curtea de Argeş. Soţia sa, regina Elisabeta (Carmen Sylva, după numele ei de poetă), i-a supravieţuit doar până în februarie 1916, fiind înmormântată alături de soţul său.
        Carol I a fost urmat la tron de nepotul său Ferdinand I. Încă înainte de a urca pe tron, el s-a postat pe poziţii antantofile, fiind influenţat, în această direcţie, de soţia sa, regina Maria. Sub noul monarh (născut şi crescut în Germania), care realizează care este adevăratul interes al poporului român, România se va îndepărta tot mai mult de Puterile Centrale, mai ales că guvernul Tisza Istvan se arăta tot mai reticent faţă de România, deşi împăratul Germaniei, Wilhelm II încerca să-l sensibilizeze pentru a asigura un tratament normal populaţiei româneşti din Transilvania.
        Opinia publică românească precum şi principalele partide politice erau profund frământate de posibila intrare a României în război şi de problema întregirii naţionale. Curentul dominant a fost cel ce se pronunţa pentru angajarea în luptă alături de Antantă care promitea sprijin deplin pentru alipirea teritoriilor locuite de românii din Imperiul austro-ungar.
        Încă din toamna anului 1914, sub impulsul „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor” devenită acum „Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor”, condusă printre alţii de N. Iorga, Vasile Lucaciu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Octavian Goga, a „Acţiunii Naţionale”, condusă de N. Filipescu, s-au desfăşurat la Bucureşti şi în alte oraşe din ţară mari manifestaţii, uneori foarte zgomotoase care reclamau intervenţia imediată în război alături de Antantă. Demonstraţiilor li s-a alăturat presa antantofilă, un număr impresionant de broşuri, presiuni sistematice ale oamenilor politici pe lângă guvernul I.I.C. Brătianu, somându-l să se decidă. Presei din România i s-a alăturat în aceste demersuri şi presa franceză.
        Alături de curentul antantofil s-a manifestat mult mai firav un curent de opiniei la nivelul unor lideri politici care mai mult datorită atitudinii antiruse decât fidelităţii faţă de Puterile Centrale susţineau alianţa României cu Germania şi Austro-Ungaria. Cei mai reprezentativi au fost P.P. Carp, V. Arion, Alexandru Marghiloman. Pentru neutralitate definitivă s-a pronunţat şi mişcarea socialistă destul de firavă şi ea în peisajul politic românesc.
        În faţa acestor frământări, guvernul condus de I.I.C. Brătianu a căutat să angajeze România în război alături de Antantă, în momentul în care această angajare ar fi fost cât mai profitabilă şi în condiţiile în care România avea siguranţa că obiectivul său fundamental, unirea teritoriilor româneşti din monarhia austro-ungară, va fi asigurat şi garantat de cele trei puteri, Anglia, Franţa, Rusia. Mai cu seamă Brătianu a căutat să nu rămână în faţă doar cu Rusia şi să evite repetarea situaţiei în care se găsise tatăl său în timpul războiului pentru independenţă.
        Angajarea în război alături de Antantă, presupunea depăşirea unor dificultăţi economice, politice şi militare care s-au datorat noii situaţii geopolitice a României. Schimbarea orientării politicii externe româneşti determina o reorientarea comerţului spre puterile occidentale care deveneau în acelaşi timp sursele principale pentru aprovizionarea armatei cu armamentul modern ce se validase încă din primele zile ale războiului. Închiderea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele prin alăturarea Turciei, încă din 1914, Puterilor Centrale a redus simţitor comerţul românesc, iar aprovizionarea cu armament se putea realiza numai prin porturile ruseşti din nordul Rusiei, Murmansk şi Arhanghelsk
        Sub aspect politic guvernul I.I.C. Brătianu a urmărit delimitarea teritorială clară a celor două provincii, Transilvania şi Bucovina, iar din punct de vedere militar sprijinul şi colaborarea militară cu Rusia şi armata franco-britanică debarcată la Salonic.
        După tratative îndelungi şi anevoioase, în cursul anului 1915, Antanta a recunoscut legitimarea alipirii Banatului, Bucovinei şi Transilvaniei la România solicitând-o mereu să intre în război. Insistenţele erau mai presante în perioadele în care puterile Triplei Înţelegeri sufereau înfrângeri aşa cum s-a întâmplat în vara lui 1915 când trupele ruseşti au fost învinse pe frontul de est, sau în toamna aceluiaşi an când Serbia a fost scoasă din luptă. În asemenea momente, Franţa, Rusia şi Anglia solicitau intrarea României fără a ţine seama de consecinţe, ameninţând guvernul român că dacă nu se va decide, va pierde „trenul” şi deci avantajele pe care cele trei puteri le recunoscuseră şi acceptaseră în cursul tratativelor.
        La aceste presiuni preşedintele Consiliului de Miniştrii român răspundea că războiul va fi îndelungat, precizând, la un moment dat, că el va angaja România atunci când va fi sigur 75% că ţara nu va fi distrusă. Ca urmare n-a amânat intrarea în război urmărind avantaje facile, ci a căutat prilejul optim din punct de vedere politic şi militar.

        În cursul anului 1916 a fost angajată bătălia de la Verdun, una din cele mai sângeroase şi epuizante pentru Franţa. În scopul slăbirii presiunii germane asupra Verdunului, pe frontul de est, armata rusă a desfăşurat, în vara anului 1916, ofensiva condusă de generalul Brusilov. În acest moment, guvernul şi Marele Cartier General francez au considerat noile condiţii „deosebit de favorabile” intervenţiei româneşti şi au insistat pe lângă guvernul rus să accepte toate condiţiile celui român pentru a-l angaja cât mai grabnic în luptă. În aceste împrejurări generalul Alexeev, şeful Marelui Cartier General rus transmitea la Bucureşti, la 1 iulie 1916, faimoasa telegramă prin care soma România să intre în război ,,acum ori niciodată”.
        Supus unor asemenea presiuni, I.I.C. Brătianu, decis să intre în război pentru realizarea idealului naţional, înmâna ministrului Franţei la Bucureşti, contele Saint Aulaire, la 3 iulie 1916, condiţiile absolut necesare intrării României, în război şi anume:
       ●  intrarea în România a primului tren de muniţii şi asigurarea ritmicităţii aprovizionării cu muniţiile necesare pe toată durata războiului – cca. 300 de tone zilnic;
       ●  ofensiva română împotriva Austro-Ungariei să fie susţinută de o ofensivă generală aliată;
       ●  armata rusă să asigure spatele frontului românesc în Bucovina şi Dobrogea.
        După o lună de tergiversări, la începutul lunii august 1916, România a semnat alături de puterile Antantei, două documente secrete de o deosebită importanţă: Tratatul de alianţă şi Convenţie militară.
        Tratatul de alianţă şi Convenţia militară au fost semnate între România şi cele patru puteri, într-o discreţie desăvârşită, la moşia familiei Brătianu de la Florica, în dimineaţa zilei de 4/17 august 1916.
        Conform convenţiei politice, România se obliga să declare război numai Austro-Ungariei şi să intre în conflict împotriva acesteia, nu mai târziu de 15/28 august 1916. Era o concesie făcută României, deoarece I.I.C. Brătianu a subliniat, în cursul tratativelor, că singura raţiune a intrării României în război era integrarea în statul român a Transilvaniei şi Bucovinei, la care se opunea cu toată forţa Austro-Ungaria. Guvernul român urmărea în aceiaşi timp, prin declaraţia de război adresată doar Austro-Ungariei, să evite un atac bulgar de la sud, precum şi măsuri punitive din partea Germaniei. Se stipula, în acelaşi timp, egalitatea de tratament a României cu puterile Antantei la viitoarea conferinţă de pace, precum şi angajamentul puterilor semnatare de a nu încheia pace separată.
        În conformitate cu Convenţia militară, ofensiva armatei române în Transilvania trebuia să fie devansată cu opt zile de ofensiva trupelor anglo-franceze de la Salonic pentru a reţine forţele bulgare în sud, iar Rusia se angaja la o ofensivă în Bucovina şi la trimiterea a două divizii în Dobrogea pentru asigurarea flancului de sud al armatei române.
        Odată parafate cele două convenţii la 14/27 august 1916 a fost convocat Consiliul de Coroană, sub preşedinţia  regelui Ferdinand. I.I.C. Brătianu a prezentat conţinutul înţelegerilor cu Antanta şi-a cerut intrarea României în război. Toţi cei prezenţi, cu excepţia lui Titu Maiorescu şi a lui P.P. Carp, care susţineau politica de expectativă, s-au declarat de acord şi au susţinut decizia guvernului.
        În aceeaşi seară, 14/27 august 1916, ministrul român la Viena, Edgar Mavrocordat, a înmânat ministrului de externe austro-ungar declaraţia de război. „România – se preciza în declaraţie –  departe de a uita legăturile de sânge cu românii supuşi monarhiei austro-ungare, a putut constata că speranţa ce ne puseserăm pe adeziunea noastră la Tripla Alianţă a fost înşelată ( ... ) România se vede nevoită a intra în luptă alături de aceia care pot să-i asigure înfăptuirea unităţii naţionale”.
        A doua zi, Germania a declarat război României, urmată de Bulgaria (17/30 august) și Turcia (19 august / 1 septembrie).

Armata română la 1916