Constituţia din 1866 a reuşit edificarea unui cadru general înnoit pentru viaţa politică, favorabil constituirii partidelor politice. Doctrinele îşi vor găsi expresia şi suportul în chiar practica politică, în activitatea adepţilor decişi să le aplice la guvernare.
principalele partide politice, liberal şi conservator, constituite în baza doctrinelor corespunzătoare vor acapara scena politică românească reuşind să-şi lege numele de cele mai semnificative momente ale modernizării.
alături de aceste două partide s-au manifestat, de asemenea, grupări şi dizidenţe, de la cele radical-liberale la cele conservatoare trecând prin cele de orientare social-democrată sau socialistă.
partidele au fost organizate după modelul britanic, pe sistemul cluburilor şi datorită votului cenzitar nu au avut un caracter de masă, nu aveau un mare număr de membri
erau mai de grabă grupări de tehnicieni şi oameni politici, o elită politică implicată în viaţa publică a statului.
chiar dacă s-au succedat la guvernare nici partidul conservator şi nici cel liberal, cu atât mai puţin altele, nu au fost partide de masă.
toate partidele politice s-au preocupat de adoptarea unei strategii favorabile dezvoltării României.

Ion C. Brătianu
(1821 - 1891)

     Partidul Naţional Liberal reprezintă interesele burgheziei mici şi ale marilor proprietari industriali.
originea sa se regăseşte în aşa numita „coaliţie de la Mazar-Paşa” (o uniune a grupărilor liberale ce publica ziarul „Alegătorul liber”);
liberalii promovau un program politic prin care urmăreau modernizarea statului, respectarea legalităţii, descentralizarea administrativă, democratizarea societăţii.
centrul său de putere a fost asigurat de Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti şi grupul politic ce l-au format;
după 1892 conducerea revine lui Dimitrie A. Sturdza legat de marii proprietari agricoli;
programul politic prevedea protejarea economiei româneşti, încurajarea sistemului bancar;
în 1884 Constituţia a fost modificată în sensul reducerii numărului colegiilor de la patru la trei; votul având în continuare un caracter restrictiv;
faţă de problema agrară manifestă rezerve; propun drept soluţie constituirea Casei Rurale;
     După 1909, conducerea este preluată de oameni politici tineri în frunte cu Ion I.C. Brătianu. S-a sprijinit pe Constantin Stere, reprezentant al poporanismului şi pe aşa-zişii „generoşi” ce părăsiseră partidul socialist;
în noul program după 1913 au adoptat reforma electorală şi agrară;
     Partidul liberal a fost traversat de tendinţe şi frământări care au dat naştere la dezertări şi dizidenţe politice. Unele personalităţi liberale au trecut la alte partide, iar altele şi-au organizat propriile lor partide.
     În 1878 s-a desprins Partidul Liberal Moderat - condus de Vasile Conta şi Grigore Cobălcescu;
           • organul de presă era „Steaua României”;
     În 1880 s-a format Fracţiunea Liberală şi Independentă ce s-a alăturat conservatorilor;
     În 1880 Grigore Vernescu a părăsit partidul împreună cu Liberalii Sinceri; aceştia împreună cu unii membri ai Fracţiunii au constituit Partidul Literal Conservator ce avea organ de presă „Românul”;
     Pe poziţii separate, dar nu rupţi de rândul partidului, au fost Liberal-radicalii conduşi de C.A. Rosetti:
           •  au insistat pentru libertatea presei;
           •  lărgirea dreptului de vot; constituirea unui singur colegiu de alegători;
           •  realizarea unei reforme agrare radicale;
     Partidul Radical condus de Gheorghe Panu - publică ziarul „Lupta”;
           •  cerea introducerea impozitului progresiv, o nouă reformă agrară, o legislaţie eficientă a muncii, un singur colegiu de alegători;
           •  organizează o campanie republicană, antimonarhică;
           •  în final trece la conservatori;
     În 1886 s-au desprins tinerii liberali conduşi de Nicolae Fleva:
     În 1897 gruparea drapelistă (organ de presă „Drapelul”) condusă de economistul P.S. Aurelian, din care făceau parte B. ştefănescu-Delavrancea, A.D. Xenopol, atacă liberalii în unele probleme social-economice; introduce legea repaosului duminical;

Lascăr Catargiu
(1823 - 1899)

     Partidul Conservator a reprezentat cealaltă forţă politică care s-a manifestat pe scena României moderne. El grupa categorii sociale dintre cele mai diverse de la mari proprietari funciari şi elemente ale burgheziei bancare şi comerciale, până la intelectuali de mare calitate.
s-a constituit în 1880:
la conducere s-au aflat: Manolache Costache Epureanu, Lascăr Catargiu, Grigore Gheorghe Cantacuzino, zis Nababul; alţi membri marcanţi au fost P.P. Carp, Titu Maiorescu, Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Al. Marghiloman, Theodor Rosetti etc.
organ de presă „Timpul” la avut ca redactor, o vreme, pe Mihai Eminescu.;
     Pe plan ideologic au fost adepţii concepţiei junimiste, ce s-a tradus în activitatea politică prin tactica „paşilor mărunţi”încercând să acorde dezvoltarea modernă cu tradiţiile istorice naţionale;
conservatorii au susţinut ideea unei dezvoltări ca o creştere organică, lentă dar sigură, ferită de zguduiri produse de schimbările repezi ce ar fi putut fragiliza instituţiile statului, societatea în ansamblul său.
convinşi că baza economiei româneşti este şi va rămâne agricultura au susţinut menţinerea primatului acestei ramuri
în problema ţărănească propuneau „soluţii morale” concretizate în menţinerea marii proprietăţi; în 1889 propun o lege pentru vânzarea către ţărani a unor proprietăţi ale statului;
răscoalele ţărăneşti nu erau, în percepţia conservatoare, decât violenţe provocate de maşinaţiunile şi incitările liberalilor şi nu de lipsa pământului.
în 1895 propun legea minelor;
din 1889 – preşedinte a fost Grigore Gheorghe Cantacuzino;
     Apropiaţi de conservatori au fost junimiştii conduşi de Petre P. Carp şi Titu Maiorescu; ei propun unele transformări de suprafaţă în acord cu principiile teoriei „formei fără fond”;
în 1907 conservatorii s-au unit cu junimiştii, P.P. Carp devenind preşedinte al partidului;
     Nici în cazul Partidului Conservator nu au lipsit sciziunile. Diferenţele de opinii în interiorul partidului au generat desprinderi.
     În 1908 se desprinde gruparea Take Ionescu care a format Partidul Conservator Democrat;
           •  s-a pronunţat pentru mărirea ritmului de modernizare a României;
     În 1909 Nicolae Iorga şi A.C. Cuza au format Partidul Naţional Democrat:
           •  ataşat înfăptuirii deplinei unităţi naţionale;
     În anii neutralităţii (1914 -1916) s-au format o fracţiunea proantantistă condusă de Nicolae Filipescu şi o fracţiune progermană, condusă de Alexandru Marghiloman;
fracţiunea proantantistă fuzionează cu partidul lui Take Ionescu şi formează Partidul Conservator Naţionalist;

Ion Mihalache

     Viaţa politică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a cunoscut o agitaţie în jurul constituirii unui partid ţărănesc.
iniţiativa a venit din partea învăţătorului Constantin Dobrescu-Argeş în 1882 şi se baza pe un program ce dezvolta o serie dintre ideile conservatoare şi radicale cu privire la emanciparea economică şi morală a lumii rurale;
această iniţiativă a fost reluată mai târziu de către Vasile Kogălniceanu şi Al. Valescu, apoi şi de Ion Mihalache, învăţător din Topoloveni - Argeş.
     Problema rurală a suscitat un puternic interes din partea intelectualităţii, îndeosebi în rândul celei venite din lumea satului care s-a apropiat de curente ideologice şi culturale precum sămănătorismul şi poporanismul.
     În fruntea unor mişcări progresiste de regenerare a satelor printr-un fel de iluminism întârziat, s-a plasat şi Spiru Haret, ministrul liberal al instrucţiei publice.
mişcarea propunea soluţii concrete pentru rezolvarea chestiunii rurale, prin constituirea unor asociaţii agricole şi a unor bănci rurale.
curentul poporanist şi-a propus pe aceeaşi linie rezolvarea gravelor dificultăţi din lumea satelor, la care au aderat numeroşi intelectuali, mai ales din lumea rurală;

Constantin Dobrogeanu Gherea

     Ţară agrară, România dispunea de o industrie în curs de constituire, relaţiile capitaliste erau departe de momentul maturităţii aşa încât muncitorimea industrială era puţin numeroasă.
mişcarea socialistă s-a afirmat pe scena politică a României moderne în deceniile de la sfârşitul veacului XIX;
ideile socialiste au fost propagate de către intelectuali cu vederi de stânga în paginile unor publicaţii precum „România Viitoare”, „Contemporanul”, „Emanciparea”, „Revista Socială” etc., în care au existat o serie de căutări teoretice pentru elaborarea unui program politic şi constituirea unui organism politic socialist;
un rol marcant în dezbaterile teoretice din jurul ideilor socialiste l-a avut Constantin Dobrogeanu Gherea, autorul primului program socialist din România intitulat „Ce vor socialiştii români ?” (1886).
au apărut, de asemenea, primele cercuri socialiste, cercuri muncitoreşti şi cluburi muncitoreşti.
     În 1893 s-a creat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, în fruntea căruia s-au aflat personalităţi ca Ion Nădejde, Constantin Mille, Vasile Gh. Morţun, Al. Ionescu etc.
organul de publicitate a fost gazeta „Lumea Nouă”.
     Programul partidului viza:
           •  introducerea votului universal;
           •  răscumpărarea marii proprietăţi şi arendarea ei ţăranilor;
           •  garantarea drepturilor politice şi economice ale muncitorilor.
     Prin „trădarea generoşilor” la Congresul din 1899, partidul s-a dezorganizat. Cei mai mulţi dintre liderii săi politici intelectuali au intrat în Partidul Naţional Liberal.
mişcarea muncitorească şi ideile socialiste au continuat însă să fie promovate prin cercurile socialiste şi organizaţiile sindicale.
în 1910 s-a reuşit reorganizarea sub numele Partidului Social-Democrat din România.
     Spre deosebire de liberali şi conservatori, socialiştii nu au participat la guvernare, dar alternativele lor au determinat creşterea complexităţii politice româneşti şi o participare specifică la modernizare.