Expansiunea rusă şi Basarabia
       Regiunea de răsărit a Moldovei cuprinsă între Prut şi Nistru şi denumită cu începere din secolul al XIX-lea Basarabia, a intrat în componenţa Imperiului rus în urma tratatului de pace de la Bucureşti, semnat în mai 1812 de către reprezentanţii Turciei şi Rusiei. Faptul survenea ca o consecinţa a înfrângerilor militare suferite de Poarta otomană în faţa armatelor ţarului, pe parcursul unui război declanşat în anul 1806. Potrivit prevederilor tratatului, Turcia ceda atât teritoriile basarabene pe care le administra direct respectiv raialele Hotin, Bender (Tighina), Akkerman (Cetatea Albă), Chilia, Ismail, Reni şi Bugeacul, cât şi unităţile administrative (ţinuturile) care mai rămăseseră până la acea dată în componenţa principatului autonom al Moldovei, respectiv Soroca, Orhei, Hotărniceni, Codru, Greceni şi partea de peste Prut a ţinutului Iaşi.
       Această modificare teritorială în favoarea Rusiei a reprezentat atât apogeul expansiunii sale teritoriale pe seama Imperiului otoman (urmărită consecvent de-a lungul secolului al XVIII-lea) dar şi punctul final al respectivei expansiuni. Cu toate eforturile pe care le va depune ulterior, în timpul războaielor din 1828-1829, 1853-1856 şi 1877-1878, şi în pofida unor importante câştiguri diplomatice, Rusia nu va mai reuşi sa-şi mute frontierele dincolo de linia Prutului. Mai mult chiar, la 1856, în urma înfrângerii suferite în războiul Crimeei, ea va face chiar un pas înapoi, retrocedând Moldovei trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad), pe care partea româna le va păstra până la 1878, când Congresul de pace de la Berlin le va trece din nou sub stăpânirea Rusiei. Aceasta limitare a expansiunii ruseşti s-a datorat, în primul rând, politicii marilor puteri europene de menţinere a stabilităţii şi echilibrului european, manifestată, printre altele şi prin blocarea Rusiei pe frontiera amintită. În acest context geopolitic se înscrie şi fenomenul apariţiei şi dezvoltării unui stat românesc modern, unificat, pe parcursul secolului al XIX-lea.
       Modelul identitar basarabean
       Dar în timp ce conjunctura politico-militară europeană a condus la fixarea graniţelor cu Rusia pe Prut, noul stat românesc va tinde mereu spre lărgirea sferei identităţii sale până la Nistru, în baza unor argumente de ordin etnic şi istoric. Această neconcordanţa dintre situaţia geopolitică existenţa şi proiecţia identitară românească, va genera în cursul secolului al XIX-lea, la fel ca şi astăzi, o „problemă a Basarabiei”.
       În intervalul dintre 1812 şi 1918 – epocă hotărâtoare pentru procesul general de modernizare a regiunii – istoria Basarabiei a fost cea a unei provincii a Imperiului rus, fapt care nu va rămâne fără consecinţe la nivelul memoriei colective şi al conştiinţei istorice a locuitorilor săi. Este adevărat, ruperea în doua a Moldovei a fost resimţită ca un eveniment dureros, pe ambele maluri ale Prutului, înregistrându-se chiar unele reacţii şi proteste, îndeosebi în rândurile boierimii rămase în Moldova autonomă. Pe de altă parte, la data integrării Basarabiei în Imperiul rus, România nu exista încă pe harta Europei, iar în deceniile care vor urma comunicarea culturală şi ideologică peste frontiera Prutului va fi una firavă, stânjenită de barierele impuse de ruşi.
       În aceste condiţii, elita autohtona va profesa în primul rând o atitudine de afirmare a propriei specificităţi şi autonomii în raport cu tendinţele nivelatoare ale Petersburgului dezvoltând o identitate moldovenească venită în prelungirea tradiţiei istorice. În paralel cu această direcţie ideologică principală, se afirmă însă şi o conştiinţă culturală panromânească având ca argument principal comuniunea etnică şi lingvistică a moldovenilor cu blocul naţional românesc. Chiar dacă această tendinţă nu se va manifesta în mod spectaculos în Basarabia, nici la nivel politic, nici la nivel cultural, ea se va exprima cel puţin prin apartenenţa categorică la cultura naţionala asumată de cei mai valoroşi intelectuali basarabeni de la Costache Stamati şi Alecu Russo la Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Constantin Stere.

       Populaţia Basarabiei va cunoaşte o dinamică ascendentă pe parcursul secolului al XIX-lea; în acord cu tendinţele generale ale fenomenului revoluţiei demografice. Creşterile se vor datora în primul rând sporului natural, iar în al doilea rând politicii de colonizare.
       La începutul veacului, populaţia provinciei era estimată la 300.000 de oameni. Primul recensământ sistematic efectuat de autorităţile ruse la 1817 înregistra deja aproximativ 480.000 de suflete pe o suprafaţă de 45.630 km2. Sporul trebuie pus mai ales pe seama stabilităţii politico-administrative aduse de noul regim. La 1856, populaţia Basarabiei atingea aproape 1.000.000 de oameni, la 1897 erau recenzaţi 1.900.000 de locuitori, la 1912, 2.500.000 iar în 1918  2.700.000.
       În privinţa componenţei etnice a populaţiei, catagrafia din 1817 înregistrează 86 % români, 6,5% ucraineni, 4,2% evrei precum şi procente mici de lipoveni, greci, armeni, bulgari şi găgăuzi.
        În statisticile oficiale procentajul românilor va scădea până sub 50% la începutul secolului XX ceea ce, desigur, nu putea corespunde realităţii.
       În termenii unor estimări mai realiste, ponderea populaţiei româneşti a scăzut totuşi de la 86% în 1817 la 3/4 la jumătatea secolului şi 2/3 (66%) la începutul celui următor.
       Cel puţin pentru primele decenii fenomenul avea explicaţii fireşti, justificabile. Basarabia era o regiune foarte slab populată îndeosebi în zonele sudice administrate anterior de turci rămase aproape pustii după plecarea tătarilor în 1812. Or, în aceasta situaţie, autorităţile au colonizat germani, găgăuzi, bulgari, ruşi, evrei chiar şi francezi ceea ce a modificat spectrul etnic. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, considerentelor pragmatice care determinaseră colonizările iniţiale li s-a adăugat politica deliberată de rusificare.

       Evaluarea reformismului rusesc
       O judecată istorică obiectivă asupra administraţiei ruseşti din Basarabia în secolul al XIX-lea necesită asumarea unor perspective nuanţate. În mod tradiţional, stăpânirea Rusiei în zonă a fost condamnată în termeni categorici. Pe de o parte anexarea unei provincii locuite majoritar de o populaţie româneasca precum şi politica de rusificare şi îngrădire a manifestărilor naţionale practicata la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor – au reprezentat elemente certe ale unui bilanţ negativ. Pe de altă parte autoritarismul şi despotismul considerate specifice politicii interne a Rusiei precum şi inconsistenţa procesului ei de modernizare s-au adăugat ca argumente pentru o judecată defavorabilă. Or, în acest ultim punct, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Istoria modernă a Rusiei, până la revoluţia bolşevică, poate fi lecturată ca o serie continuă de tentative de modernizare, în sectorul administrativ, social şi în cele din urmă, politic, efectuate într-o conjunctură extrem de nefavorabilă. Chiar dacă eşecurile şi reculurile au fost poate mai răsunătoare decât succesele, iar reuşitele au fost întotdeauna incomplete, se ridica întrebarea dacă în situaţia specifică a Rusiei era posibilă şi realistă o variantă de modernizare consecventă şi accelerată după model occidental. Datorită structurilor sale social-economice şi culturale înapoiate, asemănătoare cu alte provincii ruseşti, Basarabia se încadra şi ea acestei situaţii ceea ce a făcut ca tipul de reformism aplicat aici de autorităţile ţariste să nu fie atât de impropriu pe cât s-ar părea la prima vedere.
       Evoluţia autonomiei administrative basarabene
       Începuturile stăpânirii ruseşti în Basarabia stau sub semnul prezervării caracterului distinct al acestei provincii sub raport administrativ , legislativ şi social. O asemenea politică se explica, pe de o parte, prin faptul că ea reprezenta o modalitate mai ieftină şi mai eficientă de guvernare, în condiţiile în care introducerea bruscă a reglementărilor din Rusia în Basarabia ar fi necesitat costuri enorme şi ar fi provocat reacţii adverse. Pe de altă parte ţarul Alexandru I, cu toate inconsecvenţele sale, avea o puternică înclinaţie reformatoare manifestată, cu titlul experimental, îndeosebi în provinciile nou cucerite care s-au bucurat în timpul sau de o anumită autonomie. Prelungirile unei astfel de politici se vor resimţi chiar şi sub ţarul autocrat Nicolae I care deşi ducea o politică dură în Rusia, introduce în Principatele Dunărene ocupate militar de ruşi, regimul Regulamentului Organic, legiuire cu caracter liberal şi semi-constituţional.
       Astfel ucazele (decretele) imperiale acorda Basarabiei statutul de ,,Oblastie", respectiv de provincie privilegiată având instituţii administrative specifice, neasimilate celor din guberniile ruseşti. Se asigură în aceşti ani folosirea limbii române în administraţie în paralel cu cea rusă precum şi menţinerea legislaţiei tradiţionale.
       În 1818 ţarul promulga la ChişinăuAşezământul oblastiei Basarabia”, un regulament de drept public care statua instituţiile administrative, legislaţia şi reglementările de natura socială din provincie. În fruntea provinciei se afla un guvernator general militar cu atribuţii executive a cărui putere era însă îngrădită de cea a unui sfat cu atribuţii legislative şi judecătoreşti, care întrunea – pe lângă un guvernator civil şi alţi demnitari – şi o serie de deputaţi aleşi din rândul boierimii autohtone.
       Capitala „oblasiei” era fixată la Chişinău. Unităţile administrative ale provinciei, ţinuturile, aveau în frunte căpitani ispravnici, aleşi de către nobilimea locală şi confirmaţi de guvernatorul general. Întreaga administraţie avea, aşadar, un caracter reprezentativ, fiind aleasă din rândurile unui corp electoral nobiliar, respectiv al marii boierimi moldovene.
       Acest regim reprezentativ va fi transformat treptat într-unul autoritar şi centralizat pe parcursul domniei lui Nicolae I. ,,Aşezământul” din 1818 este înlocuit în 1829 cu un „Regulament” care reducea drastic atribuţiile sfatului administrativ concentrând întreaga putere în mâinile guvernatorului general. Membrii administraţiei, până la nivelurile inferioare, vor fi de acum înainte funcţionari ruşi (nacialnici, cinovnici), numiţi de autorităţile centrale. Ei vor forma o puternică elită provincială care concurează şi înlocuieşte treptat boierimea românească în structurile administraţiei reprezentând un instrument ideal al politicii de asimilare şi rusificare a provinciei. Ca un pandant al acestor măsuri, limba română este înlocuită şi ea în actele publice cu rusa, dispărând practic la acest nivel din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
       În privinţa legislaţiei de drept privat deşi exista o tendinţa şi dispoziţii concrete de introducere a legislaţiei ruseşti, Basarabia îşi va păstra caracterul sau juridic distinct pe tot parcursul secolului. Dreptul civil local se va menţine în vigoare până în 1928 (!), legile civile ruse fiind introduse doar ca un izvor subsidiar al dreptului basarabean în caz de insuficienţă a legilor locale.
       Structurile sociale
       Dacă pe plan politico-administrativ caracterul specific-naţional al provinciei va avea de suferit începând cu domnia lui Nicolae I, lucrurile stăteau ceva mai bine sub aspect social. Stăpânirea rusească va cunoaşte, în general, structurile sociale din Basarabia, încercând să le echivaleze cu categorii similare din Rusia.
       Marea boierime moldoveană s-a încadrat în categoria nobilimii ereditare ruseşti bucurându-se de privilegiile acestei clase inclusiv de dreptul de a fi reprezentată de sfaturi ale nobilimii, districtuale şi centrale în frunte cu câte un mareşal al nobilimii. În societatea rusească aceste organe autonome constituiau unele din cele mai puternice formule de exprimare a intereselor societăţii civile.
       În mod analog, boierimea secundară şi celelalte categorii privilegiate îşi păstrează statutul specific, fiind scutite de impozite şi având acces la ocuparea serviciilor publice, situaţie care va duce însă la asimilarea acestora în rândurile funcţionărimii ruseşti. Orăşenii, în rândul cărora românii ocupau o pondere mai redusă îşi aveau organizarea lor distinctă structurată iniţial pe criterii corporatiste în funcţie de ocupaţiile, veniturile şi statutul social ale fiecărei categorii urbane.
       În fine, categoria cea mai numeroasă a populaţiei basarabene, ţărănimea, se bucura de o situaţie destul de bună dacă o raportăm la standardele social-economice ale epocii, atât cele din Rusia cât şi cele din România. Această stare oarecum surprinzătoare se datora în primul rând densităţii relativ scăzute a populaţiei raportată la întinderea terenului cultivabil. În asemenea condiţii şi politica agrară promovată de autorităţi a avut şanse mai mari de a asigura un statut economic şi social suportabil al ţărănimii.
       În prima jumătate a secolului, puterea centrală a protejat ţărănimea în intenţia de a favoriza sporul demografic, stabilitatea generală a acestei provincii de graniţă. Raporturile dintre săteni şi boierime au fost reglementate prin intermediul unor contracte de tocmeli agricole obligatorii, menite să stăvilească abuzurile proprietarilor, să prevină fuga şi emigrarea ţăranilor.
       Reforma agrară
       În 1861, la şapte ani după reforma agrară din Imperiul austriac şi cu trei ani înainte de reforma lui Cuza, ţarul reformator Alexandru II a dat ucazul de emancipare şi împroprietărire a clăcaşilor (iobagilor) din Rusia. El va fi aplicat în Basarabia începând din 1868 familiile de ţărani primind loturi de pământ între 8 şi 10 hectare pentru care aceştia aveau de plătit o despăgubire. În Rusia pământul de împroprietărire urma să rămână în proprietatea colectivă a „obştii săteşti”, pentru a se preveni înstrăinarea acestuia, iar moştenitorii îl puteau parcela între ei doar până la cota de ¼ % din întinderea lotului iniţial. Deşi în Basarabia au fost aplicate într-un  mod puţin diferit, dispoziţiile respective, menite să protejeze proprietatea ţărănească de fărâmiţare şi înstrăinare, au reuşit să atingă acest obiectiv într-o măsură mai mare decât legislaţia agrară din România în condiţiile prisosului de teren arabil din Basarabia. În schimb, nici ele nu au reuşit să asigure o eficienţă mai bună a exploatării agricole prin aşezarea acesteia pe un făgaş de dezvoltare capitalistă. Abia la 1906-1911, reformele prim-ministrului Stolâpin vor permite ţăranilor să iasă din indiviziunea obştii săteşti şi să stăpânească în proprietate individuală pământul pe care îl deţineau.
       Modernizare şi integrare
       Reforma agrară din 1861-1868 a fost o componentă a unui pachet mai vast de măsuri reformatoare adoptate sub impresia înfrângerii suferite în războiul Crimeii (1853-1856). Războiul dovedise  înapoierea Rusiei şi necesitatea reformării instituţiilor sale; concluzie care se va repeta încă o dată după războiul ruso-japonez în urma căruia se va înregistra un nou val reformist.
       Reformele introduse în Basarabia au avut un caracter paradoxal, asemănător, la o altă scară situaţiei din Transilvania sub regimul dualist. Ele au răspuns unor acute nevoi de modernizare a societăţii având, din acest punct de vedere, un rol absolut benefic dar în acelaşi timp au contribuit la o integrare mai strânsa a provinciei în structurile administrative, sociale, culturale şi mentale ale Imperiului rus.
       Între reformele aplicate şi în Basarabia, în afara celei agrare, sunt de menţionat : reforma judecătorească – a introdus judecătorii de pace, curţile cu juri, curtea de casaţie (Senatul), instituţia avocaturii; reforma dreptului penal şi desfiinţarea pedepsei corporale, simbol al despotismului rusesc tradiţional, introducerea serviciului militar obligatoriu (1874), care pentru Basarabia are efectul pierderii unui important privilegiu fiindcă din 1812 şi până atunci locuitorii au fost scutiţi de recrutare. Tot în acest context al uniformizării administrative, Basarabia este transformată în gubernie (1871-1873), dobândind un statut similar cu al oricărei alte provincii din Imperiul rus.
       Zemstvele
       Asupra intereselor obşteşti locale, respectiv : fixarea taxelor locale, aprovizionarea populaţiei, asistenţa socială, asigurările mutuale contra incendiilor, încurajarea comerţului ş industriei, instrucţia publică, sănătatea şi penitenciarele. În fine, reforma cea mai caracteristică pentru sistemul social-politic rusesc a constituit-o înfiinţarea „zemstvelor”, în 1864 (din 1869-1870 sunt introduse şi în Basarabia). Zemstvele erau nişte consilii locale de autoadministrare, organizare la nivel districtual şi provincial, fiind considerate drept reprezentante ale societăţii civile şi nu organe ale statului. Atribuţiile lor se focalizau asupra intereselor obşteşti locale, respectiv : fixarea taxelor locale, aprovizionarea populaţiei, asistenţa socială, asigurările mutuale contra incendiilor, încurajarea comerţului şi industriei, instrucţia publică, sănătatea şi penitenciarele.
       Atât la nivelul gubernial cât şi la cel judeţean, zemstva se compunea dintr-o Adunare, ca organ deliberativ, şi o Delegaţie, ca organ executiv. Membrii zemstvelor erau aleşi pe baza unui sistem electoral cenzitar, organizat în colegii de proprietari funciari, colegii orăşeneşti şi ale ţăranilor. Desigur, baza electorală era una foarte restrânsă, favorizând de departe alegătorii cei mai avuţi. Zemstvele şi-au păstrat atribuţiile în Rusia până la instaurarea regimului bolşevic, cu singura diferenţă că după  1890 controlul statului asupra lor s-a intensificat. Cu toate limitele lor, ele au avut meritul de a fi substituit în parte o birocraţie ineficientă şi centralizată, oferind societăţii, inclusiv celei basarabene, un mijloc important de exprimare şi apărare a diferitelor sale interese.

       Viaţa naţională a românilor din Basarabia în secolul al XIX-lea nu s-a materializat în acţiuni şi evenimente spectaculare şi nu a cunoscut formule organizate de tipul celor existente la românii din Imperiul habsburgic. Faptul s-a datorat, într-o măsură, condiţiilor mai restrictive din acest punct de vedere existente în Rusia, dar în primul rând, el se explica prin întârzierea modernizării structurilor socio-economice şi culturale din Basarabia. Pretutindeni, naţionalismul veacului XIX este în primul rând o creaţie a unei elite intelectuale moderne, a unei societăţi deschise şi dinamice, or în climatul patriarhal al Basarabiei aceste fenomene se manifestă mult mai timid.
       Suporturile identităţii naţionale basarabene
       Totuşi se poate vorbi despre o viaţă naţională şi un sentiment al identităţii comunitare la românii basarabeni de sub stăpânirea rusească, exprimate însă în forme estompate, de conservare latentă a propriei identităţi la nivelul unor structuri tradiţionale.
       Principalele suporturi ale agregării unei identităţi naţionale au fost marile argumente de fond : caracterul majoritar românesc al populaţiei Basarabiei, tradiţia istorică a unui stat moldovean, caracterul distinct şi specific al provinciei în cadrul Imperiului rus.
       În al doilea rând ele au avut la bază existenţa unor structuri sociale puternice : marea aristocraţie moldoveană care deşi va fi depăşită numeric de nobilimea de origine rusă, îşi va conserva totuşi în bună parte valorile sale specifice, întreţinând un sentiment identitar de factura etnică. Apoi, ţărănimea care datorită caracterului său compact, a cantonării în orizontul unei culturi etnografice, a înapoierii şi analfabetismului, s-a dovedit greu permeabilă pentru politica de rusificare.
       În al treilea rând se înscrie existenţa unei elite intelectuale care cultivă o ideologie naţională modernă : dacă pe parcursul secolului al XIX-lea ea se manifestă doar ca o elită pur culturală, de tradiţie iluministă care exalta într-un cerc restrâns rolul etnopedagogic al limbii materne, la începutul veacului următor ea îşi asociază o anumită dimensiune politică bazată pe comunicarea cu segmente mai largi ale societăţii, pe acţiunea şi expresia publică.
       Viaţa culturală, biserica şi şcoala
       O viaţă cultural-naţională, de expresie lingvistică românească, se poate sesiza îndeosebi prin intermediul tipăriturilor româneşti din Basarabia, circa 1.000 de titluri înregistrate în acest interval. Majoritatea sunt cărţi bisericeşti destinate nevoilor de cult dar nu lipsesc, până la 1870, regulamentele şi instrucţiunile oficiale tipărite în româneşte, precum şi abecedarele şi alte manuale şcolare. Dacă până la 1870 tipărirea de publicaţii în limba română nu a fost stânjenită de autorităţi, între 1870 şi 1905 se constată o scădere a activităţii tipografice. După 1905, se înregistrează o noua creştere a numărului acestora, ilustrată mai ales de reviste, publicaţii periodice, broşuri ocazionale etc.
       În sânul bisericii basarabene, organizată ca o arhidieceză în cadrul bisericii ortodoxe ruse, a existat mereu o tendinţa de cultivare a limbii române, ca limba de predică şi de cult, ca şi prin publicaţiile religioase şi învăţământul bisericesc. Arhierei cum au fost mitropolitul Gavril Bănulescu (1812-1821), arhiepiscopul Dimitrie (1821-1844) sau episcopul Vladimir (1904-1908) chiar dacă au fost de origine rusă (cazul ultimilor doi), au promovat limba română în biserică în calitate de limba a majorităţii ortodocşilor basarabeni. Alţi ierarhi cum au fost episcopii Pavel (1871-­1882) şi Serafim (1908-1914), s-au ilustrat, dimpotrivă, prin promovarea limbii ruse.
       Şcoala nu putea fi considerată în nici un caz un mijloc de manifestare a culturii naţionale, în condiţiile în care după 1867 întreg învăţământul public din Basarabia folosea ca limbă de predare rusa. La 1912 existau circa 1.700 de şcoli elementare, precum şi 56 de scoli secundare (gimnazii şi licee). Absolvenţii români ai celor din urma îşi puteau continua studiile frecventând, de regulă, universităţile din Odessa, Kiev, Harkov, Dorpat, Moscova sau Petersburg. Puţini dintre ei ajungeau la Iaşi sau Bucureşti, stabilindu-se de obicei, în acest caz, în România.
       Viaţa culturală s-a manifestat prin intermediul unei literaturi basarabene, ilustrată de nume cum ar fi : Costache Stamati, Alexandru Haşdeu, Alexie Mateevici, fără a mai adăuga figurile de primă mărime care au emigrat în România. Chiar dacă nu au avut un ecou deosebit în rândurile unui public mai larg, operele respective au creat o tradiţie a unei culturi scrise de expresie românească.
       Ideologie naţională şi activism politic
       Manifestări ale unei ideologii naţionale moderne pot fi înregistrate însă abia o data cu începutul secolului XX. Un prim element în acest sens l-a constituit organizarea studenţilor basarabeni din universităţile ruseşti în asociaţii care urmăreau cultivarea identităţii naţionale.
       Revoluţia din 1905, promulgarea de către ţar a unei constituţii şi alegerile pentru dumele de stat (parlamentele imperiale) au provocat şi o activizare în sens politico-naţional a diferitelor componente ale elitei basarabene.
       Pe de o parte, reprezentanţii vechii boierimi, profesând idei politice conservatoare și avându-l în frunte pe Pavel Dicescu, au constituit o grupare care revendica drepturi naţionale pentru români, reintroducerea limbii lor în biserică şi şcoală. Acest ultim deziderat va deveni un laitmotiv al manifestărilor naţionale din Basarabia.
       O altă grupare nobiliară avându-i în frunte pe Al. Krupenski şi Pavel Kruşevan, se declara fidelă patriei ruse, cultiva antisemitismul şi milita împotriva tendinţelor naţionale româneşti.
       În fine, exista un al treilea curent, ilustrat de intelectuali tineri ca Ioan Pelivan, Pantelimon Halippa, Ion şi Teodor Inculet, Al. Mateevici, Emanuil Gavriluţă care promova idei naţionale radicale, însoţite de revendicări sociale şi democratice. Între gruparea naţională conservatoare şi cea democrată va exista un puternic conflict, manifestat prin polemici de presă şi dispute în campaniile electorale.


Harta Basarabia