Domnia este o creaţie politică românească.
alături de Biserică, ea este principala instituţie din secolele XIV-XIX.
„descălecătorii” statelor româneşti şi urmaşii lor, Basarabii şi Muşatinii, sunt încoronaţi potrivit celor două principii: electiv şi ereditar
recunoaşterea domniei ereditare s-a făcut prin tratate internaţionale (Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir)
la începutul secolului al XIX-lea boierii olteni propun candidatura ducelui de Toscana la tronul Ţării Româneşti
Poarta fixează la 7 ani durata domniei (termen menţinut şi după reinstaurarea domniilor pământene).
dorinţa „divanurilor ad-hoc” era aducerea unui principe „străin cu drept de moştenire la tron dintr-o dinastie europeană”
prin numirea lui Barbu Catargiu prim-ministru, liberalii s-au îndepărtat de Cuza (24 ianuarie 1862)
amendamentul la proiectul de adresă la mesajul tronului (22 ianuarie 1863) reprezintă începutul luptei comune a conservatorilor şi liberalilor pentru îngrădirea tendinţei de guvernare personală a lui Cuza
în 1863 reprezentanţii coaliţiei acţionează în străinătate pentru dobândirea asentimentului Franţei la detronarea lui Cuza.
după lovitura de stat din 2 mai 1864, opoziţioniştii semnează un legământ vrând să-l înlăture pe Cuza folosind chiar forţa armată
în corespondenţa cu împăratul Napoleon al III-lea, Cuza îşi arătă intenţia de a abdica în favoarea unui principe străin
     În urma abdicării se formează o locotenenţă domnească din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Haralambie şi un guvern provizoriu care va prelua puterea pentru perioada de vacanţă a tronului.
Ion Ghica era desemnat prim-ministru şi ministru de externe.
     Camera şi Senatul proclamă ca domnitor al României sub numele de Filip I pe fratele regelui Belgiei, Leopold al II-lea (1865-1909) care refuză tronul românesc (25 februarie 1866) fără nici o explicaţie fapt care a pus în mare dificultate clasa politică românească.  

     Detronarea lui Alexandru Ioan Cuza a determinat reacţia puterilor garante, mai ales a celor nemulţumite de politica faptului împlinit practicată de români: Austria, Rusia şi Turcia.
1 martie 1866 începe să funcţioneze Banca României, creată prin transformarea filialei din Bucureşti a „Băncii Imperiului Otoman” cu capital preponderent britanic; se opune însuşi sultanul Abdul-Aziz.
la 26 februarie 1866 cere revocarea protocolului din 6 septembrie 1859 (prin care Imperiul Otoman şi Habsburgic recunoşteau dubla alegere a lui Cuza)
Poarta cerea anularea neîntârziată a unirii celor două Principate (alături de celelalte două imperii vecine)
la 10 martie 1866 este convocată la Paris Conferinţa celor 7 mari puteri europene care şi-a desfăşurat lucrările timp de o lună.
majoritatea participanţilor sprijină punctul de vedere otoman.
     Politicienii români încearcă să obţină acordul tacit al lui Napoleon al III-lea pentru aducerea prinţului străin.
demersurile întreprinse de diplomatul român la Paris Ion Bălăceanu şi trimisul special I.C. Brătianu se dovedesc rodnice.
prin telegramele trimise în ţară la 25 martie 1866 se comunică numele noului candidat la tronul României - principele german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
     În România se continuă consolidarea statului naţional, prin activitatea locotenenţei domneşti:
           •  dă un decret la 29 martie 1866 care avea în vedere „guardia orăşenească”.
           •  la 30 martie 1866 dă legea pentru tocmelile agricole şi pentru executarea lor.
           •  un alt decret prevedea înfiinţarea la 13 aprilie 1866 a Societăţii Literare Româneşti.
     În ţară vechile Camere sunt dizolvate, iar locotenenţa domnească şi guvernul încep demersurile pentru organizarea plebiscitului în vederea alegerii ca domn al României a principelui Carol.
după anunţarea plebiscitului pentru alegerea noului domn trupele otomane sunt concentrate la sud de Dunăre.
autorităţile de la Bucureşti concentrează 40.000 de oameni şi adaugă 10.000 voluntari sub conducerea generalului Gh. Magheru.
la 15 aprilie are loc o demonstraţie antimonarhistă susţinută de Rusia; cer desprinderea de Valahia şi aleg domn al Moldovei pe Nicolae Roznoveanu.
la 16 aprilie Carol comunică tatălui său că acceptă „hotărârea nestrămutată” de a primi coroana României şi de a pleca în contra voinţei Conferinţei de la Paris direct la Bucureşti. Hotărârea aceasta este adusă la cunoştinţă regelui şi cancelarului Prusiei.
plebiscitul a durat între 14-20 aprilie 1866. Succesul a fost evident: 685.965 voturi favorabile, 224 contra înscăunării şi 124.837 abţineri.
între 21 aprilie şi 1 mai au loc alegeri pentru Adunarea Constituantă,
întruniţi la Paris la 2 mai, ambasadorii puterilor garante comunică autorităţilor din Bucureşti că pentru menţinerea Unirii trebuie ales un domn pământean.

Ceremonia de încoronare a lui Carol I

     Ajunşi la Düsseldorf la 8 mai 1866, Bălăceanu şi Brătianu primesc acceptarea prinţului Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Cu 109 voturi pentru din totalul de 115 voturi exprimate (nici un vot contra, doar 6 abţineri).
     După un drum ce a durat 2 săptămâni, prinţul a ajuns la Bucureşti în ziua de 10/22 mai 1866.
în drum spre Bucureşti, Carol semnează primul său act oficial intern, graţierea mitropolitului Moldovei Calinic Miclescu (participant la mişcarea separatistă de la 15 aprilie de la Iaşi).
în apropiere de Băneasa cortegiul domnesc este întâmpinat de 30.000 de oameni, în frunte cu primarul Bucureştilor, Dimitrie Brătianu.
după un Te-Deum, Carol însoţit de mitropolitul primat se îndreaptă spre sala de şedinţe a parlamentului
în numele deputaţilor celor 33 de districte ale ţării, preşedintele Adunării, Manolache Costache Epureanu, l-a invitat pe prinţul Carol pe tronul princiar ridicat la tribună.
     Reacţiile faţă de politica faptului împlinit realizată de români au fost diverse.
nefiind de acord cu venirea lui Carol, Poarta se pregătea să ocupe Principatele.
Napoleon al III-lea se angajează să obţină recunoaşterea lui Carol de către poartă.
     România a răspuns acestei intenţii ordonând mobilizarea trupelor. Deşi nu încuviinţau intervenţia armată, guvernele puterilor garante au interzis reprezentanţilor lor la Bucureşti să aibă relaţii cu guvernul român.
împăratul Napoleon al III-lea s-a angajat totuşi să obţină recunoaşterea prinţului Carol ca domnitor de către Poarta Otomană.
     În ciuda presiunilor internaţionale, criza va fi depăşită datorită hotărârii clasei politice româneşti de a instaura rapid un regim politic constituţional care să obţină sufragiul tuturor reprezentanţilor naţiunii române.

     Carol I fiind un rege constituţional a acţionat ca un factor de mediere în viaţa politică, a luptat eficient pentru menţinerea şi funcţionarea normală a sistemului politic şi s-a impus unor oameni politici de prestigiu: I.C. Brătianu, D.A. Sturza, Lascăr Catargiu, P.P. Carp, I.I.C. Brătianu, etc..
a patronat vasta operă de modernizare a statului român;
la 9 / 21 septembrie 1878 s-a decis ca principele Carol I să poarte numele de Alteţă Regală;
la 14 martie 1881 Parlamentul a votat legea prin care România s-a proclamat regat;
la 10 / 22 mai 1881, în urma unor festivităţi, Carol şi soţia sa Elisabeta de Wied (poeta Carmen Sylva) au fost încoronaţi ca rege şi regină a României;
     Noua titulatură a suveranilor şi ridicarea ţării la rangul de regat au sporit independenţa şi prestigiul României în viaţa internaţională.
la 18 mai 1881, prin „pactul de familie” s-a reglementat şi succesiunea la tron, moştenitor fiind proclamat nepotul său de frate, Ferdinand de Hohenzollern;
din 1875 la Sinaia a început construcţia castelului Peleş care va fi reşedinţă a familiei regale române.
     Carol I a dus o viaţă exemplară. Personalitate onestă şi echilibrată, integru din punct de vedere moral, regele a ştiut să modereze cu pricepere disputele politice şi să facă să funcţioneze eficient sistemul politic constituţional. A fost un om simplu, modest, dar rigid, dorind peste tot ordine;
a făcut faţă cu demnitate tuturor atacurilor antidinastice şi republicane manifestându-se ca un veritabil suveran constituţional, reuşind să-şi asigure respectul şi consideraţia colaboratorilor.
în 1887 Gheorghe Panu a publicat pamfletul „Omul periculos”. Unele ziare şi reviste ca Adevărul”, „Drepturile omului”, „Facla”, „Lupta”, publicişti precum Alexandru Beldiman, Constantin Mille, N. D. Cocea, Anton Bacalbaşa, au desfăşurat o virulentă campanie antimonarhică;

Carol de Hohenzollern-Sigmaringen
regele României (1866 - 1916)