••• Surse istorice primare  •••  


       1.  Hotărârile dietei din Sibiu cu privire la declararea egalităţii naţiunii române şi a confesiunilor ei cu celelalte naţiuni (26 august 1863)
      2.  Pronunciamentul de la Blaj, unul dintre cele mai importante documente care exprimă nemulţumirea românilor din Transilvania faţă de dualismul austro-ungar încheiat în 1867 (3/15 mai 1868)
       3.  Programul Partidului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania unificat (12 mai 1881)
       4.  Din Memorandul românilor adresat împăratului Francisc Iosif I (26 martie 1892)
       5.  Georges Clemenceanu, directorul ziarului „La Justice” despre lupta pentru drepturi naţionale ale românilor din Transilvania şi despre aspiraţia lor de unire cu România, intensificată în cursul procesului memorandist (12 mai 1894, Paris)
       6.  Noul program al Partidului Naţional Român din Transilvania votat în Conferinţa de la Sibiu din 10 ianuarie 1905, prin care se renunţa la pasivism şi se adopta o nouă tactică politică: activismul (10 ianuarie 1905, Sibiu)
      7.  Baronul Bánffy Dezideriu despre atitudinea de solidaritate cu România a unor deputaţi români din Parlamentul de la Budapesta (25 iulie 1906)
       8.  Înţelegea încheiată între Ioan Slavici, Eugen Brote, Vasile Mangra şi Roman Ciorogariu, în care se prevăd mijloacele de colaborare cu guvernul român şi cu secţia română a partidului social-democrat din Ungaria pentru realizarea revendicărilor comune (5–9 august 1907, Găiceana)
       9.  Ziarul Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din Ungaria – „Nepszava” despre aspiraţiile de unitate ale românilor din Transilvania cu România (4 august 1913)

 

 

 

Hotărârile dietei din Sibiu cu privire la declararea egalităţii naţiunii române şi a confesiunilor ei cu celelalte naţiuni

       „La consultarea asupra proposiţiunii prime regeşti, adică a proiectului de lege referitor la efectuirea egalei îndreptăţiri a naţiunii române şi a confesiunilor ei, comitetul (comisiunea) dietei a socotit că procede princiarminte din acel punct de vedere conducător, pe care crede a-l vedea exprimat în proiectul de lege, care conţine prima proposiţiune regească.
       Ambele proiecte de lege, adecă acel ce serveşte drept proposiţiune regească, şi acela de cătră comisiunea dietei propus, purced aşadar din unul şi acelaşi punct de vedere şi anume din acela, ca edificiul cel vechiu constituţional, restituit de M.Sa prea înaltă în 20 octombrie 1860, al celor trei naţiuni ardelene până aci îndreptăţise şi al celor patru religiuni recunoscute – fără a se lăsa însă de acum în schimbări adânc tăietoare şi streformări noi a aceluiaşi – să se lărgească astfel, încât să-şi afle într-acelaşi acum şi o a patra naţiune şi încă două confesiuni locul cerut pentru dezvoltarea lor naţională şi confesională, în aceeaşi măsură, precum au avut-o aceasta naţiunile şi confesiunile până acum îndreptăţite.
       Aşadar comitetul (comisiunea) dietei în proiectul compus din partea sa nu propune vreo schimbare în sistema constituţiunii ardelene de mai înainte, ci numai o extindere a sistemei constituţiunii ardelene, ce se află în vigoare şi a existat şi mai înainte. Deoarece deci punctul de vedere conducător al proiectului de lege, care conţine proposiţiunea prima regească, se uneşte pe deplin în privinţa obiectului acestuia de pertractat cu acela al comisiunii dietei, are şi schimbările propuse de către comisiunea dietei în proiectul de lege recomandat din partea ei să restrâng esenţialmente numai :
              1.  la schimbările întru împărţirea materiei observânde şi
              2.  la schimbarea în stilizare.
       Schimbările propuse întru împărţirea materiei crede comisiunea dietei a fi justificate prin aceea, că în proiectul de lege propus din partea sa materia e mai sistemat împărţită, dispoziţiunile legii, cari stau în combi-naţiunea logică şi provin în mod natural una din alta, sunt mai apropiate şi mai strâns legate laolaltă decum e aceasta în proiectul de lege conţinător de proposiţiunea regească. După ce adică în § 1 al proiectului comisiei să enunţă în general recunoaşterea legală a naţiunii române, a religiei gr. cat. ca atare şi a bisericii gr. răsăritene – § 2 enunţă mai întâi egala îndreptăţire a naţiunii române cu celelalte naţiuni regnicolare ale Transilvaniei şi totodată asigură pe ceilalţi fii ai patriei, cari nu se ţin de vreuna din cele patru naţiuni ale Transilvaniei acum îndreptăţite, că egala îndreptăţire personală rămâne inviolabilă, iar § 3 tratează deosebit despre poziţia de egal îndreptăţită a religiei greco-catolice ca atare şi a religiei gr.-ort. faţă de celelalte religii din Ardeal, cari sunt îndreptăţite, şi conţine în construcţia de încheiere dispoziţiunea, că neaparţinerea la vreuna din cele şase religii acum recunoscute pe nimenea nu-l eschide de la exercitarea drepturilor politice.
       Apoi paragrafele 4, 5, 6 şi 7 stau în conformitate cu proiectul propoziţiei regeşti, numai că în § 6 se mai propune adăogarea, că şi rescriptele regeşti, ordinaţiuni şi alte măsuri administrative, împreună cu legile ţării, cari stau în contrazicere cu determinaţiunile acestea, sunt pentru mai marea precauţiune declarate de şterse.
       Schimbările în formularea stilistică numai întru atâtea le-a aflat comisiunea de lipsă, întrucât acesta s-a arătat a fi în interesul înţelesului mai lămurit al textului legii. În titlu, vorbe „efectuirea” din proiectul de propoziţiunea regească s-a şters în proiectul comisiunii, pentru că expresiunea aceasta ar presupune apriat existenţa unei legi despre egala îndreptăţire a naţiunii române şi a religiilor ei, şi ar însemna, ca şi cum ar fi numai de a se aplica această lege în practică. Deoarece însă o lege despre egala îndreptăţire naţională a naţiunii române şi a religiilor ei până acum n-a existat, aşa s-a arătat această emitere justificată.
       Schimbarea prin care în titlul proiectului de lege s-a propus de către comisia dietei în loc de „şi a confesiunilor ei” vorbele mai lămurit înseninătoare : „cum şi a confesiunii gr.-catolice şi a celei gr.-răsăritene”, se arată, justificată prin aceea, că după stilizarea cea dintâi, titlul se vede a avea un înţeles, ca şi cum confesiunea gr.-catolică, ca atare, şi confesiunea gr.-orientală numai întru atâta ar fi egal îndreptăţită, încât acelea stau în legătură cu naţiunea română, pe când după părerea comisiei dietei egale îndreptăţire a ambelor confesiuni are să se enunţe fără privire la împrejurarea cazuală, că acelea primesc prin mulţimea credincioşilor aici în Transilvania şi un colorit naţional.
       În § 1 a aflat comisia dietei indicarea vorbelor „întru înţelesul legilor ţării, tocmai ca şi celelalte trei naţiuni recunoscute şi patru religii ale Transilvaniei” din acel temei de lipsă, pentru că particula „asemenea” în proiectul de propoziţiune regească indică o referinţă, care acolo nu era exprimată, şi aşa cerea o întregire.
       Paragraful 2 din proiectul comisiei se abate cu totul de la § 2 din proiectul propoziţiunilor regeşti, pentru că asta aşa o cere noua împărţire a materiei şi înţelesul legii. Dacă în § 1 să enunţă legala recunoaştere a naţiunii române, a religiei gr.-catolice şi a religiei gr.-orientale, atunci la § 2 şi să naşte fireşte întrebarea, că de ce sunt acelea recunoscute.
       Paragraful 2 din proiectul comitetului rezolvă întrebarea aceasta, zicând că: de egal îndreptăţite, şi vrea să se stabilească gradul îndreptăţirii – deoarece expresiunea aceasta e de natură relativă – prin aceea, că-i pune de măsură alăturea îndreptăţirea de naţiunea maghiară, secuie şi sasă mai înainte câştigată.
       Pentru ca să se ridice grija acelor fii ai patriei, cari nu se ţin de vreuna din aceste patru naţiuni îndreptăţite, ca şi când prin aceasta s-ar prejudeca egalei îndreptăţiri personale, garantată cu preaînalta diplomă din 20 octombrie 1860 – s-au adaos aci dispoziţiunile §-ului 3 din proiectul regesc.
       Paragraful 3 din proiectul comisiunii trece la cele două religii recunoscute în mod legal în §-ul 1 şi procedee în privinţa acelora după aceleaşi principii, cari s-au observat şi în §-ul de mai înainte în privinţa naţionalităţilor. Iar paragrafele 4, 5 şi 7 au rămas şi în privinţa stilizării neschimbate, pe când în § 6 s-a înşirat numai adaosul mai sus menţionat. Sibiu, 22 august n. 1863. George conte de Beldi m.p. Francisc de Trauscheufels m.p. referent.”

Pronunciamentul de la Blaj

       „Inteligenţa română, adunată spre a serba aniversarea zilei de 3/15 mai, celei atât de memorabile în analele naţiunii române, pătrunsă de însemnătatea zilei, după terminarea serbării a aflat cu cale a se aduna întru o unire, şi între marginile legii a discuta, atât asupra situaţiunii politice prezente, în care, în contra voinţei sale, se vede aruncată, pe sine şi pe naţiunea română, cit şi ca cetăţeni credincioşi augustului monarh şi mare principe, şi ţării, asupra mijloacelor ce le consideră a fi singur corespunzătoare spre delăturarea nemulţumirilor interne ce domnesc în naţiunea română din Transilvania şi se manifestă pe toată ziua, din toate unghiurile ţării.
       Deci, preînştiinţînd lucrul la locul competent, s-a întrunit spre scopul preamintit.
       Întrunirea formată în modul acesta, după dezbatere, precum o cerea momentul obiectului, face următorul pronunciament:
       Considerând nemulţumirea generală; considerând pericolul prea invederat în care ajunse naţiunea română, limba şi confesiunile ei, prin starea prezentă a lucrurilor şi nemulţumirea provenitoare de aci;
       considerând că acesta din urmă (pericolul) nu se poate delătura decât punându-se în viaţă principiile de egalitate, atât naţională cât şi confesională;
       din datorinţă către patrie şi naţiunea noastră, cari sunt aruncate pe marginea unui abis, şi nu se pot mântui decât prin mulţămirea justelor pretensiuni ale naţiunii noastre, care face majoritatea precumpănitoare a locuitorilor Transilvaniei, declarăm a rămâne neclătiţi pe lângă principiile şi pretensiile proclamate sărbătoreşte de naţiunea română în adunarea generală şi legală de la 3/15 mai 1848, iar în special, că:
       1.  Ne pronunţăm pentru autonomia Transilvaniei, pe baza diplomei leopoldine şi a sancţiunii pragmatice, cu atât mai vârtos, că şi autonomia ţărilor croato-slavone e recunoscută, deşi relaţiunile acelora către Ungaria au fost cu totul diferite de ale Transilvaniei.
       2.  Ne pronunţăm pentru reactivarea articolilor de lege aduşi în dieta de la Sibiu din anii 1863/64, prin ambii factori competenţi ai legislaţiunii, sancţionaţi de maiestate, publicaţi şi puşi în viaţă, prin cari articoli naţiunea română s-a înarticulat ca naţiune regnicolară, iar limba şi confesiunile ei au fost garantate.
       3.  Ne pronunţăm pentru redeschiderea dietei transilvane pe baza unei adevărate reprezentaţiuni poporale, după drept şi cuviinţă, în sensul votului dat de minoritatea română în dieta feudală de la Cluj din anul 1865. Dieta pestană noi nu o putem considera de îndreptăţită a face legi valide pentru Transilvania nici pe transilvănenii cari poate vor fi şezând într-însa de reprezentanţi legali ai ţării noastre.
       Fiindcă între împrejurările prezente nu ne-a rămas alt teren pentru a câştiga încuviinţarea şi valoarea convicţiunilor noastre politice, ne restrângem la descoperirea lor pe calea publicităţii, ca cel puţin în modul acesta să ne împlinim dorinţa de cetăţeni, nisuind totodată a face şi un serviciu regimului prin descoperirea francă a nemulţămirii provenitoare din purcederea dânsului în afacerile Transilvaniei.

       Blaj, 3/15 mai 1868.”

Programul Partidului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania unificat

       Partida naţională va lucra pe teren legal pentru exoperarea următoarelor drepturi:
       1.  Încât priveşte Transilvania, recâştigarea autonomiei sale.
       2.  Introducerea ex lege a uzului limbii române în toate ţinuturile locuite de români, atât la administraţie, cât şi la justiţie.
       3.  În ţinuturile locuite de români aplicarea de funcţionari români, iar dintre neromâni numai de aceia, cari ştiu vorbi şi scrie româneşte şi cari cunosc moravurile poporului român, şi delăturarea uzului de astăzi, de a se aplica ca amploiaţi indivizi necunoscuţi şi necunoscători de popor.
       4.  Revizuirea legei despre egala împărţire a naţionalităţilor în favoarea acestora, loială şi reala executare a tuturor legilor.
       5.  Eluptarea şi susţinerea autonomiei bisericilor şi şcoalelor confesionale, ca a unor chestiuni curat de naţionalitate. Provederea din vistieria statului a şcoalelor române şi a altor institute de cultură naţională în proporţiune cu sacrificiile de sânge şi avere ce le aduce naţionalitatea română pentru patrie, având de a se delătura legile şi ordinaţiunile, cari se contrariază dezvoltării naţionale.
       6.  Crearea unei legi electorale pe baza sufragiului universal sau cel puţin ca fiecare cetăţean, care e supus la dare directă să fie învestit cu drept de alegere.
       7.  Fiindcă prosperitatea statului e condiţionată de la mulţămirea tuturor civilor săi, iar prin protejarea unei naţionalităţi şi suprimarea celorlalte se provoacă nemulţumire, se turbură liniştea civilor de stat şi se nutreşte ură reciprocă; partida naţională va lupta contra tuturor tendinţelor de maghiarizare manifestate din partea organelor statului pe cale directă şi indirectă, ca în contra unor fapte nepatriotice.
       8.  În chestiunile libertăţilor publice peste tot, precum şi a reformelor necesare în administraţiunea publică, şi mai ales în situaţiunea economică financiară, respective în privinţa sarcinilor publice, devenite ne mai suportabile, partida naţională va conlucra frăţeşte cu toţi aceia, cari mai vârtos vor ţinea cont de interesele şi bunăstarea poporului peste tot.
       9.  Chestiunea dualismului nefiind astăzi la ordinea zilei, partida naţională îşi rezervă a se pronunţa asupra ei la timpul său.”

Memorandul românilor adresat împăratului Francisc Iosif I

       „Maiestatea Voastră, Imperială şi Regală Apostolică !
       Preagraţioase Doamne !
       Reprezentanţii alegătorilor români din ţările coroanei ungare a Maiestăţii Voastre, întrunindu-se pe zilele de 20 şi 21 ianuarie ale anului curgător la Sibiu în conferinţă electorală, au constatat, că comitenţii lor, nemulţumiţi cu situaţiunea politică creată de sistemul de guvernământ inaugurat în anii 1866–1868 şi cu întreaga dezvoltare a vieţii noastre publice de atunci şi până acum, nu mai au, după tristele experienţe pe care le-au avut, nici o încredere, în dieta din Budapesta şi în guvernul maghiar, şi după lungi şi mature cumpăniri au căzut şi de astădată cu toţii de acord, că e o chestiune de prudenţă patriotică, ca românii să nu mai facă încercarea de a se folosi de dreptul lor de a alege deputaţi, ci să se considere ca nefiind reprezentaţi în dieta ţării lor.
       Din însărcinarea acelei conferinţe, în care au fost reprezentaţi toţi românii din Ungaria şi Transilvania, ne prezentăm cu omagială supunere la treptele gloriosului tron al Maiestăţii Voastre asupra primejdiilor ce rezultă pentru patria comună din actuala politică de stat şi să aducem la cunoştinţa Maiestăţii Voastre faptele, în urma cărora românii, cei mai credincioşi şi mai răbdători dintre cetăţenii monarhiei, s-au văzut siliţi a renunţa deocamdată la exercitarea celor mai mari dintre drepturile, pe care le au din îndurarea Maiestăţii Voastre, drept răsplată pentru jertfele de avere şi de sânge, pe care le-au adus întru gloria casei domnitoare şi pentru monarhie.
       În anii 1866–1868, dorind o mai fericită împreună vieţuire a popoarelor adunate sub ocrotirea Maiestăţii voastre, v-aţi îndurat Maiestatea Voastră preagraţios a consimţi, ca guvernarea monarhiei să fie aşezată pe bazele dualismului.
       Românii au întâmpinat cu îngrijire această reformă a sistemului de guvernare, deoarece pregătirile făcute pentru această nouă organizare indicau înclinarea spre o politică internă greşită şi primejdioasă.
       Greşită şi primejdioasă, zicem, fiindcă în viaţa de stat e greşeală primejdioasă ori şi ce încercare spre o dezvoltare retrogresivă făcută prin luarea drepturilor odată câştigate. În dezvoltarea istorică a vieţii statului nostru s-au cimentat în curgerea secolelor drepturile deosebitelor popoare ce constituiesc monarhia, iar dezrobirea făcută după tristele evenimente de la 1848 aducea cu sine în mod firesc, nu numai asigurarea din partea statului a acestor drepturi, ci totodată şi aplicarea lor în viaţa practică, conform cuvintelor dreptăţii şi ale egalităţii. şi era de prevăzut, că sub noul sistem de guvernare exercitarea drepturilor odată câştigate va fi aproape imposibilă.
       
Românii, popor iubitor de ordine şi plin de încredere în părinteasca priveghere a Maiestăţii Voastre, au primit cu supunere noua stare de lucruri.
       Prea în curând însă ei au trebuit să se încredinţeze, că pretutindenea în cercurile conducătoare e încurajată tendinţa de a face, prin o falşe aplicare a formelor constituţionale, ilusorii drepturile sancţionate de Maiestatea Voastră din plină putere monarhică.
       În ciuda solemnelor promisiuni de a mulţumi toate naţionalităţile, prin respectarea drepturilor odată câştigate, deodată cu noul sistem de guvernământ s-a inaugurat în regatul ungar şi dominaţia de rasă, hegemonia naţională măestrită.
       Silinţele de a asigura această hegemonie naţională au predominat întreaga noastră viaţă constituţională în timpul celor din urmă 25 de ani.
       Această politică de stat e diametral opusă cu dezvoltarea întreagă a vieţii noastre politice şi istorice de peste o mie de ani, opusă cu aspiraţiunile politice tradiţionale ale poporului român şi cu interesele lui de existenţa naţională, opusă şi cu cerinţele organizaţiunilor constituţionale ale statelor moderne.
       Istoria ni-e mărturie, că în viaţa milenară a statului nostru şi în dezvoltarea lui istorică, relaţiunile de popor cuceritor şi cucerit, ca principiu de drept public, n-au existat niciodată, n-a existat dar nici dominaţia politică naţională.
       Toate frecările, care au ieşit la iveală în viaţa socială şi în relaţiile vieţii legislative a statului, se reduc la acţiunea pornită pe la anii 1790–1791 şi la reacţiunea provocată de acea acţiune, şi se prezintă ca o fază a luptei pentru existenţa şi asigurarea naţională la popoarele ce compun acest regat.
       Poporul român atunci ca mai înainte şi de atunci încoace în toate timpurile, pe baza dreptului său istoric milenar şi în virtutea importanţei ce i se cuvine din punctul de vedere al numărului fiilor săi, al poziţiunii sale etnice şi geografice, precum şi al calităţilor sale, a năzuit spre validitatea drepturilor sale naţionale, la care n-a renunţat niciodată.
       Paşii făcuţi în anii 1696, 1700, 1790 şi 1792, atitudinea din 1848, precum şi toate insistările lui până la inaugurarea sistemului actual sunt tot atâtea dovezi, că a stăruit asupra acestor drepturi şi că în toate manifestările aspiraţiunilor lui a dominat ca idee fundamentală şi ca ţintă de realizare validitatea individualităţii sale naţionale, ca factor de stat. Dreptul istoric, în tocmai ca dreptul politic al Transilvaniei, legile fundamentale, „Pragmatica Sancţiune”, asigurează autonomia Transilvaniei într-o formă inatacabilă, şi poporul român, mai ales după proclamarea egalei îndreptăţiri la 1848 şi după dezvoltarea făcută în anii 1863–1865 în dreptul public, avea în acest act preţios suprema garantă pentru viaţa naţională română pe viitor, şi aspiraţiunile lui naţionale culminau în această autonomie.
       Contra vederilor politice dominante într-un şir de secoli, autonomia a fost, prin uniune, nimicită într-o formă injustă, contrară drepturilor publice şi drepturilor elementelor libere, care constituiesc Transilvania, şi fără considerare la poziţiunea etnică şi geografică şi la dezvoltarea ei specifică, care toate reclamă cu insistenţă această autonomie.
       Prin acest act poporul român se simte vătămat în drepturile sale istorice şi naţionale, pentru că:
       a) Uniunea s-a enunţat fără participarea românilor într-o formă corespunzătoare cu numărul lor şi cu însemnătatea lor în această ţară, – s-a enunţat prin o dietă, care, ca atare, îşi avea reprezentanţii săi pe baza legilor electorale din anii 1790–1791 şi a legilor din anul 1848, adecă a legilor din timpul întunecosului feudalism,
       b) Vătămat se simte, de altă parte, poporul român prin această unire, pentru că prin acel act s-a lucrat la efectuarea unei fuziuni fără considerarea legilor ce garantează autonomia acestei ţări.
       Unirea şi inaugurarea ei prin art. de lege 43 de la 1868 sunt desconsiderarea făţişe a tuturor drepturilor poporului român ca element, care compune în absolută majoritate vechea Transilvanie, precum şi a tuturor legilor fundamentale, care asigură autonomia acestui principat, sunt înlăturarea totală a elementului român şi o nedreptate, atât din punctul de vedere legislativ şi juridic, cât şi din cel politic.
       Ajungând prin sistemul dualist şi prin uniune puterea statului în mâinile elementului maghiar, acesta nesocotind interesele comune, generale şi mari ale statului, a urmărit numai asigurarea hegemoniei sale şi unificarea naţională maghiară, şi toate legile create de pe atunci şi până astăzi, precum şi executarea lor, adeveresc mersul regretabil spre acest povârniş.
       Drept ilustrare a acestui trist adevăr ne luăm voie a aprecia, în liniamente generale, câteva din aceste legi, precum sunt: legea electorală, – legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, – legile şcolare, – legea municipială, legea de presă şi legile agrare ...
       Am arătat în acest memorand al nostru, că uniunea şi inaugurarea ei prin art. de lege XLIII ex. 1868 este o desconsiderare a tuturor drepturilor naţionale câştigate de români, ca element ce compune majoritatea precumpănitoare în vechea Transilvanie, precum şi a tuturor legilor fundamentale, a pragmaticei sancţiuni, care asigură independenţa administrativă a acestui principat, – perhorescarea deplină a elementului român, – o injurie, atât din punctul de vedere legislativ şi juridic, cât şi din cel politic.
       Am arătat, că legea electorală, bazată pe legile timpurilor feudale, este învederată mistificare în ceea ce priveşte exercitarea celui mai cardinal dintre drepturile reclamate de spiritul de libertate şi de adevăratul constituţionalism, o înăbuşire în formă legală a exprimării voinţei popoarelor: ea despoaie pe majoritatea cetăţenilor ţării şi îndeosebi pe români de dreptul lor reprezentativ, şi atât prin arondarea artificioasă a cercurilor electorale, cât şi prin volnicia puterii publice, se asigurează, în interesul dominaţiunii de rasă, precumpănirea minorităţii, de unde urmează că ţara nu e reprezentată de adevăraţii factori ai popoarelor ei, şi legislaţiunea, dieta, e un falsificat.
       Am arătat, că cea mai de căpetenie chestiune de organizare internă, chestiunea naţionalităţilor, a fost rezolvată în mod injust, contra cerinţelor dezvoltării dreptului nostru public şi contra adevăratelor interese de consolidare a statului, Legii, prin care s-a făcut încercarea de a rezolva chestiunea aceasta, îi lipseşte baza principiara, care consistă în asigurarea legală a existenţei şi liberei dezvoltări a individualităţii naţionale. Ignorând cu desăvârşire individualităţile etnice, care constituesc statul, legea recunoaşte numai indivizi de deosebită naţionalitate, pe care îi declară drept o singură naţiune maghiară, pentru ca astfel să creeze o bază legală pentru silinţele de asimilare.
       Am arătat, că legea aceasta, anume, în ceea ce priveşte dispoziţiunile favorabile pentru naţionalităţi, e o literă moartă şi nu se mai ţine seamă de asigurările date din partea puterii supreme pentru libera dezvoltare naţională a elementelor ce constituiesc majoritatea cetăţenilor.
       Am arătat, că art. de lege 42 ex 1868 şi aplicarea lui în practica vieţii sunt, ca legea pentru egala îndreptăţire, o desminţire făţişe a ideii de egalizare naţională, în cuprins şi în forma de aplicare un mijloc legal pentru cultivarea ideii de stat naţional maghiar şi în municipii, despoind pe cât numai se poate pe celelalte popoare de dreptul cetăţenesc municipal.
       Am arătat, că acelea dintre dispoziţiunile legilor privitoare la învăţământul public, care asigură întrucâtva libertatea de dezvoltare culturală a tuturor naţionalităţilor, nu se consideră, nu se respectă, guvernul nesocoteşte dreptul confesiunilor şi al persoanelor private de a înfiinţa şi susţinea din propriile lor mijloace scoale şi alte aşezăminte de cultură; el refuză autorizaţiunea cerută de cei ce vor să înfiinţeze asemenea aşezăminte şi supune pe cele existente, în ceea ce priveşte învăţământul, unei conduceri maghiarizatoare; el încurajează silinţele de maghiarizare prin suvenţiuni nemeritate, date din fondurile statului, fie învăţătorilor, fie preoţilor, fără de a mai consulta autorităţile competente; el susţine învăţători destituiţi de autorităţile competente pentru abateri grave, dacă ei servesc cauza maghiarismului; el a introdus corupţiunea chiar în sânul bisericilor şi a atacat simţământul religionar, care e baza ordinei sociale.
       Am arătat că libertatea cuvântului şi îndeosebi libertatea de presă pentru români nu există şi că legea de presă e un instrument pentru înăbuşirea exprimării convingerilor.
       Am arătat că legile agrare, revăzute de legislaţiunea ţării, au înlăturat cele mai cardinale dispoziţiuni ale patentei şi că procesele de limitare se tărăgănează zeci de ani în paguba economiei şi cu intenţiunea învederată de a favoriza pe posesorii maghiari faţă cu clasa română muncitoare.
       Am arătat că poporul român e exclus din legislaţiune, din reprezentanţele comitatense, de la oficiile publice, iar limba lui e scoasă din toate sferele vieţii publice şi juridiciare.
       Am arătat în sfârşit, că deşi contribuie cu averea şi cu sângele fiilor săi pentru susţinerea statului, în schimbul jertfelor ce aduce statul nu face nimic pentru dezvoltarea lui culturală şi economică, ci e oprit chiar de puterea publică a statului în dezvoltarea lui culturală şi economică şi întâmpină cele mai mari greutăţi în exercitarea drepturilor de autonomie bisericească şi de liberă asociere ...
       Maiestatea Voastră imperială şi regală apostolică !
       Prea graţioase Stăpâne !
       Împlinind însărcinarea cu care am fost onoraţi din partea oamenilor de încredere ai concetăţenilor noştri români, ne simţim datori a pune în vedere Maiestăţii Voastre, că comitenţii noştri români nu sunt numai ei singuri în starea nesuferită asupra căreia am atras prin acest memoriu părinteasca luare aminte a Maiestăţii Voastre.
       De la Porţile de Fier şi până în Laita, din Marea Adriatică şi până în culmile Carpaţilor galiţieni, ţara e frământată de continue agitaţiuni şi cuprinsă de adâncă nemulţumire. Chiar concetăţenii noştri maghiari, văzând zădărnicia silinţelor lor utopice, sunt cei mai agitaţi şi mai nemulţumiţi şi împing mereu spre sguduiri violente.
       O politică de stat, care atât în bazele ei, cât şi în scopul ei final, e greşită, nu poate să fie decât dezastruoasă atât pentru cei ce stăruie în ea, cât şi pentru patrie şi tron. Diametral opusă trecutului milenar şi negând constituţionalismul liberal şi adevărat, politica aceasta trebuie neapărat să producă o generală nemulţumire, care poate să fie înlăturată şi ascunsă un timp oarecare, dar nu poate să fie înlăturată prin paleative, ci creşte pe înfundate şi devine din zi în zi mai ameninţătoare.
       Singură înfrăţirea sinceră şi întemeiată pe respectarea reciprocă a intereselor de existenţă şi de dezvoltare naţională poate să ducă statul spre consolidarea internă şi spre fortificaţia de la care atârnă existenţa lui în grelele timpuri prin care trecem.
       Regatul ungar, afară de regatul Croaţia, care se bucură de autonomia ei, are o populaţie de vreo 13.200.000 suflete.
       Aproape a patra parte din această populaţie, vreo trei milioane de suflete, sunt români, aşezaţi în mase compacte în vechea Transilvanie, în Banat, în Arad, Bihor, Sălaj, Sătmar şi Maramureş, adică la hotarele orientale ale monarhiei, pe ţărmul stâng al râului Tisa, în triunghiul dintre Tisa şi Mureş şi între munţii mărginaşi ai Transilvaniei, pe un teritoriu de vreo 134 630 54 km, unde ei fac 60–65% din întreaga populaţie. E adevăr neîndoios că ei se află aici şi că stăpânesc, ca proprietate privată ori comunală, în aproape aceeaşi proporţie pământul ţării. E adevăr neîndoios că muncesc pământul acesta şi jertfesc din roadele muncii lor, plătind fel de fel de dări pentru susţinerea statului. E adevăr neîndoios că dau ca oşteni jertfă de sânge pentru apărarea ţării. E adevăr neîndoios, dovedit prin miile de scoale, pe care le-au înfiinţat şi le susţin din propriile mijloace, că ei au conştiinţă naţională şi nu vor să fie luaţi drept nişte indivizi, ci se impun ca popor deosebit, care are aspiraţiunile sale culturale.
       E adevăr dovedit prin luptele pe care le-au purtat în timpul secolelor trecute fără de răgaz şi prin silinţele ce şi-au dat să-şi creeze o clasă conducătoare, că ei au conştiinţă despre importanţa lor etnică, geografică şi politică, îşi cunosc drepturile şi ţin să fie trataţi întru toate deopotrivă cu celelalte popoare conlocuitoare, îndeosebi şi deopotrivă cu poporul maghiar.
       A nega aceste adevăruri, a le trece cu vederea, a le nesocoti, a nu voi să le ştii când ele se impun, este o gravă abatere de la cele mai elementare rezoane de stat.
       Chiar dacă românii n-ar avea nici un trecut istoric şi astfel nici o bază legitimă luată din trecutul milenar al statului pentru pretenţiunile lor, chiar şi numai faptul că ei sunt, voiesc cu toată hotărârea şi pot mult în anumite împrejurări, e destul motiv politic spre a determina pe orişicare guvern să ţină seama de interesele lor legitime. Cu atât mai vârtos trebuie să ţină seama de aceste interese, când ei nu cer decât ca dreptul public al ţării să nu fie dezvoltat contra tradiţiilor seculare, ca să fie respectate drepturile odată câştigate de dânşii şi să li se asigure, ca unui popor odată recunoscut ca atare, libertatea de dezvoltare.
       şi aceeaşi poziţiune, ca românii, o au şi concetăţenii noştri germani, precum şi cei slavi, în statul ungar : aceleaşi rezoane de stat cer, ca să se ţină seama de interesele lor legitime.
       Sistemul inaugurat în anii 1866–1869 n-a ţinut seama de aceste rezoane de stat, şi astfel a fost peste putinţă şi realizarea dorinţei Maiestăţii Voastre de a vedea pe popoarele ce constituesc statul ungar poliglot ajunse la o mai fericită împreună vieţuire. Din contră, după o viaţă constituţională de douăzeci şi cinci de ani spiritele sunt mai învrăjbite ca ori şi când şi lupta de rasă a fost organizată cu premeditare.
       Nu minaţi de gânduri pornite din egoism naţional, ci cuprinşi de îngrijire patriotică am venit în faţa gloriosului tron al Maiestăţii Voastre. Calea, în care ne aflăm e tot cea aleasă de părinţii, bunii şi străbunii noştri, care plini de încredere în părinteasca purtare de grije şi în înţelepciunea providenţială a împăratului lor au vărsat totdeauna cu inima veselă sângele lor pentru monarhie şi tron.
       Văzând nemulţumirea generală de care sunt cuprinse toate straturile societăţii, şi greutăţile mari ale timpului, românii au ţinut să caute mângâiere şi îmbărbătare la Maiestatea voastră, făcându-şi datoria de supuşi leali şi sinceri.
       Azi, ca totdeauna, convinşi, că numai prin o sinceră înfrăţire a popoarelor se poate asigura paşnica dezvoltare a patriei noastre, românii stăruie în dorinţa, ca în formă legală şi prin concursul factorilor competenţi sistemul de guvernare să fie reformat în patria noastră astfel, ca să se asigure drepturile odată câştigate şi să se ţină seama de interesele legitime ale tuturor popoarelor ce compun statul maghiar poliglot ...
       Ai Maiestăţii Voastre cei mai credincioşi supuşi, comitetul designat de adunarea generală a reprezentanţilor tuturor alegătorilor români din Transilvania şi Ungaria pentru aşternerea memorandului. Sibiu, 26 martie 1892. Dr. Ioan Raţiu m.p., preşedinte. George Pop de Băseşti m.p., vicepreşedinte. Eugen Brote m.p., vice-preşedinte. Dr. Vasile Lucaciu m.p.. secretar general. Septimiu Albini m.p., subsecretar.”

Georges Clemenceanu despre lupta pentru drepturi naţionale ale românilor din Transilvania

       „Se judecă în aceste momente la Cluj, capitala Transilvaniei, un proces de înaltă trădare care interesează în cel mai înalt grad atât pe supuşii împăratului Francisc Iosif, cât şi pe toţi oamenii care doresc o mai echitabilă împărţire a dreptăţii între popoare.
       Toată lumea ştie că Austria, ca expresie geografică, este în prada luptei naţionalităţilor. Au loc peste tot conflicte şi ciocniri. Gândiţi-vă la plictiselile unui monarh ai cărui supuşi vorbesc 17 limbi ! Când îţi arunci privirea asupra unei părţi colorate potrivit cu popoarele locuitoare, cu gândul de a-i atribui fiecăruia partea ce i se cuvine, încurcătura se dublează în faţa nenumăratelor enclave semănate ca din întâmplare. Ungaria pentru a nu o aminti decât pe aceasta este semănată de grupuri germanice; se întâlnesc chiar şi grupuri destul de importante cu populaţia cehă. Nimeni n-a cerut vreodată după câte ştiu eu să formeze din aceste enclave un stat cu o conducere separată.
       Este cu totul altceva cu românii din Ungaria şi din Transilvania, care, în număr de trei milioane şi jumătate, luptă de multă vreme pentru a obţine autonomia relativă la care au fără îndoială dreptul. Este o istorie interesantă, istoria lor.
       La 15 mai 1848, românii din Ungaria, Transilvania şi Bucovina, întruniţi într-o importantă adunare în număr de peste 40.000 pe Câmpia Libertăţii, de lângă Blaj, adoptată în unanimitate o rezoluţie, cerând administraţie naţională autonomă, atât din punct de vedere politic cât şi din punct de vedere bisericesc şi concluzând pentru o constituţie bazată pe principiul federaţiei. O constituţie asemănătoare a fost cerută de populaţiile croate, sârbe şi slovace.
       În 1892, românii din Transilvania se uniră în conferinţă naţională şi-şi aleseră 25 dintre ei ca să redacteze un Memorandum conţinând postulatele lor. Acest Memorandum a fost tradus şi publicat în mai multe limbi. O delegaţie însărcinată să-l prezinte împăratului, găsi închise porţile palatului, sub presiunea guvernului ungar. Aceşti 25 de reprezentanţi, autori ai Memorandului, sunt cei ce se află astăzi traşi înaintea Curţii maghiare cu juraţi, pentru crima de înaltă trădare. Se apreciază că unele expresii cuprinse în Memorandum implică un gând ascuns de separaţie. Acest proces este într-adevăr o ruşine pentru libera naţiune maghiară. Pot fi condamnaţi d-nul Raţiu şi colaboratorii săi. Opinia publică i-a şi achitat.
       Ce folos poate aştepta statul ungar de la o atât de nedreaptă persecuţie ? Cu ce sentimente se vor întoarce acasă cei 15.000 de ţărani români, sosiţi la Cluj din toate colţurile ţării pentru a aclama pe acuzaţi ? Cum ar putea să se pună stavilă privirilor îndreptate spre Bucureşti ?”

Partidului Naţional Român din Transilvania renunţă la pasivism şi se adopta o nouă tactică politică: activismul

       „1. Pretutindeni neclintit recunoaşterea poporului român de individualitate politică alcătuitoare de stat şi asigurarea dezvoltării sale etnice şi constituţionale prin instituţiuni de drept public ...
       2.  ... Susţinerea neştirbită a unităţii armatei comune, în conducere, administraţiune şi limbă de comandă, dar cerem de altă parte respectarea şi uzul mai intensiv al limbii fiecărui regiment ...
       3.  ... punerea în deplină vigoare şi respectarea legii despre egala îndreptăţire. În consecinţă pretindem ca, în administraţie, justiţie şi instrucţiune, uzul limbilor popoarelor din patrie prin lege să fie asigurat, în aşa măsură şi în aşa chip, şi ca fiecare popor din patrie să fie judecat, administrat şi instruit în limba sa proprie ...
       4. ... Pretindem ca în şcoalele primare de stat sau comunale unde majoritatea locuitorilor e română, limba de propunere să fie românească ...
       5.  Pretindem autonomie deplină a comunelor şi a cercurilor administrative şi arondarea lor cu deosebită considerare la limitele de limbă a popoarelor din ţară ...
       6.  Cerem lege electorală pe baza sufragiului universal şi arondarea cercurilor, cu număr egal al alegătorilor, votare secretă în sediile notariale ... Pretindem să se garanteze prin lege dreptul de întrunire şi asociere, fără nici o restricţiune, pretindem votarea deplinei libertăţi a presei, nelimitate în afacerile publice.
       7.  Cerem străformarea radicală a sistemului de dare, reducerea dării de pământ, peste tot introducerea contribuţiei progresive, scutirea de sub contribuţie a minimului de existenţă şi desfiinţarea dării de consum prin articoli indispensabili de alimentare.
       8.  ... Împroprietărirea în măsură corespunzătoare a agricultorilor prin vinderea în parcele sub condiţii favorabile a moşiilor statului. Cerem inalienabilitatea şi indivisibilitatea minimului de proprietate şi pretindem, ca în ţinutul locuit de români colonizările să se facă numai cu populaţiune română ... Interesele muncitorilor să fie scutite în mod echitabil în raport cu munca lor, făcându-se imposibilă exploatarea lor din partea întreprinzătorilor. Prin institut de stat să se introducă asigurarea obli-gatoare a muncitorilor pentru cazul de boală şi bătrâneţe ... Nu mai puţin pretindem statificarea higienei publice, medic şi medicamente pentru săraci.”

Despre atitudinea de solidaritate cu România a unor deputaţi români din Parlamentul de la Budapesta

       „– Ieri în timp ce-şi rostea discursul deputatul Farkasházy ... când el a spus că România este un stat mic balcanic, zdrenţuit, un deputat a strigat că nu este stat balcanic, iar altul a strigat că nu este zdrenţuit. Eu sunt de acord că nu este stat balcanic şi nici zdrenţuit; dar după cum scrie „Budapest Hirlap”, un altul oarecare, căruia nu i s-a stabilit numele, a spus că acum este ruptă în bucăţi, dar nu este zdrenţuită. „Această intervenţie – scrie ziarul respectiv -– care nu a fost băgată în seamă, ne demonstrează felul de a gândi al deputaţilor naţionalităţilor. Au sărit în apărarea României sfâşiate şi sub termenul de România sfâşiată desigur n-au înţeles altceva decât toate teritoriile locuite de români. Acel care printr-o singură afirmaţie îşi trădează sentimentul a pierdut dreptul de a protesta împotriva acuzaţiei de iredentism”
.

Înţelegea încheiată între Ioan Slavici, Eugen Brote, Vasile Mangra şi Roman Ciorogariu

       Subscrişii, întrunindu-ne în timpul zilelor 5–9 august 1907, am stabilit pentru noi înşine următoarele puncte, de la care ne obligăm prieteneşte a nu ne abate niciunul fără ştirea celorlalţi.
       1.  Vom sprijini pe reprezentanţii din dieta ungară şi românilor câtă vreme ei vor stărui asupra programului naţional şi ne vom da silinţa să intrăm în legături şi cu domnii dr. A. Vaida şi dr. Iuliu Maniu îndeosebi.
       2.  Vom căuta legături cu Partidul Socialist din Ungaria şi în ceea ce priveşte punctele comune din programele noastre îl vom sprijini, ba vom primi chiar o lucrare comună cu el.
       3.  Vom căuta legăturile şi cu croaţii pe care îi vom sprijini totdeauna când e vorba de naţionalitate.
       4.  Ne vom feri de ori-şi-ce conflict cu fraţii noştri greco-catolici şi vom dezaproba cu toată hotărârea ori-şi-ce încercare de a produce ori de a accentua conflicte confesionale.
       5.  Ne vom feri de tot ceea ce poate să ne pună în conflict cu vreunul din partidele din România.
       6.  Rezolvarea potrivită cu interesele naţionale a cestiunii religioase şi a celei agrare în România nu o considerăm ca cestiune de partid, nici ca cestiune internă a României, ci ca cestiune de conservare naţională ; vom stărui dar, ca să facă cit mai curând, combătând cu toată hotărârea pe cei ce o împiedică.
       7.  Ne vom da cu toată discreţi unea silinţa ca prin d-1 I. Calinderu să ţinem pe m.s. regele Carol în curent despre tot ceea ce facem, vom primi legăturile directe a d-lui D. Sturdza dacă d-sa va ţine să le aibă şi vom căuta să strângem legături cu fraţii Brătianu şi cu colaboratorii lor.
       8.  În ceea ce priveşte sarcinile rămase asupra noastră în urma proceselor de presă şi de când cu înfiinţarea „Tribunei” a cărei existenţă o considerăm azi asigurată prin sprijinul publicului, vom căuta să ne descărcăm prin repartizări făcute între noi şi prin abonamente adunate în România şi nu vom cere, dar vom primi dacă ni se va fi oferind, ajutor şi de la guvernul României.
       9.  Vom profita de împrejurări să obţinem un ajutor bănesc pentru conservarea naţională şi religioasă a românilor din dieceza Orădii Mari, pe care îl socotim ca fiind cel mai expuşi.

Eugen Brote, R. Ciorogariu, V. Mangra, Ioan Slavici”

Ziarul „Nepszava” despre aspiraţiile de unitate ale românilor din Transilvania cu România

       „Românii, pe cari domnia junkerilor unguri i-a oprimat veacuri întregi pe teren social şi naţional, până acum şi-au aţintit privirile şi şi-au aşteptat eliberarea de la imperialismul austriac, care asemenea a fost în vecinică hărţuială cu junkerii maghiari; Dacă până acum a existat iridenta română, aceea a năzuit să scape de sub dominaţiunea ungurească, dar nu de sub cea habsburgică, ba iridentiştii români îşi vedeau salvarea în habsburgi. Acum situaţia s-a schimbat radical; după atâtea decepţiuni iridenta română gravitează în afară, spre România, de la care îşi aşteaptă mântuirea, după cum fata de împărat aşteaptă pe Făt-frumos s-o elibereze de smeul năstruşnic.
       Poporul român a ajuns la acest stadiu numai după ce a îndurat nenumărate mizerii ale opresiunii şi a petrecut un nesfârşit şirag de suferinţe.
       Românii au o mulţime de gravamine1 culturale şi economice, care sunt tot atâtea rane ce trebuiesc pansate. În domeniul cultural e legea şcolară a lui Apponyi, cu tendinţa de maghiarizare artificială, care nu poate obţinea rezultatul, ca şcolarii să înveţe ungureşte, dar obţin, să nu ştie nici măcar ceti. Oligarhia ungurească înţeapă şi terorizează asociaţiunile culturale ale românilor. Opreşte ridicarea şcolilor medii, comerciale şi reale româneşti şi astfel împiedică dezvoltarea industriei româneşti, ceea ce e în detrimentul culturei şi economiei naţionale ă poporului. Politica de proprietate rurală a statului subminează existenţa ţăranului român.
       Administraţia atât e de neglijată şi detestabilă în ţinuturile româneşti din Ardeal încât nu ţine în rânduială evidenţa cadastrală a proprietăţilor ...
       Un alt gravament al românilor– amintit şi de ştefan G. Pop în una din şedinţele dietale din 1910 – e şi chestia aranjării proprietăţilor silvice, în domeniul acestei chestiuni s-au petrecut iregularităţi nemaipomenite, de pe parte marii proprietari şi capitalişti, de alta erariul2, şi-au însuşit de la români într-un mod ilegal teritorii enorme de păduri.
       Păcatul cel mai mare al administraţiei de gentrii este lipsa totală a regularilor fluviale. În părţile locuite de români ale Ardealului sunt în deosebi multe râuleţe sălbatice neorânduite şi aici ar fi adevărată necesitate pentru regularea esenţială a apelor. Dar dominaţiunea de rasă sau nu face nimic pentru strâmtorarea apelor sălbatice sau se mulţumeşte a regula râurile de pe pusta ungurească – de dragul marilor proprietari – privind cu nepăsare cum prăpădeşte potopul an de an casa şi semănăturile economului român. Pustiirile revărsărilor cari prăpădesc tot mai mult ţinuturile ardelene sunt în mare parte urmarea extirpărilor de păduri care sunt conduse fără nici o considerare de marii capitalişti, pacostea revenitoare a acestor revărsări e cauza principală – pe lângă nepriceperea poporului – că nici nu se poate nici nu se scrutează a se trece în aceste ţinuturi la o gospodărie mai raţională. Unica reformă economică a guvernului ungar este acţiunea de colonizare, ajunsă la eşec desăvârşit, dar şi aceasta s-a făcut mai mult în interesul gentrimei3 înglodate în datorii enorme.
       Rezultatul acestor opresiuni culturale şi economice este politica anti-maghiară a românilor.
       Relaţiunile dintre dominaţiunea maghiară de clasă şi dintre românime s-au înăsprit esenţial prin chestiunea episcopiei de Hajduborogh. De dragul câtorva maghiari s-a sfâşiat din diecezele româneşti o episcopie maghiară aparte. Deoarece însă venitele acestei episcopii ar fi fost astfel prea mici (? !), o mulţime de sate româneşti au fost anexate autoritar. Poporul român însă n-a vrut să-şi părăsească episcopia veche, ci a rezistat. Locţiitorul episcopesc a fost scos cu sila din aproape toate satele; nici în biserică nu i-au lăsat să intre. Acest locţiitor episcopesc a intrat secondat de protopretore şi jandarmi în biserica din Moftinul Mic, atunci când acolo se sărvârşea misa d-zească. Ţărănimea română de acolo a scos cu puterea această ceată din biserică la care gest al lor s-a răspuns cu întemniţarea preotului şi a 37 ţărani. De aici (temniţa Sătmarului) au putut să scape numai după o întemniţare preventivă de 5 luni; procesul lor şi acum e în curgere …”

       1  Cereri.
       2  Minele statului.
       
3  Nobilimea.