Trăsăturile generale ale regimului
      O alternativă la revoluţie
      În toamna anului 1849, odată ce revoluţia a luat sfârşit, imperiul austriac se vedea pus în faţa a două probleme capitale pentru soarta sa şi a popoarelor din cuprinsul său:
         pe termen scurt, restabilirea cât mai rapidă a ordinii şi păcii interne, a stabilităţii statului;
         pe termen lung, identificarea unor formule de organizare care să prevină pe viitor repetarea revoluţiei.
      În rezolvarea acestor chestiuni, Curtea de la Viena pleca, pe de o parte, de la premisa că marele grad de libertate, oferit în mod neaşteptat societăţii, de răsturnările revoluţionare a provocat, în cele din urmă, numai necazuri şi disfuncţii. Tendinţele naţionale ale popoarelor din imperiu lăsate să se manifeste liber în condiţiile revoluţiei au condus la conflicte ireductibile, imposibil de soluţionat prin compromisuri reciproc acceptabile în cadrele propuse de respectivele mişcări. Pe de altă parte conducătorii monarhiei conştientizau şi faptul că situaţia proastă de dinaintea revoluţiei fusese cauza izbucnirii acesteia, ceea ce ducea la ideea necesităţii schimbărilor, a reformelor şi modernizării, prin acele metode şi în acele domenii ale vieţii publice care să nu afecteze stabilitatea politică indispensabilă imperiului, precum şi coexistenţa paşnică a diferitelor componente ale acestuia.
      Absolutism şi modernizare
      Cele două premise evocate au imprimat cele două trăsături esenţiale, oarecum opuse, cu ajutorul cărora a fost descrisă, etichetată, judecată perioada 1849-1860:
         caracterul absolutist şi centralizat al regimului, vizibil la nivelul vieţii politice, al modului de guvernare, al relaţiilor dintre stat şi societate,
         reformismul şi modernizarea, manifestate îndeosebi în domeniul economiei, al învăţământului, culturii, justiţiei sau administraţiei.
      Primul aspect i-a frapat îndeosebi pe contemporanii - de orientări diferite - nemulţumiţi de faptul că revoluţia nu le-a adus peste noapte materializarea idealurilor lor şi în consecinţă ei, dar şi istoriografia care îi exprimă, au numit-o „epoca neoabsolutistă”.
      Al doilea aspect era ilustrativ pentru punctul de vedere al politicienilor conservatori care conduceau monarhia la acea dată şi a fost luat apoi în considerare de istorici mai apropiaţi de zilele noastre care şi-au pus următoarea întrebare: soluţiile alternative propuse de cei care criticau regimul erau oare suficient de realiste, erau capabile să facă faţă cu adevărat problemelor complexe ale imperiului?


      Organizare politică şi administrativă
      Care erau deci metodele concrete prin care liderii monarhiei au încercat să atingă cele două obiective evocate, stabilitatea politică şi modernizarea social-economică?
      Concepţia politică şi cadrul constituţional
      În plan politic, al conducerii statului şi al controlului aplicat al societăţii, întreaga putere era concentrată în mâna organelor centrale. Conducerea se exercita exclusiv de sus în jos, iar societatea nu participa aproape cu nimic la luarea deciziilor. Viena judeca în felul următor: societatea a avut puterea în mâinile sale în timpul revoluţiei dar a folosit-o într-un mod total ineficient, rezultatul fiind un război civil şi conflictul izbucnit nu doar între stat şi societate ci şi între părţile constitutive ale acesteia. În aceste condiţii, continua raţionamentul respectiv, deciziile cele mai înţelepte şi mai potrivite binelui general nu puteau avea ca sursă decât autoritatea centrală şi nu societatea.
      Chiar şi liberalii austrieci vor ajunge la concluzia respectivă. Păstrând principiul reprezentativităţii, al participării societăţii la luarea deciziilor, ca pe un ideal de atins în viitor, ei considerau că aplicarea sa ar fi prematură în raport cu gradul scăzut de maturitate politică al populaţiei imperiului, ca şi cu structurile sale social-economice şi culturale înapoiate.
      Din punct de vedere al cadrului constituţional care fixa principiile de guvernare, se poate menţiona faptul că în perioada martie 1849 - decembrie 1851 a rămas formal în vigoare constituţia imperială acordată de Curte în focul revoluţiei, cu prevederi liberale de genul dreptului de auto-guvernare limitată al provinciilor sau al principiului egalităţii în drepturi a tuturor naţionalităţilor. Ea nu va fi însă aplicată integral niciodată, iar în decembrie 1851 va fi abrogată. Până în 1860 imperiul nu va mai avea constituţie fiind guvernat pe baza câtorva principii fixate de puterea centrală, interpretate şi aplicate în mod arbitrar de aceasta.
      Organizarea politico-administrativă la nivel central
      Împăratul (din decembrie 1848, Francisc Iosif) reprezenta autoritatea supremă executivă şi legislativă. El era ajutat în luarea deciziilor de un consiliu imperial compus din oameni de stat cu experienţă. Figura centrală era ministrul de interne, Alexander Bach, sub a cărui autoritate se aflau guvernatorii provinciali.
      Din punct de vedere administrativ imperial era împărţit în provincii de coroană, dependente direct de Viena, cum ar fi Boemia, Galiţia, Dalmaţia, Ungaria, Transilvania, Voivodina Sârbească şi Banatul Timişan, Bucovina, etc. Populaţia românească era concentrată în ultimele patru. Această împărţire respecta în linii mari tradiţia istorică în baza căreia se structuraseră de-a lungul timpului respectivele unităţi politico-administrative. Existau şi unele inovaţii (Voivodina Sârbească şi Banatul Timişan sau despărţirea Bucovinei de Galiţia) care aveau, în general, menirea de a asigura un mai bun control al Vienei în teritoriu.
      Liderii revoluţiei române din Transilvania a căror principală revendicare de la 1848-1849 fusese gruparea românilor din monarhie într-o singură entitate politică subordonată direct Vienei vor fi profund nemulţumiţi de noua situaţie. Ei vor protesta în memorii adresate autorităţilor imperiale. Respingerea acestora va provoca frustrări dând naştere sentimentului că roadele victoriei repurtate alături de austrieci le-au fost furate.
      Organizarea provincială
      Provinciile erau conduse de guvernatori care cumulau atribuţiile civile şi militare şi a căror funcţie era aceea de a transmite şi aplica decretele şi instrucţiunile puterii centrale. Erau recrutaţi din rândul înalţilor demnitari şi generali ai imperiului şi nu dintre personalităţile provinciei respective cum fusese uneori cazul până atunci. În Transilvania această funcţie va fi ocupată de feldmareşalul Ludwig von Wohlgemuth (1849-1851), prinţul Karl von Schwarzenberg (1851-1858) şi prinţul Friederich von Lichtenstein (1858-1861), guvernatori care vor rezida la Sibiu şi nu la Cluj până atunci socotit a fi capitala Ardealului.
      În spiritul regimului guvernatorul deţinea puterea legislativă şi executivă pe plan local, răspundea numai în faţa miniştrilor de la Viena, avea puteri aproape nelimitate în aplicarea instrucţiunilor primite. Ei nu convoca dieta şi se sprijinea în problemele administrative doar pe guberniu, organ executiv alcătuit din funcţionari austrieci sau importaţi din alte provincii ale imperiului.
      Provinciile erau la rândul lor împărţite în districte sau cercuri (6 apoi 10 în Transilvania, 5 în Banat şi Voivodina) iar acestea în sub-cercuri (în Transilvania existau 79). Se desfiinţa astfel vechea împărţire în comitate. Pe aceiaşi linie a uniformizării administrative şi politice se înscrie desfiinţarea regimentelor grănicereşti din Transilvania (nu şi din Banat) şi a zonelor de administraţie specială militară (1851) precum şi limitarea autonomiei săseşti. Universitatea Săsească îşi pierde funcţia juridică. În fruntea cercului care era unitatea administrativă de bază, se afla un prefect căruia i se subordonau toate autorităţile locale: administraţia, justiţia, funcţionarii fiscali, jandarmeria etc.      
      Sistemul represiv
      Limba oficială şi cea de administraţie era germana, întregul sistem bazându-se pe o birocraţie foarte vastă, originară din alte provincii ale imperiului şi deci fără nici o legătură cu elitele locale, cu interesele particulare ale zonei .
      Populaţia era atent supravegheată pentru a se conforma docil dispoziţiilor regimului prin intermediul unui aparat modern, excesiv chiar, de urmărire a delicvenţilor şi a oricărui potenţial inamic al statului: poliţia oraşelor, jandarmeria (apare în Transilvania în 1851) şi poliţia secretă. Acestor instituţii li s-au adăugat măsuri cum ar fi menţinerea stării de asediu instituită în timpul revoluţiei, regimul strict de supraveghere a presei, precum şi neacordarea de autorizaţii pentru întrunirile publice îndeosebi pentru cele cu caracter politic.


      Reforme şi măsuri de modernizare
      Între măsurile de modernizare a administraţiei şi vieţii publice se remarcă: introducerea unui nou sistem fiscal bazat pe suportarea egală a sarcinilor publice (existau impozite directe, pe pământ, pe casă, pe venit precum şi impozite indirecte pe articole de consum). Iniţierea unui sistem judiciar modern realizată prin separarea justiţiei de administraţie (1850), prin introducerea noii proceduri penale şi a codului civil austriac (1852-1853).
      În domeniul confesional regimul va duce o politică de promovare a catolicismului, care era de altfel religia majoritară în imperiu, în ideea de a oferi un liant suplimentar alături de loialismul dinastic şi germanizarea administraţiei, unităţii spirituale a monarhiei. Jumătatea greco-catolică a populaţiei româneşti din Transilvania va beneficia şi ea de această politică prin ridicarea episcopiei unite din Blaj la rangul de mitropolie în anul 1853. Acest act conferea bisericii greco-catolice ardelene independenţă şi prestigiu precum şi posibilităţi mai mari de promovare a intereselor naţionale pe tărâm confesional şi şcolar.
      Reforma agrară
      În plan social-economic, cea mai importantă reformă s-a concretizat prin patentele (decretele) de desfiinţare a iobăgiei din 1853 (pentru Ungaria şi Banat) şi 1854 (pentru Transilvania). Consfinţind legile de emancipare a ţărănimii votate de către dieta Ungariei şi cea a Transilvaniei la 1848, noile reglementări încearcă să rezolve dificilele probleme practice legate de aplicarea legilor respective. Foştii iobagi sunt împroprietăriţi pe loturile pe care le deţineau punându-se astfel bazele procesului de formare a unei proprietăţi funciare mijlocii în Transilvania. Principalii beneficiari ai acestui proces au fost ţăranii români, cei mai numeroşi iobagi din perioada anterioară. În acelaşi timp jelerii, ţărani fără pământ în folosinţă, sunt şi ei emancipaţi prin despăgubire de servituţile feudale urmând să intre în relaţii de tip contractual cu deţinătorii de proprietăţi funciare.
      Se creează astfel premisele unei dezvoltări de tip capitalist în Transilvania. În agricultura ei structurată relativ echilibrat pe trei segmente ale binomului proprietate funciară-forţă de muncă:
        menţinerea unei mari proprietăţi,
        constituirea unei proprietăţi mici şi mijlocii viabile;
       disponibilizarea unui proletariat agricol a cărui forţă de muncă va fi absorbită de primele două segmente, de industrie şi minerit, iar ulterior de emigrarea în România sau în America.
      Această reformă agrară înfăptuită cu un deceniu mai înainte decât cea a lui Cuza a reuşit să evite procesul de fărâmiţare generalizată al proprietăţii ţărăneşti din vechiul regat şi chiar să evite mari ridicări ţărăneşti.
      Bilanţul regimului
      Se poate aprecia că noua organizare de stat şi reformele introduse în această perioadă deşi s-au produs fără concursul societăţii şi uneori chiar în opoziţie deschisă cu aceasta, au reprezentat pentru Transilvania un categoric pas înainte în sensul modernizării generale, a statului şi a societăţii. Aceasta atât în raport cu sistemul premodern cât şi cu scurta perioadă a puterii revoluţionare. Sub anumite aspecte, în mod paradoxal, regimul Bach nu a făcut decât să consolideze unele schimbări prefigurate la 1848, evident, cu mijloace total diferite dar şi cu rezultate mai sigure.
      Aceasta nu a însemnat însă că a reuşit pe deplin. Guvernarea prin instrucţiuni secrete trimise de la Viena funcţionarilor străini, faptul că împăratul putea emite şi revoca hotărâri fără nici un control al eficienţei acestora din partea societăţii făcea ca profesionalismul aparatului administrativ să fie anulat de provizoratul şi arbitrariul inerente oricărui sistem absolutist şi centralizat. Lipsa transparenţei politice şi a participării cetăţenilor la rezolvarea problemelor vieţii publice duce întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, la o proastă funcţionare a sistemului politic care întreţine astfel de practici. În anii 1859-1860 ele vor determina sfârşitul regimului Bach.

      Instaurarea regimului
      Înfrângerea militară suferită de Austria în războiul cu Franţa şi Sardinia (1859), soldată cu pierderea Lombardiei, l-a convins pe împărat că regimul politic introdus în anii 1849-1851 nu reuşeşte să asigure condiţiile necesare dezvoltării imperiului. Pentru ca actul guvernării să devină eficient, iar nemulţumirile interne să nu pună în pericol stabilitatea statului, era necesară găsirea modalităţilor prin care societatea să fie cooptată la luarea deciziilor.
      Noua organizare a imperiului
      Diploma din octombrie 1860 şi patenta din februarie 1861 erau cele două acte cu valoare constituţională emise de împărat care statua noua organizare a imperiului, în mod cert una liberală în raport cu perioada anterioară. Potrivit lor era restabilită autonomia provinciilor istorice ale monarhiei care îşi redobândeau instituţiile şi competenţele în materie de politică şi administraţie locală. Pentru Transilvania, de pildă, se reînfiinţează Cancelaria Aulică de la Viena, noul guberniu va fi format din personalităţi ale provinciei, se restabilesc vechile unităţi administrative, comitatele, iar din 1863 va fi convocată dieta.
      Aceste măsuri de descentralizare, de deplasare a deciziei spre nivelurile de jos, erau contrabalansate prin înfiinţarea unor organe centrale cu rolul de a decide asupra problemelor cu caracter general. Parlamentul central din Viena ai cărui membrii erau desemnaţi de către dietele provinciale urma să fie instituţia definitorie pentru acest sistem federalist care încerca să îmbine centralismul cu autonomia locală, pe o bază constituţională şi reprezentativă. Principalul autor al acestei concepţii de guvernare era noul prim-ministru Anton von Schmerling.
      Reacţii şi atitudini ale românilor
      În faţa noilor perspective ce se deschideau, elitele româneşti din Transilvania reacţionează printr-o activitate politică energică ale cărei ecouri se răsfrâng în toate straturile societăţii. Liderii ardeleni subscriau acum la formula federalismului istoric, concretizată prin autonomia Transilvaniei.
      La fel procedează bănăţenii care, în faţa perspectivei unirii Banatului la Ungaria, optează şi ei pentru ideea autonomiei provinciei. Împăratul însă consecvent ideii restaurării entităţilor politico-administrative consacrate de experienţa istorică şi, în acelaşi timp, dorind să anuleze măsurile punitive la adresa Ungariei din perioada absolutistă, readuce Banatul şi comitatele din Partium sub autoritatea Pestei.
      În situaţia creată românii din Ungaria se vor orienta, în general, în direcţia participării la viaţa politică susţinându-şi în acest cadru programul naţional. Mai rezervaţi în acest sens al participării sunt o parte din bănăţeni (Andrei Mocioni), cei din Zarand (Iosif Hodoş). În alegerile pentru dieta maghiară organizate în 1861, românii din Ungaria vor izbuti să obţină 19 locuri de deputaţi, la care se adaugă cei patru reprezentanţi din Casa Magnaţilor, camera superioară din parlamentul maghiar. Guvernul de la Pesta numise şi el patru români în funcţia de comiţi supremi (respectiv un căpitan de district), în comitate locuite majoritar de populaţie românească (Maramureş, Caraş, Zărand şi districtul Chioar).
      În Transilvania revendicările româneşti exprimate printr-un memoriu din decembrie 1860 vizează recunoaşterea juridică a egalităţii naţiunii române cu celelalte naţiuni, numirea unui român în postul de cancelar al Transilvaniei, introducerea limbii române ca limbă oficială, dietă aleasă pe baze cât mai largi, congres naţional. În plan cultural se înfiinţează asociaţii cu rol de popularizare în rândul poporului a culturii, literaturii şi ştiinţei, dar şi a ideologiei naţionale. Cea mai importantă a fost ASTRA (1861).
      Revendicările politice vor fi, reluate cu ocazia conferinţelor naţionale desfăşurate în anii 1861 şi 1863. Se structurează în acest fel o mişcare politică organizată, coerentă, expresie îndeosebi a elitei intelectuale laice (avocaţi, jurişti, profesori, ziarişti, funcţionari) care tinde să ia locul elitei bisericeşti în ceea ce priveşte conducerea luptei naţionale. Ca şi în cazul maghiarilor, programul politic românesc mergea în descendenţa celui de la 1848.


      Dieta Transilvaniei de la Sibiu (1863-1864)
       Politica vieneză şi naţionalităţile monarhiei
      Împrejurările erau acum mult mai favorabile respectivului program. Viena avea nevoie de sprijinul naţionalităţilor mai puţin importante din punct de vedere social-economic cum era cazul românilor, slovacilor, rutenilor sau sârbilor în situaţia în care naţionalităţile mai puternice, maghiarii, croaţii sau cehii, considerau că autonomia acordată nu este suficient de largă. În consecinţă cei din urmă vor refuza să vină în întâmpinarea iniţiativelor monarhiei combătând regimul printr-o politică de pasivitate. Această politică se va dovedi extrem de eficientă, în condiţiile în care ceea ce dorea Viena era tocmai activizarea societăţii în scopul scoaterii imperiului din criză.
      În Transilvania, în faţa opoziţiei maghiare, regimul putea să se bazeze pe saşi, orientaţi în mod tradiţional spre Viena şi pe români, care datorită situaţiei lor de inferioritate politică de până atunci, aveau numai de câştigat din schimbările preconizate. Dat fiind faptul că noile organe de conducere, în primul rând dieta, aveau să fie alese pe baze reprezentative, Viena putea să fructifice acest sprijin românesc doar dacă stabilea prevederi electorale cât mai democratice, de natură să pună în valoare numărul ridicat al românilor.
      Problema electorală la 1863

      În acord cu situaţia generală din Europa la ora respectivă, dreptul de vot urma să nu se mai bazeze pe apartenenţa la un grup social privilegiat, ceea ce în Transilvania distrugea sistemul „celor trei naţiuni” beneficiare ale drepturilor politice, ci pe avere şi capacitate intelectuală, pe contribuţia adusă de fiecare la susţinerea societăţii, exprimată în cuantumul impozitului plătit. Se ridica însă problema nivelului la care urma să fie stabilit censul care condiţiona dreptul de vot.
      O variantă era ca el să fie unul ridicat, soluţie adoptată în general în statele cu o structură social-economică înapoiată, aflate la începutul transformărilor liberale, în ideea că marea masă a populaţiei nu era încă capabilă să participe la viaţa politică. Acesta va fi, de pildă, sistemul impus în Principatele Unite între 1858 şi 1864, prin Convenţia de la Paris.
      O altă variantă era a censului scăzut, care în state de factura celor evocate va favoriza de regulă autoritarismul puterii centrale, în pofida apartenenţei sale democratice. Cuza, la 1864, în Principatele Unite, sau Viena, în 1863, în Transilvania, vor reduce censul nu atât dintr-un reflex democratic cât din oportunitate politică: neputându-şi asigura concursul elitei politice (boierime conservatoare, respectiv nobilime maghiară) vor face apel la o masă mai largă de alegători în ideea că ea va fi mai cooperantă cu puterea. Desigur, se putea pune întrebarea în ce măsură o asemenea lărgire subită a dreptului de vot era capabilă să asigure o bază reală de sprijin şi reprezentativitate regimului care o înfăptuia? Dacă noii alegători nu reprezentau o forţă politică reală, matură sub raport socio-economic, ci doar o masă de manevră în mâinile unui regim lipsit de susţinere din partea clasei politice, succesul nu putea fi unul de durată.
      Nu este uşor de spus dacă censul de 8 florini stabilit la 1863 pentru Transilvania , care va permite să voteze un număr de 78.000 de persoane, era ideal pentru această provincie. Evident, românii îl vor considera prea ridicat solicitând ca numărul fiecărei naţionalităţi să fie proporţional cu ponderea numerică şi nu cu situaţia ei materială. Maghiarii ripostau apreciind că acest cens este prea scăzut şi ameninţă să pună în inferioritate elita politică şi socială tradiţională - de fapt maghiară - a provinciei în faţa unei majorităţi, spuneau ei, bazată numai pe număr.
      În mod cert alegerile desfăşurate în 1863 pentru dietă vor da exact rezultatul dorit de Viena în respectivul climat politic (48 deputaţi români, 44 maghiari, 33 saşi) conducând la o majoritate româno-săsească capabilă să anihileze opoziţia maghiară. Acest fapt indică faptul că censul stabilit ţinuse cont de o necesitate politică.
      Pe de altă parte trebuie remarcat şi faptul că alegătorii români de la 1863 nu mai sunt ţăranii iobagi care dădeau grosul rezistenţei româneşti la 1848. Reforma agrară, progresele economice şi culturale au provocat mutaţii şi în ceea ce priveşte structurarea unei elite rurale. Militantismul ei naţional se motivează tot mai mult într-­un sens ideologic, elaborat, suprapus acum resentimentelor etnice şi sociale rudimentare, care dominaseră până atunci la nivelul mentalului ţărănesc.
      Realizările dietei
      Dieta îşi va desfăşura activitatea în două sesiuni, în anii 1863-1864, materializând cele mai importante puncte ale programului românesc prin intermediul a două legi: legea cu privire la egala îndreptăţire a naţiunii române şi a confesiunilor ei şi legea care consacra româna drept limbă oficială în Transilvania alături de maghiară şi germană. În afara acestor acte cu caracter preponderent politic, reparatoriu, dieta, pe baza colaborării româno-săseşti (majoritatea deputaţilor maghiari aflaţi în pasivitate nu au participat la lucrări) a ambiţionat să constituie un parlament local veritabil, luând în dezbatere înfiinţarea unui Tribunal suprem al Transilvaniei, problemele agrare, o nouă lege electorală etc.
      Într-un alt plan, acestor realizări li se adaugă ridicarea bisericii ortodoxe din Transilvania la statutul de mitropolie printr-o decizie imperială din decembrie 1864, ceea ce aducea românilor ardeleni mari avantaje de natură confesională, culturală şi şcolară.
      Fără îndoială, scurta perioadă în care a activat dieta cu majoritate românească de la Sibiu a fost percepută ca un succes remarcabil de către elita politică naţională, de natură să probeze faptul că programul ei este realist şi poate fi pus în practică.


      Spre o nouă schimbare de regim (1864-1866)
      Eşecul regimului Schmerling şi efectele sale în Transilvania
      La scara imperiului însă, sprijinul acordat regimului de către naţionalităţi cum erau românii, saşii sau rutenii se dovedea insuficient în condiţiile în care cehii, croaţii şi ungurii îşi menţineau opoziţia. Pentru a nu rămâne în impas, Viena a luat în considerare o altă formulă de organizare a monarhiei. Ea se va baza pe colaborarea cu ungurii care constituiau cel mai însemnat partener susceptibil să ofere o bază solidă guvernării prin elita lor politică predominant nobiliară. În 1865, ministrul-preşedinte Schmerling este demis şi încep negocierile care se vor finaliza în 1867 prin instituirea regimului dualist.
      Pentru Transilvania, prima consecinţă vizibilă a acestei reorientări a politicii vieneze va fi închiderea lucrărilor dietei de la Sibiu. Iniţial programată în octombrie 1864, ea este dizolvată în septembrie 1865. În această lună este convocată la Cluj o nouă dietă al cărei scop anunţat era dezbaterea problemei unirii cu Ungaria, una din cererile de bază formulate de unguri la tratativele cu Viena. Prevederile electorale vor fi modificate de data aceasta în sens conservator pentru a favoriza candidaţii maghiari. Dieta cu majoritate maghiară votează pentru unire. Românii trec în pasivitate, o parte refuzând să participe la lucrări.
      Reacţii la nivelul mişcării politice româneşti
      Mişcarea politică românească a suportat cu greu acest prim şoc înregistrat la sfârşitul anului 1865. După succesele din 1863 şi 1864, dezamăgirea era cu atât mai profundă. Ea a fost însă însoţită şi de o anume derută în privinţa liniei de urmat în viitor. O parte din lideri, mai ales Șaguna, se orientează spre o politică mai conciliantă, de acceptare a noului cadru politic în schimbul obţinerii unor avantaje de natură practică pentru români, a unui minim de autonome cultural-naţională, mai ales la nivelul instituţiilor şcolare şi bisericeşti. Se inaugura astfel tactica activistă.
      Alţi fruntaşi români, cum au fost George Bariţ sau Ioan Raţiu, intelectuali laici care ajung acum să domine în conferinţele naţionale ale elitei româneşti, refuză să accepte noile reglementări politice, contestă, din principiu legalitatea lor şi resping orice posibilitate de compromis în această privinţă.. Prefigurând tactica pasivistă ei se vor manifesta îndeosebi prin proteste solemn adresate direct împăratului aşa cum a fost memoriul din decembrie 1866 în care se solicita restabilirea autonomiei Transilvaniei.

      Trăsături de ansamblu ale epocii dualiste: modernizare şi naţionalism
      Structura monarhiei dualiste
      În iunie 1867 se inaugura oficial începutul unei noi etape în organizarea politică a Imperiului habsburgic, cea a monarhiei dualiste care va dura până la sfârşitul primului război mondial. Imperiul, numit de acum înainte Austro-Ungaria era structurat ca o confederaţie alcătuită din două părţi. Prima, cu capitala la Viena, cuprindea Austria şi celelalte teritorii din partea vestică şi nordică a monarhiei, cealaltă, cu capitala la Budapesta se întindea în teritoriile revendicate ca aparţinând odinioară regatului maghiar. Fiecare parte avea guvern, parlament, viaţa politică şi organizare administrativ statală distinctă. Francisc Iosif era simultan împărat al Austriei şi rege al Ungariei. Dincolo de această legătura personală, unitatea monarhiei dualiste era asigurată printr-o politică externă, o armată şi un sistem financiar comune ; cele trei domenii menţionate aveau câte un singur minister de resort comun pentru întregul imperiu.
      Majoritatea românilor din monarhie, cu excepţia celor din Bucovina, se aflau în partea maghiară a imperiului.
      Caracterizarea generală a regimului
      Se pot reţine două puncte de vedere din care poate fi judecată epoca dualistă. Pe de o parte, anii 1867-1914 au constituit o perioadă de modernizare accelerată a tuturor structurilor statului şi societăţii. S-au înregistrat progrese remarcabile în domeniile economiei, culturii, învăţământului, urbanizării sau căilor de comunicaţie. La fel şi în regatul României şi în întreg spaţiul Europei Centrale, epoca în discuţie a reprezentat o tentativă de recuperare rapidă a decalajelor faţă de Europa vestică. Chiar dacă nu au reuşit întru totul păstrând încă multe din caracteristicile tradiţionale ale înapoierii, statele din zonă au izbutit totuşi să-şi schimbe radical înfăţişarea în numai câteva decenii traversând în viteză etape ale modernizării pe care ţările vestice le-au străbătut într-o perioadă mult mai îndelungată.
      Pe de altă parte, naţionalităţile negermane şi nemaghiare din Austro-Ungaria au reţinut din bilanţul general modul nesatisfăcător în care regimul dualist a abordat problematica naţională. În Ungaria, de pildă, aproximativ jumătate din populaţie era alcătuită din minorităţi pe care statul maghiar nu a reuşit niciodată să le integreze în sensul dorit, al maghiarizării. Cetăţenii români, germani, slovaci sau sârbi nu s-au simţit reprezentaţi cu adevărat de acest regim în condiţiile în care ei şi-ar fi dorit în primul rând o reprezentare şi o identitate politică de factură naţională chiar şi în cadrul mai larg al unei monarhii dunărene. Promovând o identitate exclusiv maghiară a statului şi instituţiilor sale precum şi o ideologie politică naţionalistă, Ungaria şi-a înstrăinat treptat loialitatea tuturor celor care nu-şi regăseau propria identitate în formulele respective.
      Dacă pe tot parcursul secolului al XIX-lea, majoritatea elitei ardelene nu îşi putea imagina viitorul politic al românilor astfel decât în cadrul unei monarhii austriece puternice care să le asigure dezvoltarea naţională şi să-i apere de pericolul panslavist, până la mijlocul primului război mondial această credinţă se va eroda într-un proces continuu, născând treptat un nou ataşament politic, concretizat la 1918 prin unirea cu România.

      Populaţia: structura etnică şi comportamentul demografic
      Problema asimilării etnice
      În perioada dintre revoluţia de la 1848 şi primul război mondial, populaţia Transilvaniei istorice (comitatele intracarpatine) cunoaşte o creştere de la 2 milioane în 1850 la 2,6 milioane în 1910.
      După statisticile oficiale, în întreaga Ungarie trăiau la 1910 circa 3 milioane de români adică 16 % din totalul populaţiei. În Transilvania istorică în acelaşi an erau înregistraţi oficial 55% romani, 34% maghiari, 8% germani. Românii şi celelalte naţionalităţi acuzau aceste recensăminte că măreau artificial numărul maghiarilor. În acelaşi timp se plângeau de faptul că politica oficială favoriza deznaţionalizarea şi maghiarizarea. Numărul mare al maghiarilor se explica prin ambele motive. Evreii, ţiganii, armenii se declarau maghiari sau erau înregistraţi ca atare. Se proba şi asimilarea naţionalităţilor. În nordul Ungariei, în judeţul Hajdu exista o episcopie greco-catolică de limbă maghiară ai cărei credincioşi erau la origine români şi ruteni. Cazuri de asimilare mai puteau fi întâlnite destul de des la oraşe cu deosebire, şi mai ales în numărul slujbaşilor. Totuşi faptul că românii trăiau în blocuri compacte, că îşi apărau identitatea a făcut ca maghiarizarea reală să facă progrese modeste. De pildă, în Transilvania istorică doar 7% din locuitorii nemaghiari declarau că ştiu limba maghiară în anul 1880. În 1910 procentul ajunge la 15 %.
      Necunoaşterea limbii maghiare reducea posibilităţile de afirmare a respectivilor cetăţeni, dar avea evidente consecinţe negative în dezvoltarea de ansamblu a statului.
      Alte elemente de comportament demografic: familia şi emigrarea
      Cifrele recensămintelor dădeau seamă şi despre alte modificări extrem de importante referitoare la condiţiile de trai şi la comportamentul demografic al populaţiei. Scade mortalitatea infantilă, dispar o serie de boli contagioase ca urmare a progreselor asistenţei sanitare. Vârsta la care tinerii se căsătoreau rămâne una timpurie în raport cu situaţia din Europa vestică, dar totuşi ea creştea mereu. Aceasta înseamnă că scade presiunea voinţei părinţilor şi a comunităţii asupra încheierii căsătoriilor crescând gradul de libertate al tinerilor în alegerea partenerului.
     Se răspândeşte şi fenomenul reducerii deliberate a numărului de naşteri bazat pe folosirea practicilor contraceptive, îndeosebi pentru că familiile doresc să împiedice fărâmiţarea prin moştenire a pământului. La cuplurile săseşti mai întâi, ulterior şi la românii din părţile vestice apare modelul familiei cu 1-2 copii. Creşterea populaţiei este compensată de fenomenul emigrării. Între 1880 şi 1914 emigrează peste 150.000 de ardeleni în regatul României, aproape o treime fiind maghiari, restul de doua treimi români. După 1900 începe emigrarea în America care antrenează şi ea câteva sute de mii de persoane. Mulţi, după ce au agonisit o sumă de bani importantă, au revenit. Emigrarea îşi află cauzele în sporul demografic şi lipsa de pământ, dar şi în progresele mentalităţii şi mobilităţii individuale. Pentru stat, emigrarea a avut rolul pozitiv a unei supape de presiune.
      Regimul politic şi problema naţională. Învăţământul
      La fel ca şi Constituţia din 1866 în România, dualismul a introdus un regim constituţional, o viaţă politică parlamentară, o administraţie uniformă, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, în general norme şi instituţiile unui stat de drept, liberal şi reprezentativ. Tot asemănător României, caracterul liberal al regimului era moderat de structura social-economică înapoiată, de preponderenţa economiei agrare, de slăbiciunea categoriilor burgheze şi de existenţa unei clase politice în care nobilimea conservatoare juca un rol important. În plus însă, Ungaria avea problema componenţei naţionale eterogene a populaţiei ceea ce făcea ca atenuarea caracterului democratic şi reprezentativ al regimului să reprezinte o necesitate şi mai acută în vederea menţinerii stabilităţii generale.
      Situaţia specifică din Ungaria făcea ca măsuri considerate în alte state drept reforme în vederea modernizării să primească aici, în acelaşi timp şi un sens naţional, îndreptat împotriva minorităţilor. Promovarea învăţământului de stat şi laicizarea acestuia sau uniformizarea administrativă şi desfiinţarea diferitelor autonomii şi specificităţi social-politice locale – constituiau exemple elocvente în acest sens.
      Problema naţionalităţilor inclusiv a celor din Transilvania, era atinsă în câteva legi mai importante adoptate de parlamentul din Pesta.
      Legea privind unirea Transilvaniei cu Ungaria
      Legea cu privire la reglementarea unirii Ardealului cu Ungaria reafirma egalitatea civilă şi politică a tuturor locuitorilor, desfiinţarea privilegiilor, egalitatea confesiunilor şi dreptul de autoconducere al acestora. Deşi tendinţa generală era cea de adaptare a Transilvaniei la situaţia din Ungaria, totuşi anumite particularităţi ale provinciei vor dăinui întreaga perioada. Aşa era cazul unor reglementări juridice rămase în vigoare din perioada absolutistă sau al regimului electoral, diferit pentru comitatele ardelene. Uneori, diferenţele erau menţinute în intenţia reală de a menaja anumite particularităţi locale. Pe de altă parte însă naţionalităţile acuzau Budapesta că menţine sau introduce doar acele reglementări menite să favorizeze elementul maghiar şi să le discrimineze pe celelalte.
      Legea electorală
      Legea electorală pleca de la principiul conservator, de inspiraţie britanică, al extinderii treptate a drepturilor electorate de la cei care le deţinuseră anterior în baza unor privilegii către categorii de alegători nou create în baza censului şi a capacităţii intelectuale. Chiar şi censul era mai ridicat în comitatele ardelene, luându-se drept temei reglementările anterioare, de la 1848, care fixau cifre diferite pentru Transilvania şi Ungaria. Existau de asemenea inegalităţi între circumscripţiile electorale.
      Rezultatul era o lege electorală extrem de complicată care crea numeroase discriminări nu doar în defavoarea naţionalităţilor ci şi între sat şi oraş, între diverse categorii sociale sau între unităţile administrative.
      Legea naţionalităţilor şi aplicarea ei
      Legea naţionalităţilor votată în 1868 a reprezentat un act valoros sintetizând în orice caz maximum de concesii acordate de regim în acest domeniu. Pe de o parte ea proclama ca din punct de vedere politic toţi cetăţenii Ungariei alcătuiesc o singură naţiune, indivizibilă, naţiunea politică maghiară. Acest lucru i-a nemulţumit profund pe reprezentanţii naţionalităţilor care ar fi dorit ca acestea să fie recunoscute ca entităţi cu drepturi politice colective, părţi constitutive ale organismului statal.
      Pe de altă parte, legea acorda cetăţenilor aparţinând naţionalităţilor drepturi egale în stat, indiferent de limba pe care o vorbeau, în spiritul recunoaşterii drepturilor individuale ale acestora, inclusiv a celor care aveau tangenţă cu apartenenţa lor naţională. Legea permitea fiecărui cetăţean să se adreseze şi să primească un răspuns din partea autorităţilor în limba maternă, să o folosească în justiţie precum şi în adunările comitatelor şi localităţilor în care respectiva naţionalitate constituia cel puţin 20% din totalul populaţiei. Bisericile, şcolile şi instituţiile confesionale îşi puteau alege liber limba pe care o foloseau, la fel şcolile comunale care erau întreţinute de comunele respective. Chiar şi statul se obliga să asigure învăţământul în limba maternă la nivelurile inferioare precum şi numirea de funcţionari şi magistraţi din rândul naţionalităţilor. O alta prevedere importantă, de care naţionalităţile vor reuşi chiar să profite, era aceea care le permitea să întemeieze societăţi şi fundaţii de natură să le asigure o baza economică şi independentă faţă de stat.
      În general însă, această remarcabila creaţie legislativă a liberalismului moderat maghiar a rămas doar pe hârtie.
     Premisele nerespectării actului se găseau de altfel chiar în textul său care nu prevedea sancţiuni în cazul eludării legii. O bună parte a prevederilor enumerate nu vor fi aplicate în practică. Justiţia şi administraţia nu vor utiliza cunoscători ai limbii naţionalităţilor, şcolile de stat şi chiar şcolile comunale vor funcţiona în limba maghiară, funcţionarii români reprezentau, de exemplu, la 1891, doar 6% din totalul birocraţiei ardelene ocupând cu toţii posturi inferioare.
      Va rămâne în picioare dreptul de folosire a limbii materne în administraţia locală în acele comitate în care elita naţionalităţilor reuşeşte să ocupe poziţii puternice (Bistriţa-Năsăud, Hunedoara, Caraş-Severin şi Maramureş, în cazul românilor, Sibiu în cazul saşilor). De asemenea autonomia celor două biserici româneşti faţă de stat (ortodocşii o primesc în 1868, printr-o lege specială), ca şi autonomia şcolilor confesionale, garantată şi prin legea învăţământului din 1868, alcătuiau principala umbrelă de protecţie cultural-naţională pentru românii din Ungaria.
      Autonomia şcolara românească şi ingerinţele autorităţilor
      Aceasta autonomie şcolară, pe care românii şi-o vor păstra în linii mari până la sfârşitul dualismului, va fi afectată însă de o serie de legi ulterioare (legea Trefort din 1879, legea Appony, din 1907), care tind să majoreze mereu intervenţia statului, adeseori sub forma modernizării şi ridicării calităţii învăţământului, dar cu preţul maghiarizării acestuia.
      Se introduce mai întâi predarea limbii maghiare ca obiect de studiu în şcolile primare, pe urmă predarea altor discipline în limba statului. În consecinţă, se pretinde învăţătorilor cunoaşterea obligatorie a acestei limbi iar statul poate să supravegheze îndeplinirea acestor condiţii, afectând, prin inspectorii şcolari autonomia şcolară. În fine, mai ales după 1907, se vor impune şcolilor confesionale anumite standarde calitative, cum ar fi salariul minim pe care era obligat să îl acorde învăţătorilor sau existenţa unui local de şcoală corespunzător. În situaţia în care comunităţile mai sărace nu puteau satisface aceste cerinţe, statul închidea respectivele şcoli şi înfiinţa altele, pe socoteala sa, care corespundeau standardelor dar în care se folosea numai limba maghiară.
      În faţa acestei tactici, liderii români vor solicita mereu, fără a li se da satisfacţie, ca şcolile confesionale să fie subvenţionate de stat, în ideea ca populaţia interesată în menţinerea lor este plătitoare de impozite şi poate deci pretinde o asemenea alocaţie bugetară corespunzătoare nevoilor sale specifice.
      Statistic se poate remarca mai întâi o perioada de progrese remarcabile înregistrate de învăţământul primar în limba româna. De la 742 în 1851, numărul şcolilor româneşti din Transilvania creşte la 1.436 în 1869. La 1879, în întreagă Ungarie existau 2.755 de şcoli cu limba de predare română.
      După acest an marcat de legea Trefort, începe un declin lent al învăţământului românesc. El se datora închiderii de către stat a şcolilor care nu reuşeau să asigure predarea orelor de limba maghiară, dar şi a tendinţei unor comunităţi de a scăpa de sarcina întreţinerii şcolii confesionale. La 1904 statisticile arată 2.433 de şcoli româneşti, iar la 1913, numai 2.170. Circa 20% sau după alte calcule 30% dintre elevii români frecventau acum şcoli în limba maghiară sau germană.
      Situaţia instrucţiei şcolare la românii din Ungaria
      Lăsând la o parte aspectul naţional se poate concluziona că în Transilvania progresul alfabetizării a fost deosebit. La 1869, 80 % dintre copii saşi erau şcolarizaţi iar în preajma primului război mondial chiar şi în mediul românesc defavorizat economic şi social, peste jumătate din copii erau şcolarizaţi.
      Din punct de vedere al posibilităţilor de instruire în limba maternă, lucrurile stăteau mai prost la nivelul învăţământului mediu. Existau doar 5 gimnazii şi licee confesionale româneşti cărora li se mai adăugau 6-7 şcoli pedagogice precum şi seminarile teologice ortodoxe sau unite. Majoritatea elevilor români care frecventau liceul erau nevoiţi să înveţe în şcoli maghiare sau germane.
      La nivel superior exista doar o catedră de limba romană la Universitatea din Budapesta şi una la Cluj. Circa 6-700 de studenţi români frecventau anual facultăţile din Ungaria în preajma primului război mondial. În afara sprijinului pe care aceştia îl primeau din partea bisericii ei au beneficiat de ajutorul fundaţiilor particulare. Cea mai importantă dintre acestea, Fundaţia Gojdu, a acordat în perioada 1871-1914, 3.000 de burse în valoare totală de un milion de coroane.

      Acţiunea politică românească între 1867 şi 1887.
      Acţiunea politică românească din perioada dualistă a debutat prin protestele vehemente la adresa unirii Transilvaniei cu Ungaria. În mai 1868, cu ocazia aniversării revoluţiei, George Bariţ redactează „Pronunciamentul” de la Blaj, o declaraţie care pretinde imperativ restaurarea autonomiei Transilvaniei şi revenirea la legislaţia dietei de la Sibiu. Larga publicitate făcută acestui document în presă a atras atât atenţia opiniei publice din Occident şi din România cât şi acţionarea în justiţie de către autorităţi a fruntaşilor români care au difuzat documentul. Se inaugura astfel lunga serie de procese cu caracter politic intentate liderilor şi mai ales jurnaliştilor români soldate cu ani de închisoare şi amenzi substanţiale.
      Motivaţiile politicii naţionale guvernamentale
      Procesele respective, având la bază nerecunoaşterea de către inculpaţi a fundamentelor statului, au îndârjit suplimentar opinia publică românească şi au creat martiri ai cauzei naţionale. Pe de altă parte însă guvernele care recurgeau la asemenea practici nu urmăreau atât reprimarea propriu-zisă a militantismului românesc cât obţinerea unui spor de popularitate şi crearea unei diversiuni politice oferind satisfacţie naţionalismului maghiar îngrijorat că autorităţile nu ar lua măsuri împotriva celor care ameninţă statul.
      Pentru putere acţiunea împotriva naţionalităţilor şi maghiarizarea nu reprezentau atât un scop în sine cât o diversiune politică fundamentală pentru menţinerea regimului. Dat fiind că obiectivul principal al naţionalismului maghiar promovat în primul rând de opoziţie, era creşterea independenţei în raport cu Viena, guvernele au utilizat lupta împotriva naţionalităţilor ca un mijloc de deturnare a atenţiei opiniei publice din direcţia respectivă.
      Constituirea partidelor politice româneşti (1869)
      Anul 1869 marchează constituirea a doua partide naţionale care grupează într-o structură politică modernă elita românească: Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria condus de Andrei Mocioni şi Partidul Naţional al Românilor din Transilvania în frunte cu Ilie Măcelariu. Cele două partide înscriu în programul lor revendicări cum ar fi  autonomia Transilvaniei, restabilirea dietei ardelene, lărgirea reprezentativităţii în organele centrale şi locale, de natură să mărească participarea românilor. În mod semnificativ, pentru distanţa considerabilă existentă între partea maghiară şi cea română, este combătută chiar şi legea naţionalităţilor, românii pledând pentru un proiect de lege diferit.
      Pasivism sau activism ?
      Ca o consecinţă a nerecunoaşterii din principiu a dualismului, tactica politică adoptată de ardeleni era pasivismul, respectiv neparticiparea la alegerile parlamentare. Românii din părţile vestice, în schimb, adoptă activismul dat fiind că ei nu contestă, în  principiu, apartenenţa lor administrativ-teritorială la Ungaria, ci doar atitudinea acesteia faţă de naţionalităţi, nerecunoaşterea lor ca entităţi autonome cu drepturi colective.
      Disputa între activişti şi pasivişti se manifestă cu putere în Transilvania. Aici susţinătorii pasivismului sunt intelectualii laici din fruntea partidului, Ilie Măcelariu, Ioan Raţiu, George Bariţiu, care se plasează pe o poziţie radicală în credinţa că dualismul este doar un experiment de scurtă durată care va trebui revocat de împărat. Românii, credeau ei, nu trebuie să se compromită recunoscând un regim efemer ci trebuie doar să-şi  exprime în mod solemn protestul, să menţină acest spirit şi în popor în aşteptarea unor vremuri mai bune. Abia atunci când autonomia Transilvaniei va fi restabilită se va putea negocia, inclusiv cu maghiarii, de pe aceasta bază puternică.
      Activiştii în schimb, grupaţi în jurul mitropolitului Andrei Șaguna, dar aflaţi în minoritate în partid, susţineau că o asemenea atitudine este nerealistă. Românii ar trebui să se implice în viaţa politică lăsând la o parte principiile abstracte şi încercând să obţină concesii de ordin practic din partea regimului în schimbul recunoaşterii sale. Numai astfel ar putea fi salvate biserica şi şcoala singurele instituţii cu caracter naţional ale românilor. Îndeosebi ierarhia bisericească ortodoxă în frunte cu mitropoliţii Andrei Șaguna, Miron Românul şi Vasile Manga, va practica în toată perioada dualistă o atare politică pragmatică, de colaborare cu autorităţile.
      În pofida disputelor cu activiştii, pasiviştii domină elita intelectuală românească iar fermitatea şi coeziunea lor morală va fi întărită de diversele evenimente pozitive sau negative cum ar fi independenţa României sau legea Toefort. În general, regimul  dualist devine mai puţin concesiv faţă de minorităţi după 1875 când vechea garnitură liberală a moderaţilor, care au compus legea naţionalităţilor (Deak Ferenc, Eötvös Jozsef) este înlocuită de o noua generaţie mai decisă în naţionalismul ei, condusă de prim-ministrul Tisza Kalman (1875-1890).
      Constituirea Partidului Naţional Român (1881)
      În aceste condiţii, cele doua partide ale românilor din Ungaria se unifică la 1881 într-un singur partid, cunoscut ca Partidul Naţional Român (P.N.R.), adoptând un program care va fi respectat cu rigoare până la 1905. Remarcabil prin intransigenţa cu care combătea dualismul, el nu lăsa însă aproape nici o posibilitate de dialog cu guvernul care nu era de astfel nici el prea interesant în aşa ceva la ora respectivă.
      Principalele puncte prevedeau redobândirea autonomiei Transilvaniei, folosirea limbii române în justiţie şi administraţie, numirea de funcţionari români în raport cu ponderea populaţiei româneşti, respectarea autonomiei bisericeşti şi şcolare, lărgirea dreptului de vot. Singura concesie făcută regimului, impusă de realităţi, consta în acel punct din program care cerea aplicarea şi îmbunătăţirea legii naţionalităţilor. Era prima oară când mişcarea naţională românească recunoştea oficial o lege a dualismului ceea ce însemna un prim pas, este adevărat foarte reţinut, în direcţia unei acţiuni politice pornite din interiorul noului cadru constituţional.
      Tactica adoptată în 1881 rămânea pasivismul pentru ardeleni şi activismul pentru bănăţeni, dar începând din 1887 şi aceştia din urmă trec la pasivism mai ales datorită rezultatelor foarte slabe obţinute în alegeri. Generalizarea pasivismului reflectă agravarea tensiunilor dintre regim şi naţionalităţi. Intransigenţa uneia din părţi o stimulează pe cealaltă aşa că intensificarea politicii de maghiarizare va atrage în replică radicalizarea mişcării naţionale româneşti.

      Anii Memorandului
      Din 1884, o dată cu apariţia gazetei „Tribuna” la Sibiu, se afirmă o nouă generaţie în mişcarea naţională, aşa-numiţii „tribunişti” (Ioan Slavici, Eugen Brote) care susţin ideea autonomiei etnice a românilor din Ungaria, se pronunţă pentru antrenarea maselor ţărăneşti în politica PNR ca şi pentru strângerea legăturilor politice şi culturale cu regatul României. Spre deosebire de generaţia vârstnică din cadrul partidului, ei nu mai cred că dualismul este un experiment de scurtă durată şi nici că va fi posibilă cândva o rediscutare a problemei autonomiei Transilvaniei cu partea maghiară. În consecinţă se orientează spre colaborarea cu celelalte naţionalităţi din Ungaria mai ales cu cele slave şi au în vedere o reorganizare a imperiului pe baza autonomiei etnice a naţionalităţilor, prefigurând astfel proiectele de mai târziu ale „federaliştilor”.
      În acord cu tendinţele dominante la acea oră în Europa, ultimul deceniu al secolului cunoaşte o perioadă de maxima înflorire a naţionalismului maghiar, ilustrată de măsurile dure la adresa naţionalităţilor luate de către guvernul Banffy Dezsö (primul premier ardelean al Ungariei).
      Politica regatului României şi românii ardeleni
      Un factor care influenţează tot mai mult mişcarea românească este reprezentat de conjunctura politică din regatul României. Pe de o parte opinia publică de aici simpatizează în mod evident cu lupta pentru emancipare naţională a fraţilor de peste Carpaţi. Simpatia se materializează prin sprijinul moral şi material acordat ardelenilor, îndreptat în direcţia ziarelor şi a publicaţiilor, a studenţilor români, a instituţiilor bisericeşti şi şcolare şi chiar a PNR-ului. Ajutoarele veneau atât din partea persoanelor particulare, a societăţilor de tipul Ligii Pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor (înfiinţată la 1890) cât şi sub forma unor subvenţii secrete de la bugetul statului. Pe de altă parte, din 1883, România a încheiat o alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania considerată de oamenii politici de la Bucureşti drept vitală pentru interesele regatului. Ea proteja ţara în faţa influenţei Rusiei şi asigura stabilitatea în Europa Centrală şi Balcani. Însă asemenea raţiuni de politică înaltă nu puteau fi agreate de opinia publică din România care reacţiona negativ faţă de politica naţională din Austro-Ungaria.
      Această situaţie era folosită în disputele politice interne ca o diversiune utilă pentru opoziţie. La începutul anilor '90 când liberalii se aflau la Bucureşti în opoziţie, ei agită opinia publică pe tema Transilvaniei şi totodată stimulează în secret pe ardeleni să-şi intensifice acţiunile. Mişcarea memorandistă desfăşurată în anii 1892-1894, va avea printre cauzele sale şi această stimulare venită de la Bucureşti. Liberalii conduşi de D.A. Sturza scontau pe faptul că agitaţiile româneşti din Ardeal se vor solda cu represalii politice din partea Budapestei. Aceasta ar fi pus într-o situaţie delicată guvernul conservator de la Bucureşti. În 1895 guvernul conservator s-a văzut nevoit să demisioneze.
      Acţiunea memorandistă
      În Transilvania acţiunea memorandistă a debutat în martie 1892 când Comitetul Central al PNR a stabilit texul definitiv al unui vast memoriu, Memorandum,  care făcea o critică aspră politicii guvernelor de la Budapesta şi urma să fie înaintat împăratului. Responsabilitatea acţiunii şi-a asumat-o întreaga conducere a partidului în frunte cu preşedintele, Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu, Septimiu Albini.
      Fără îndoială semnatarii actului nu au avut în vedere vreun succes mai deosebit al acţiunii. Ei au ţinut în mod solemn să afirme un punct de vedere, un protest public şi mai ales, au contat pe ecoul intern şi internaţional al demersului lor. Publicarea documentului în limbile de circulaţie internaţională, publicitatea făcută în jurul lui prin presa românească şi europeană urmărea tocmai acest obiectiv. Surprinzătoare a fost însă reacţia vehementă a autorităţilor maghiare care a reuşit de fapt să aducă acţiunea în atenţia opiniei publice europene.
      După ce delegaţia românească a încercat zadarnic să fie primită de împărat în mai 1892 pentru a-i remite documentul, şi a fost nevoită să-l predea în plic doar Cancelariei imperiale, Viena l-a trimis nedesfăcut autorităţilor de la Budapesta. Cu toată decepţia periculoasă pe care o provoca în rândul românilor, împăratul a procedat astfel pentru a rămâne în spiritul pactului dualist. Problema românească era considerată o problemă internă a Ungariei, iar împăratul, ca rege al Ungariei nu putea să încredinţeze documentul guvernului de la Viena. Evident, liderii români care contestau legitimitatea pactului dualist vedeau situaţia într-un mod diferit şi considerau atitudinea imperială drept un act de vinovată ingratitudine.
      Autorităţile maghiare vor intenta autorilor Memorandumului un proces desfăşurat la Cluj în mai 1894. Liderii români s-au servit de acest fapt pentru a-şi reafirma opoziţia aplaudaţi de opinia publică internaţională, susţinuţi şi de manifestările de simpatie a populaţiei româneşti de pretutindeni. Condamnarea conducătorilor români nu a făcut decât să sporească tensiunea.
      Memorandumul a reprezentat apogeul politicii româneşti de tip tradiţional bazată pe pasitivism şi pe nerecunoaşterea dualismului, dar în acelaşi timp a evidenţiat impasul în care a ajuns mişcarea românească. Ea reuşea să dea o satisfacţie morală, dar nu oferea rezultate concrete.

      Românii ardeleni la începutul secolului XX.
      Ca o consecinţă a conştientizării acestui impas, în 1895 izbucneşte un conflict între liderii mai în vârstă şi tinerii „tribunişti” care solicitau schimbarea tacticii partidului şi trecerea la activism. Aceasta era dorită şi de liberalii ce conduceau România deoarece concesiile PNR-ului urmau să atragă atenuarea intransigenţei Budapestei ceea ce ar fi uşurat relaţiile diplomatice cu Austro-Ungaria, stat aliat. Potrivit programului activist, PNR-ul urma să reintre în viaţa parlamentară a Ungariei şi să încheie cu regimul următorul compromis : o lărgire a dreptului de vot în schimbul renunţării la tema autonomiei Transilvaniei.
      Cauzele trecerii la activismul politic
      Discuţiile din sânul mişcării naţionale referitoare la activism desfăşurate în primii ani ai secolului XX au pus în evidenţă o serie de argumente foarte puternice în favoarea acestuia.
      În primul rând societatea românească ajunsese la un nivel remarcabil de dezvoltare şi independenţă economică şi culturală motiv pentru care reprezentanţii ei cereau imperios să intre în politică pentru promovarea diferitelor interese colective sau de grup. Exista o burghezie influentă economic, bazată pe puterea financiară a băncilor româneşti. Nu întâmplător centrele politice ale activismului se cristalizează în jurul instituţiilor de credit cum erau banca „Victoria” de la Arad sau „Ardeleana” de la Orăştie. La Sibiu activa cea mai puternică bancă românească din monarhie „Albina”. În 1905 existau 129 bănci româneşti cu un capital de 17 milioane de coroane.  De asemenea, se afirma o pătură ţărănească proprietară de pământ care îndeplinea condiţiile de cens necesare participării la viaţa politică. Alfabetizarea şi progresele culturale o făceau capabilă să recepteze un program politico-naţional mult mai elaborat. Toate categoriile sociale făceau presiuni în direcţia susţinerii intereselor lor de către formaţiuni politice proprii.
      În perioada pasivismului rezultatul paradoxal al politicii promovate de PNR a fost că circumscripţiile în care dominau numeric românii au constituit în permanenţa fiefuri electorale guvernamentale. Acest lucru nu se datora numai abţinerii de la vot sau presiunilor din partea autorităţilor ci şi faptului că alegătorii români ajungeau în postura de a vota programele partidelor maghiare, îndeosebi a celor aflate la guvernare, în condiţiile în care PNR nu venea cu nici o ofertă electorală. După 1905, când în cadrul Partidului Social-Democrat din Ungaria se înfiinţează o secţiune română, pericolul atragerii alegătorilor români de către ideile socialiste reprezenta un alt argument de natură să motiveze participarea PNR la alegeri. În fine, se poate remarca şi faptul că toate naţionalităţile din Ungaria, slovacii, sârbii şi saşii adoptaseră înaintea românilor, noua politică.
      Conferinţa PNR din 1905
      În consecinţă, Conferinţa PNR din 1905 va decide trecerea la activism elaborând un nou program al partidului. Se renunţă acum la solicitarea expresă a restabilirii autonomiei Transilvaniei cerându-se în schimb recunoaşterea individualităţii politice a românilor în cadrul statului maghiar. Pe lângă revendicările tradiţionale, legate de autonomia bisericească şi şcolară, aplicarea legii naţionalităţilor, autonomia administrativă etc., se adaugă dezideratul votului universal, egal şi secret precum şi numeroase cereri de natură socială. În condiţiile avansului ideilor socialiste şi a celor democratice în imperiul dualist, şi programul PNR îşi asocia o serie de prevederi radicale menite să vină în întâmpinarea acestor tendinţe. Alte solicitări referitoare la menţinerea unităţii armatei imperiale reprezentau o mână întinsă Vienei căreia i se oferea sprijin în disputa cu opoziţia naţionalistă maghiară.
      Pe baza acestui program, partidul va participa la alegeri obţinând în 1905 doar 8 mandate. În 1906 numărul deputaţilor români creşte la 14 cărora li se adăugă 8 slovaci şi 4 sârbi formându-se astfel un club parlamentar al naţionalităţilor. Evident, cu o reprezentare atât de redusă activitatea deputaţilor naţionalităţilor nu se putea solda cu succese, aceştia mărginindu-se la interpelări şi discursuri. S-a încercat şi metoda obstrucţiei parlamentare menită să atragă atenţia opiniei publice.
      Tendinţe în mişcarea politică românească
      În mişcarea naţională se afirmă în această vreme câteva curente distincte. Conducerea partidului alcătuită din liderii care înfăptuiseră trecerea la activism (Vasile Goldiş, Ștefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu, Aurel Vlad), intră în conflict cu o grupare mai radicală, numită a „tinerilor oţeliţi” avându-l în frunte pe Octavian Goga. Aceştia învinuiesc partidul de moderaţie şi de compromisuri la tratativele cu guvernul. O altă tendinţă era cea a „federaliştilor” avându-i ca reprezentanţi pe A.C. Popovici şi Al. Vaida-Voevod, oameni politici care intră în relaţii cu anturajul prinţului moştenitor Franz Ferdinand în ideea că monarhia şi în egală măsură destinul naţional al românilor pot fi salvate prin reorganizarea imperiului ca o federaţie a popoarelor din cuprinsul acestuia, sub sceptrul habsburgilor.
      Spre o alta epocă
      Fără îndoială, criza reală a regimului dualist care se amplifica pe măsura apropierii primului război mondial, făcea ca şansele de găsire a unor modalităţi de convieţuire în cadrul imperiului să se diminueze din ce în ce mai mult. Tratativele intervenite între anii 1910 şi 1914 între PNR şi guvernele de la Budapesta, în vederea soluţionării problemei naţionale, vor dovedi cu prisosinţă acest lucru, prin eşecul lor categoric. Guvernanţii maghiari şi reprezentanţii naţionalităţilor nu erau capabili să găsească o soluţie de compromis care să garanteze menţinerea şi stabilitatea regimului. Criza nu putea găsi rezolvare decât prin intermediul unei rupturi categorice pe care o va aduce războiul. În condiţiile prăbuşirii militare a imperiului şi mai ales ale epuizării oricăror posibilităţi de reformare internă, singura soluţie pentru românii din Austro-Ungaria era unirea cu România.



Memorandum 1892
Semnatarii Memorandumului din 1892