••• Surse istorice primare  •••  

b1

       1.  Nota diplomatică adresată de ministrul de externe al României agentului diplomatic de la Constantinopol în care se cere recunoaşterea drepturilor României ca stat independent (16 iunie 1876, Bucureşti)
       2.  Apelul revoluţionarilor bulgari adresat poporului român pentru a le acorda ajutor în lupta împotriva jugului otoman (iunie 1876)
      3.  Convenţia dintre guvernul român şi cel rus prin care se permitea trecerea trupelor ruse pe teritoriul ţării noastre cu obligaţia ca guvernul rus să respecte suveranitatea şi integritatea ei teritorială (4/16 aprilie 1877, Bucureşti)
       4.  Ședinţa din 9 mai 1877 a Adunării deputaţilor care a proclamat România stat independent
       5.  Apelul Comitetului românilor din Braşov pentru ajutorarea răniţilor (10/22 mai 1877)
      6.  Telegrama adresată de Marele Duce Nicolae, comandantul trupelor ruse, domnitorului României prin care solicită intervenţia trupelor române pentru salvarea celor ruseşti aflate în defensivă lângă Plevna (19/31 iulie 1877, Târnova)
       7.  Ordinul de zi nr. 49 către armata română prin care se ordonă trecerea Dunării şi participarea la luptele de pe teritoriul Bulgariei (20 august 1877, Corabia)
       8.  Ziarului „Românul” relatează despre maiorul George Șonţu şi fapta sa de eroism săvârşită în luptele pentru cucerirea fortăreţei Griviţa (21 septembrie 1877)
       9.  Articol din ziarul „Românul” care demonstrează contribuţia maselor populare la cucerirea independenţei de stat a României (28 septembrie 1877)
     10.  Corespondentul ziarului englez „The Daily Telegraph” apreciază eroismul soldaţilor români dovedit în luptele de la Plevna (3 octombrie 1877)
     11.  Tratatul preliminar de pace de la San-Stefano, prin care se recunoaşte independenţa României (19 februarie / 3 martie 1878, San-Stefano)
     12.  Tratatul de pace de la Berlin şi recunoaşterea independenţei României de către marile puteri (1/13 iulie 1878, Berlin)

 



Nota diplomatică adresată Constantinopolului în care se cere recunoaşterea drepturilor României ca stat independent

       „... Vreau să precizez aici chestiuni rămase de mulţi ani încoace nehotărâte şi a căror soluţie imediată interesează în gradul cel mai înalt România.
       Aceste chestiuni sunt:
       1.  Recunoaşterea individualităţii statului român şi a denumirii sale istorice.
       2.  Admiterea Reprezentantului României în corpul diplomatic.
       3.  Regularizarea situaţiei supuşilor români aşezaţi în Turcia, după modelul situaţiei celorlalţi străini, şi recunoaşterea dreptului de judecată al Agenţilor României asupra conaţionalilor lor.
       4.  Inviolabilitarea teritoriului român şi delimitarea insulelor Dunării.
       5.  Încheierea cu imperiul a unor convenţii comerciale, de extrădare a răufăcătorilor, poştale şi telegrafice.
       6.  Recunoaşterea paşaportului român şi abţinerea consulilor turci de a se amesteca în afacerile privind pe români în străinătate.
       7.  Fixarea graniţei între România şi Turcia la Gurile Dunării, luând ca bază calea navigabilă (thalweg) a braţului principal al acestui fluviu.
       Numai din enunţarea lor, puteţi vedea, Domnule Agent, că cererile noastre sunt pe cât de moderate pe atât de drepte şi de cumpănite.
       Cu toate făgăduielile date însă de către diferiţii Miniştri ai Turciei, niciuna dintre aceste chestiuni n-a primit răspunsul favorabil pe care erau îndreptăţiţi a-l aştepta.
       Veţi recunoaşte, domnule agent, că această stare de lucruri, s-ar prelungi la nesfârşit, ar schimba cu desăvârşire firea legăturilor între România şi Turcia şi că, cu toată voinţa noastră statornică de a întreţine cu guvernul din Constantinopol cea mai desăvârşită armonie, am fi siliţi la o atitudine alta decât aceea pe care am adoptat-o până astăzi, căci ea ne va da poate foloasele pe care purtarea noastră sinceră nu ni le-a adus.
       Îmi propun, Domnule Agent, să fac demersuri directe pe lingă Sublima Poartă pentru a-i cere, în interesul nostru reciproc, soluţionarea tuturor chestiunilor mai suscitate. înainte însă de a porni pe această cale, doresc să-mi asigur sprijinul binevoitor al guvernului pe lângă care sunteţi acreditat.
       Vă rog, aşadar, Domnule Agent, să binevoiţi a comunica guvernului ... în chip absolut confidenţial, toate chestiunile aici amintite ...”

Apelul revoluţionarilor bulgari adresat poporului român

       „Fraţilor români,
       ... Cu voi ne-au legat totdeauna simpatiile cele mai vii şi niciodată aceste simpatii n-au fost turburate prin neînţelegere. De la voi, ca de la nişte vecini buni, aşteptăm un ajutor eficace şi frăţesc. Fraţilor creştini, Patria noastră prezintă astăzi tabloul înfiorător al unui camagiu cumplit comis de turci şi de circazieni asupra părinţilor noştri, femeile noastre, copiilor, fraţilor noştri, victimele strigă răzbunare spre cer !
       Toată Bulgaria se găseşte astăzi în doliul cel mai profund.
       Ajutor, fraţilor, ajutor !
       În Balcan, luna iunie 1876.
       Chr. Botev, S. Stambulov, Gr. Târnov, Dr. Volov.”

Convenţia dintre guvernul român şi cel rus prin care se permitea trecerea trupelor ruse pe teritoriul ţării noastre

        „Lucrând de acord cu celelalte mari puteri pentru a ameliora condiţiunile de existenţă ale creştinilor supuşi dominaţiei sultanului, guvernul imperial al Rusiei a atras atenţiunea cabinetelor garante asupra necesităţii de a asigura într-un mod eficace executarea reformelor cerute de la Poartă.
       Pentru că excitarea musulmanilor şi slăbiciunea învederată a guvernului otoman nu lasă a se spera măsuri serioase de executare din partea autorităţilor turce, o intervenţiune militară din afară poate deveni necesară, în cazul când dezvoltarea ulterioară a afacerilor politice în Orient ar sili pe Rusia a asuma această sarcină şi a dirija armata sa în partea Turciei din Europa, guvernul imperial, dorind a respecta inviolabilitatea teritorială a statului român, a convenit de a încheia cu guvernul alteţei sale Carol I o convenţiune specială relativă la trecerea trupelor ruse prin România. Prin urmare au fost desemnaţi ca plenipotenţiari:
       
Din partea maiestăţii sale împăratul tuturor Rusiilor, baronul Dimitrie Stuart, consilier de stat, agent diplomatic şi consul general al Rusiei în România ...
       Din partea alteţei sale domnul României, d-l M. Kogălniceanu, ministrul său al afacerilor străine ...
       Care, după ce şi-au preschimbat deplinele lor puteri, găsite în bună şi regulată formă, s-au învoit asupra articolelor următoare:
       
Art. I. Guvernul alteţei sale domnului României Carol I asigură armatei ruse care va fi chemată a merge în Turcia libera trecere prin teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice.
       Toate cheltuielile care ar putea fi ocazionate de trebuinţele armatei ruse, de transportul său, precum şi pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor sale cade naturalmente în sarcina guvernului imperial.
       Art. II. Pentru ca nici un inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruse pe teritoriul său, guvernul maiestăţii sale împăratul tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României.
       Art. III. Toate detaliurile relative la trecerea trupelor ruse, la reiaţiunile lor cu autorităţile locale, precum şi toate invoielile care ar trebui să fie luate pentru acest sfârşit vor fi consemnate într-o convenţie specială care va fi încheiată de delegaţii ambelor guverne, şi ratificată în acelaşi timp ca şi cea de faţă, şi va intra în lucrare o dată.
       
Art. IV. Guvernul alteţei sale domnului României se obligă a obţine pentru convenţiunea de faţă, precum şi pentru cea menţionată la art. precedent, ratificarea cerută de legile române şi a face imediat executorii stipulaţiunilor cuprinse într-însa.
       Drept aceea, plenipotenţiarii respectivi au pus la convenţiunea de faţă semnăturile lor şi sigiliul armelor lor.”

Ședinţa Adunării deputaţilor care a proclamat România stat independent

       „D-l. M. Kogălniceanu, ministru de externe:
       ... D-lor, şi Camera, şi Senatul, la interpelările d-lor Stolojan şi Fălcoianu, au recunoscut că suntem în stare de rezbel, au recunoscut că suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu înalta Poartă şi că aceste legături sunt rupte mai întâi de către înalta Poartă.
       ... În starea de rezbel cu legăturile rupte ce suntem ? Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare. (Aplauze). Însă d-lor aci se opreşte travaliul nostru ? Aci se opreşte misiunea noastră ? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, şi mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Mai întâi de toate, d-lor, să ne facem întrebarea: ce am fost înainte de declararea rezbelului ? Fost-am noi independenţi către turci ? Fost-am noi provincie turcească ? Fost-am noi vasali ai Turciei ? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran ? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru, însă era ceva. Erau nişte legături sui-generis, nişte legături care erau slabe când românii erau tari; nişte legături cari erau tari când românii erau slabi. (Aplauze generale).
       Încercările Turciei, pretenţiunile Turciei în contra noastră, dacă în adevăr nu sporeau, cel puţin se repetau necontenit şi mai mult în scris, căci în fapt nu se puteau face, pentru că Turcia slăbea din ce în ce mai mult, şi numai când slăbea socotea de cuviinţă a-şi arăta puterea către noi, pe cari ne credea slabi. în acest mod, rezistenţa Turciei ni s-a manifestat mult mai cu seamă în aceşti din urmă 20 de ani, nevoind să intre în înţelegere cu noi spre a preface acele legături sui-generis, cari nu mai sunt ale secolului actual şi cari, dacă nu mai erau de folos pentru noi, nu mai erau de folos nici pentru Turcia. Rezultatul a dovedit aceasta (Aplauze).
       D-lor, eu nu voi să fac procesul Turciei; aceasta este treaba oamenilor de stat şi care sunt în guvern, şi cari au fost, şi cari astăzi iau parte în parlamentul otoman. Ei sunt datori să vadă că au greşti când au răspuns pururea şi într-un mod sistematic cu non possumus, la toate cererile noastre. Aceasta este ceea ce ne-a adus pe noi la trista necesitate de a îndrepta armele noastre în contra armelor turceşti, îndreptate asupra noastră ; aceasta ne-a adus în trista necesitate că, precum pe noi ne pâra Poarta şi ne învinovăţea că am trădat interesele imperiului, că am rupt buna-credinţă, să declarăm şi noi la rândul nostru că, fiindcă tunul reacţionează şi pune în aplicaţiune ameninţările cuprinse în nota din 2 mai a lui Savfet-paşa, asemenea şi noi am făcut recurs la tun şi tunul nostru răspunde tunului otoman. (Aplauze). Ne întrebaţi acum ce suntem ? Suntem în stare de rezbel cu turcii; legăturile noastre cu înalta Poartă sunt rupte, şi, când va fi ca pacea să se facă, nu cred că un singur român va mai consimţi ca România să reintre în poziţiunea ei de mai înainte, rău definită, hibridă şi jignitoare ... (Aplauze).
       Aşadar, d-lor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă. (Aplauze îndelung repeţite). Însă, d-lor acum încep greutăţile, fiindcă noua noastră condiţiune cu definirea independenţei noastre într-un mod mai determinat şi mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. Aci este cestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudenţa, aci se reclamă sânge rece. Eu, cât pentru mine, nu m-am îngrijit de loc de notele lui Savfet-paşa (aplauze); dar foarte mult m-am îngrijit de acele cuvinte zise la tribuna parlamentului din Londra că România face parte integrantă din Imperiul otoman şi că armata otomană poate trece Dunărea. Aceste cuvinte m-au îngrijit. Dar ce să facem ? Să stăm morţi ? Nu, d-lor, căci morţilor nimeni nu le poate ajuta; nimeni nu comptează cu morţii. (Aplauze prelungite). Noi trebuie să dovedim că suntem naţiune vie, trebuie să dovedim că avem conştiinţa misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem şi noi sacrificii pentru ca să păstrăm această ţară şi drepturile ei pentru copiii noştri, şi această misiune în momentele de faţă este încredinţată fraţilor şi fiilor noştri cari mor la hotare. (Aplauze prelungite).
       ... Aşadar, trebuie să dovedim că, dacă voim să fim naţiune liberă şi independentă, nu este pentru că să neliniştim pe vecinii noştri, nu este pentru ca să fim un popor de îngrijiri pentru dânşii, din contra, şi încă mai mult decât până acum, să arătăm că suntem o naţiune hotărâtă să ne ocupăm de noi, să ne ocupăm de naţiunea noastră, să ne ocupăm de dezvoltarea ei, de dezvoltarea bunei stări morale şi materiale, iar nicidecum ca să îngrijim, ca să neliniştim pe cineva. Noi voim să fim bine cu toate puterile, şi cu Rusia, şi cu Austria, şi chiar cu Turcia ; şi cu Turcia vom face legături nouă, ... iar nu să rămânem în acele legături ca până astăzi, care nu mai au raţiunea lor de a fi.
       Mă rezum, d-lor; voim să fim independenţi, pentru că voim să trăim cu viaţa noastră proprie, pentru că nu voim să mai pătimim pentru greşelile altora, pentru că voim ca la gurile Dunării de jos să fim un bulevard în contra rezbelului (Aplauze).
       ... Încă o dată vă declar, d-lor, în numele guvernului că noi ne privim ca în rezbel cu Poarta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care şi guvernul, şi dv., şi ţara întreagă o doreşte să o vedem cu o oră mai înainte. (Aplauze prelungite).”

Apelul Comitetului românilor din Braşov pentru ajutorarea răniţilor

        „Apel filantropic.
       În vecinătatea noastră, flagelul umanităţii şi a civilizaţiunei „războiul”, a început a cere victimele sale.
       Fraţii noştri de dincolo, puşi în dura necesitate de a-şi apăra cu arma averea şi existenţa, vocea carităţii vine şi reclamă de la umanitate ajutor şi alinare.
       Cu cât mai vârtos nu va reclama această sacră voce, de la noi unde ea este totodată vocea sângelui, pentru că ei sunt fraţii noştri ?
       Acela ce rămâne gemând, străpuns şi mutilat pe câmpul de onoare, înceată d-a mai fi duşmanul cuiva. El devine obiectul sacru al carităţii tuturor.
       Dacă cruda raţiune a războiului suspendă între războitori mai toate îndatoririle, iubirea evanghelică vine şi împreună pe toţi la patul gemândului şi al muribundului.
       Și dacă luminile civilizaţiunei au ajuns a face un adevărat cult din îngrijirea şi alinarea durerilor celor căzuţi în război, vom putea rămânea noi nepăsători faţă de cei mai d-a aproape ai noştri cari şi-au expus viaţa pentru legea, onoarea şi existenţa neamului românesc ?
       Martoră istoria, martori vii, mulţi chiar dintre noi că fraţii de dincolo din timpuri nefaste ne-au primit şi ne-au adăpostit în căminul lor fără osebire de naţionalitate, ne-au ajutat lipsele şi ne-au alinat durerile.
       Dacă ne-ar lipsi orice legătură intimă, fie de sânge, fie de lege şi cultură înalta datorie a gratitudinei nu ne-ar putea lăsa un moment să stăm nepăsători în faţa acelora ce reclamă îndatoririle carităţii.
       Aceste sacre motive au dat impuls românilor din urbea Braşov a veni cu obolul lor în ajutorul răniţilor în război, a fraţilor noştri din România.
       În consultarea ce am ţinut-o în 10/22 curent s-au şi făcut ofrandele ce se publică mai jos.
       Pentru generalizarea ideii, pentru primirea ofrandelor şi trimiterea lor la locul destinaţiei s-a şi instituit un comitet cu următorii membri :
       Diamandi I. Manole, preşedinte, N. M. Ciurcu, Cassariu, Dr. T. Lapedatu, secretar, Dimitriu Ianovici, Aron Densuşianu, protopopul Ioan Petricu, Constantin Steriu, Ioan Stinghe, Ioan Lengher, parohul Bartolomeu Baiulescu, I. M. Burlea, parohul George Persenariu, Georghe I. Papp, dr. I. Neagu, Iul. Filipescu.
       Comitetul s-a însărcinat cu următoarele agende:
       1.  a primi ofrande;
       2.  a le trimite la locul destinaţiunei: „Societatea Română”, Crucea Roşie”, în Bucureşti;
       3.  a da compt public de toată gestiunea.
       Deşi acest comitet s-a instituit cu deosebire pentru urbea Braşov şi districtele însăşi va ţine de datoria şi onoare a primi şi a înainta la locul destinaţiunei ofrande de la toţi binevoitorii, ori de unde să fie.
       Astfel comitetul vine a apela la simţul de caritate al tuturora şi cu deosebire la toţi românii din inimă.
       Orice trimiteri se vor adresa domnului comerciante Diamandi I. Manole, în Braşov.

Braşov, 10/22 mai 1877.”

Telegrama adresată de Marele Duce Nicolae domnitorului României

       „Turcii, îngrămădind cele mai mari mase la Plevna, ne nimicesc. Rog faceţi fuziune, demonstraţiune şi, dacă-i posibil, trecerea Dunării cu armata după cum doreşti să faci. între Jiu şi Corabia această demonstraţiune este indispensabilă pentru a uşura mişcările mele.

Nicolae”

Primită marţi 19/31 iulie, orele 9,00 seara Poiana.

Ordinul de zi nr. 49 către armata română prin care se ordonă trecerea Dunării

       „Oşteni,
       A trecut anul de când lupta de peste Dunăre între turci şi creştini pune în primejdie hotarele noastre. Pentru a le apăra, ţara a făcut apel la voi. La glasul ei v-aţi părăsit căminele cu avântul oamenilor care au conştiinţă că de devotamentul lor atârnă fiinţa statului român. Pe cât timp oştirile operau în depărtare şi noi nu eram ameninţaţi decât de năvălirile unor cete de jefuitori, ne puteam ţine numai în apărarea ţărmurilor. Acum însă rezbelul s-apropie de hotarele noastre şi, dacă turcii ar fi învingători, este invederat că ar năvăli cu toţii asupra ţării, aducând cu dânşii măcelul, prădarea şi pustiirea.
       În această poziţiune, ca să scăpăm ţara de sălbăticiile năvălitorilor, este de datoria noastră a merge să-i combatem pe chiar ţărmul lor. Oşteni români, voi ştiţi cât de mult a suferit patria noastră pe timp de peste 200 ani, în care vi se răpiseră mijloacele de a mai apăra bărbăteşte, pe câmpul de bătaie, drepturile ei. Astăzi aveţi ocaziunea de a arăta din nou vitejia voastră şi Europa întreagă stă cu ochii ţintiţi spre voi. înainte dar cu inima românească şi lumea să ne judece după faptele noastre.
       Reîncepem astăzi luptele glorioase ale străbunilor, alăturea de nume-roasele şi bravele armate ale unei din cele dintâi puteri din lume. Armata română, deşi mică se va distinge, sunt sigur, prin bravura şi disciplina ei. Ea va reda astfel României rangul ce a avut altădată şi care i se cuvine între naţiunile europene.
       Aceasta este şi credinţa augustului împărat al tuturor ruşilor, de aceea nu numai românii se luptă alături cu ruşii pe acelaşi câmp şi pentru acelaşi scop, dar încă comanda superioară a ambelor armate despre Plevna îmi este încredinţată mie.
       Aceasta este onoarea care se răsfrânge asupra voastră, asupra ţării. Faceţi dar să fâlfâie din nou cu glorie drapelul românesc pe câmpurile de bătaie, unde strămoşii voştri au fost secole întregi apărătorii legii şi ai libertăţii.
       Înainte dar, oşteni români, înainte cu bărbăţie şi în curând vă veţi întoarce în familiile voastre, în ţara voastră liberă, prin voi înşivă, acoperiţi de aplauzele întregii naţiuni.

       Dat în Corabia, la M. C. General al Armatei, la 20 august 1877.”

Ziarul „Românul” despre maiorul George Șonţu şi fapta sa de eroism săvârşită la Griviţa

       „Maiorul George Șonţu era un vechi elev al şcolii militare ...  O instrucţie superioară, câştigată prin o stăruinţă exemplară ajutată şi de inteligenţa-i rară, făcuse din el un capabil şi brav militar.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

       Iacă ce-mi nară unul din bravii săi soldaţi, vizitat de mine la spitalul Brâncovenesc, rănit tot în lupta din 30 august: – „Înainte de a începe atacul, maiorul nostru şonţu ne zise: Băieţi, să aveţi curaj ! Cu Dumnezeu înainte ! Cine va fi să moară va muri şi aici cum moare şi acasă ! Și apoi, dacă zilele ne vor fi numărate, mai bine să murim aci, luptând ca viteji pentru patrie ! Cine moare pentru ţară e fericit pe lumea cealaltă. Dumnezeu ne va ajuta ! Înainte, copii ! Cu astfel de vorbe ne făcuse lei ! ...
       Focurile plouau asupră-ne şi ai noştri cu îndoită furie înaintau ! Dar un obuz loveşte pe maiorul nostru la gât; se clatină puţin şi cade, strigând încă: Înainte, copii ! Am pierdut un bun comandant, domnule !”...

Ziarul „Românul” despre contribuţia maselor populare la cucerirea independenţei de stat a României

       Membrii comunei Bucureşti au fost ieri convocaţi de către d-l primar în şedinţă publică.
       După săvârşirea altor lucrări, consiliul, care în altă şedinţă a fost votată 5 000 lei pentru căutarea soldaţilor răniţi, a votat în unanimitate:
       A da armatei naţionale una mie puşti „Peabody”.
       A trimis îndată d-lui ministru de război 25.000 lei pentru a se cumpăra fără-ntârziere flanele şi cojoace pentru armata care este în luptă.
       Aceşti bani se vor da din fondul de una sută mii lei ce s-au făcut economii în lunile acestea de când funcţionează membrii acestei comune.
       Tot ieri s-a mai decis a face liste de subscripţii pentru cumpărătoarea de arme, de flanele, de brâuri şi de cojoace, şi banii ce se vor aduna cât mai de grabă să se trimită îndată d-lui ministru de război.
       Acest fapt al comunei Bucureşti vorbeşte de ajuns prin el însuşi pentru ca să n-avem trebuinţă decât a-l face cunoscut, siguri fiind că cetăţenii Bucureştiului îl vor aproba ca conform cu simţămintele şi dorinţele lor.
       Timpul cel rău a venit în anul acesta c-o lună mai de timpuriu.
       După cât citim în foile şi-n corespondenţele străine, după cât putem vedea şi cunoaşte şi după aprecierile noastre, suntem în drept să sperăm că puterile străine vor scutura în curând apatia şi vor interveni în favoarea păcii.
       Suntem asemenea şi mai în drept să credem că, în ce ne priveşte, armata noastră va reveni în curând cel mai puţin în cartierele ei de iarnă.
       Până atunci însă frigul a sosit şi trebuie ca armata să aibă în câteva zile flanele, brâie, ciorapi de lână şi cojoace.
       Guvernul a făcut şi face tot ce poate. Dar în aceasta, ca-n toate, este o datorie ca toţi să facem; ca în toate, ceea ce facem toţi este mai bine şi mai sigur decât ceea ce poate face cel mai bun guvern.
       Ce fac dar cetăţenii români pentru a se da grabnic flanele şi cojoace celor în luptă ?
       Văzurăm deunăzi că Râmnicu-Sărat a şi trimis la tabără o sumă de flanele. Dar făcut-au cetăţenii în toate oraşele ca cei din Râmnicu-Sărat ? Sperăm c-au făcut şi fac; dar îi rugăm să facă iute şi să facă cunoscut foilor publice ce-au făcut şi ce fac, pentru ca să ştim cu toţii, c-un moment mai înainte, că nu este expusă frigului armata română.
       Și comercianţii Bucureştiului ce fac ei oare ?
       Pentru ce lucrează cu atâta taină încât să facă lumea să bănuiască că şi-au pierdut vechile şi nobilele lor simţăminte, c-au abdicat la dreptul şi la datoria d-a fi în fruntea tuturor când este vorba de apărarea libertăţilor publice şi de sacrificii pentru interesul general ?
       Pentru ce ţin ascuns listele lor pentru ajutoare la cei răniţi, listele lor pentru arme şi flanelele ce au adunat ş-adună pentru oştenii care suferă deja de ploi şi de frig ?
       Flanele mai cu seamă pot fi trimise îndată la Ministerul de Război, pentru că ele costă prea puţin pe comercianţi.
       Cine nu ştie, în adevăr, că fiecare comerciant de flanele are în magazinul său un număr de bucăţi de flanelă – jilete, izmene, ciorapi – învechite, pătate, care nu se mai pot vinde decât cu mare pagubă.
       Toate acestea să s-adune îndată şi să se trimită la Ministerul de Război fără cea mai mică întârziere.
       Crucea Roşie din România de dincolo şi de dincoace de Milcov a făcut tot ce au putut prin ajutoarele cetăţenilor.
       Guvernul a făcut ambulanţe şi spitaluri.
       Particularii au făcut spitaluri în Galaţi, în Craiova, în Măgurele, în Severin; dar poate guvernul singur să facă ca ambulanţele şi spitalurile sale să aibă confortul ce au spitalele făcute de particulari-n Galaţi, în Craiova, în Măgurele şi în Severin ? Nu. şi, prin urmare, răniţii din spitalurile guvernului sunt mai puţin bine trataţi decât cei din spitalurile particulare. Nu este bine, nu este drept, nu este frăţesc să fie aşa.
       La lucru dar, cetăţeni, la lucru femei şi bărbaţi ! Adunaţi cât mai mult puteţi şi trimiteţi la toate spitalele particulare sau oficiale, căci toate fac unul singur, căci toate s-ajută, trebuie să se ajute între dânsele.
       Să ne fie iertat să punem chiar aci câteva linii ce ne-a trimis de la Măgurele, pentru „Românul”, doamna Măria Rosetti: „Rog pe toţi şi pe toate, câţi şi câte au încredere în mine, să nu-nceteze d-a trimite la redacţia „Românului” sau d-a dreptul la Măgurele tot ce vor putea.
       Pături, cămăşi, flanele, saltele, pânză, scamă, cearşafuri, tutun, bani, vin etc. etc.
       Îi rog să fie siguri că toţi luptăm pentru ca să facem în fapt ca toate spitalele să fie unul singur, căci una este şi naţiunea.
       Îi rog să aibă încredere că împreună cu asociatele şi asociaţii mei vom face împărţirea cea mai echitabilă, cea mai nepărtinitoare, cea mai românească.
       Sunt sigură că voi avea aprobarea contribuitorilor, făcându-le cunoscut că deja din ceea ce avem am dat ambulanţelor din primele linii: 32 de vedre de vin vechi. La osebite spitale militare: pânzeturi, scamă, câteva butelii de vin etc.; ş-am dat împrumut doctorului Calendero pentru spitalele militare un kil de sulfat de chinină.
       La lucru, fraţi şi surori; daţi, adunaţi, trimiteţi, ca să putem da pretutindeni unde este un soldat român rănit sau bolnav tot ce poate aduce grabnic vindecare, tot ce pot aduce alinare şi mângâiere. Toţi trebuie să fim, cum am zis, uniţi; toate spitalele trebuie să fie unul singur, căci una este şi inima, şi iubirea şi datoria, ca şi Patria”.

Corespondentul ziarului englez „The Daily Telegraph” despre luptele de la Plevna

       „3 octombrie 1877. Trupele (româneşti) s-au purtat cu un curaj lăudabil şi au pornit de repetate ori la asalt, deşi respinse de focul zdrobitor al infanteriei turceşti. Câţiva din oameni au fost omorâţi chiar pe creasta escarpei redutei turceşti, la care ajunseseră cu mare curaj şi tenacitate, în rezumat, s-au purtat minunat de bine, mai ales având în vedere că era prima lor încercare şi că era îndreptată în contra poziţiilor puternic fortificate şi apărate de o armată de temut. Despre artileria lor chiar ruşii vorbesc în termeni de nestânjenită laudă ... Infanteria a arătat o desăvârşită bunăvoinţă de a intra în foc şi chiar un deosebit elan în împrejurări deosebit de grele pentru trupe tinere, care nu erau prea bine comandate. Că nu s-a dat înapoi şi că nu a stat la îndoială de a se expune e adeverit de faptul că din 7.000 de oameni angajaţi efectiv ea a pierdut 2.000 în luptă sau aproape 30% din efectivul angajat. Nici una dintre răuvoitoarele şi netemeinicile preziceri care au circulat în mod curent de multe luni în presele austro-ungare şi germane spre dauna acestei mult înjurate mici armate nu s-au îndeplinit. Ea a luptat şi a luptat cu bravură ...

Tratatul preliminar de pace de la San-Stefano

       „Art. 5. Sublima Poartă recunoaşte independenţa României; aceasta va valorifica drepturile sale la o despăgubire ce va urma să fie dezbătută între ambele părţi.
       Până la încheierea unui tratat direct între Turcia şi România, supuşii români se vor bucura în Turcia de toate drepturile asigurate supuşilor celorlalte puteri europene.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

       Art. 19. Urmează câteva paragrafe asupra indemnităţilor de război ce se cuvin Rusiei. Pentru România:
       Luând în considerare greutăţile financiare ale Turciei şi în acord cu dorinţa m.s. sultanului, împăratul Rusiei consimte să înlocuiască plata a mare parte din sumele enumerate în paragraful precedent prin cesiunile teritoriale următoare:
       a) Sandgeacul Tuloea, adică districtele (cazalele) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Macin, Babadag, Hîrşova, Kiustenge şi Medgidie împreună cu insulele din Deltă şi Insula Șerpilor.
       Nedorind să-şi anexeze acest teritoriu şi nici insulele din Deltă, Rusia îşi rezervă facultatea de a le schimba cu partea Basarabiei detaşată la 1856 şi mărginită la sud cu talvegul braţului Chilia şi cu gura Stari-Stambul.
       Chestiunea împărţirii apelor şi a pescăriilor va fi reglementată de către o comisiune ruso-română într-un interval de un an de la ratificarea tratatului de pace.
       San-Ștefano, 19 februarie/3 martie 1878.

Tratatul de pace de la Berlin şi recunoaşterea independenţei

       „Acordul stabilindu-se cu fericire între dânşii, au convenit asupra stipulaţiunilor următoare:

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

       Art. 43. Înaltele părţi contractante recunosc independenţa României legând-o de condiţiunile expuse în următoarele două articole.
       Art. 44. În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi. Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate supuşilor pământeni ai statului român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor spirituali.
       Naţionalii tuturor puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi.
       Art. 45. Principatul României retrocedează m. s. împăratului Rusiei porţiunea teritoriului Basarabiei despărţită de Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856 şi care la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miază-zi cu talvegul braţului Chiliei şi cu gura Stari-Stambulului.
       Art. 46. Insulele formând Delta Dunării, precum şi Insula şerpilor, sandgeacul Tulcei, cuprinzând districtele (Cazas) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Macin, Babadag, Hârşova, Kiustange, Constanţa, Medgidia sunt întrupate cu România.
       Principatul mai primeşte afară de aceasta ţinutul situat la sudul Dobrogei până la o linie care plecând de la răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră, la miază-zi de Mangalia.
       Linia graniţelor se va fixa la faţa locului de comisiunea europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei.
       Art. 47. Chestiunea împărţirii apelor şi a pescăriilor se va supune la arbitrajul Comisiunei europene a Dunării.
       Art. 48. Nu se va lua în România nici un drept de tranzit pentru mărfurile ce vor trece prin principat.
       Art. 49. România va putea încheia convenţiuni pentru reglementarea privilegiilor şi atribuţiunilor consulilor în materie de protecţiune în principat.
       Drepturile câştigate vor rămâne în vigoare atâta timp cât ele nu vor fi modificate printr-o înţelegere comună între principat şi părţile interesate.
       Art. 50. Până la încheierea unui tratat care să reglementeze privilegiile şi drepturile consulilor între Turcia şi România, supuşii români ce vor călători sau vor sta în Imperiul otoman şi supuşii otomani ce vor călători sau vor sta în România se vor bucura de drepturile garantate supuşilor celorlalte puteri europene.
       Art. 51. În ceea ce priveşte întreprinderile de lucrări publice sau altele de asemenea natură, România va fi substituită în drepturile şi îndatoririle înaltei Porţi pentru tot teritoriul cedat.
       Art. 52. Pentru a mări garanţiile asigurate libertăţii de navigaţiune pe Dunăre, recunoscută ca fiind un interes european, înaltele părţi contractante hotărăsc ca toate întăririle şi fortificaţiile ce se găsesc pe tot cursul râului de la Porţile de Fier până la gurile lui să fie rase şi să nu se mai poată ridica altele noi.
       Nici un vas de război nu va putea să plutească pe Dunăre în Josul Porţilor de Fier, afară de vasele uşoare destinate pentru poliţia fluviului şi pentru serviciul vamal.
       Vasele staţionate ale puterilor la gurile Dunării vor putea totuşi să se suie până la Galaţi.
       Art. 53. Comisiunea europeană a Dunării, în sânul căreia va fi reprezentată România, este menţinută în funcţiile ei, pe care le va exercita de acum înainte cu o desăvârşită independenţă de autoritatea teritorială până la Galaţi. Toate tratatele, aranjamentele, actele şi hotărârile care privesc drepturile, privilegiile, prerogativele şi îndatoririle sale sunt confirmate.
       Art. 54. Cu un an înainte de încetarea termenului însemnat duratei acestei comisiuni europene, puterile se vor pune în înţelegere comună asupra prelungirei puterilor sale sau asupra modificărilor ce vor găsi de cuviinţă de a se introduce într-însele.
       Art. 55. Reglementele de navigaţiune, de poliţie fluvială şi supraveghere de la Porţile de Fier până la Galaţi se vor întocmi de Comisia europeană cu asistenţa delegaţilor statelor ţărmurene şi se vor pune în armonie cu acele care au fost făcute sau care vor fi edificate pentru parcursul din jos de Galaţi.
       Art. 56. Comisiunea europeană dunăreană se va înţelege cu cei în drept pentru a asigura întreţinerea farului din Insula şerpilor.
       Art. 57. Executarea lucrărilor destinate a înlătura piedicile pe care Porţile de Fier şi cataractele le opun navigaţiunei s-a încredinţat Austro-Ungariei.
       Statele învecinate cu aceste părţi ale fluviului vor acorda toate înlesnirile ce s-ar putea cere în interesul acestor lucrări. Dispoziţiunile art. 6 din tratatul de la Londra din 13 martie 1871 relative la dreptul perceperii unei taxe provizorii pentru acoperirea acestor cheltuieli sunt menţinute în favoarea Austro-Ungariei.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

       Art. 64. Tratatul de faţă se va ratifica şi ratificările se vor schimba la Berlin într-un termen de 3 săptămâni sau, dacă este posibil, şi mai curând.
       Spre încredinţarea cărora plenipotenţiarii respectivi l-au semnat şi au pus pe dânsul sigiliile armelor lor.
       Făcut la Berlin în a 13-a zi a lunei lui iulie 1878.”