Înăbuşirea revoluţiei, reinstaurarea domniilor regulamentare nu au pus capăt mişcărilor sociale care vor continua, în ambele Principate, până la jumătatea anului 1849.
     În vederea reprimării acestor acţiuni, a fost folosită forţa armată, s-au constituit comisii speciale pentru urmărirea şi anchetarea celor implicaţi în acţiunile politice ale anului anterior:
      la 18 aprilie 1849 a fost instituită o înaltă curte criminalistică pentru judecarea celor deţinuţi şi s-a interzis printr-un firman al sultanului intrarea în ţară a unui număr de 34 revoluţionari.
românii exilaţi s-au împrăştiat la Paris, Viena, Londra, Triest, Constantinopol, Brussa.
     Ideile pragmatice ale revoluţiei de la 1848–1849 au fost instituţionalizate parţial în perioada ce a urmat revoluţiei dar, incontestabil, realizarea practică a modelului propus de revoluţie s-a înfăptuit în perioada 1859-1866 prin actul unirii Principatelor şi prin politica de reforme promovată de Al. Ioan Cuza.
      Revoluţia a individualizat căile modernizării societăţii şi a statului, a imprimat un caracter politic ideii şi sentimentului naţional sub forma principiului de naţionalitate, a fundamentat doctrina care îmbina principiile liberale cu ideea naţională şi idealurile democraţiei sociale. Ea a definit imperativul modernizării în matricea statului naţional şi independent. Deceniile care au urmat au concretizat strategia unirii propusă de revoluţia paşoptistă.
      În procesul de formarea statului român modern, cercetarea istorică românească a subliniat interferenţa mai multor factori dintre care se impun mai pregnant atitudinea domnilor Convenţiei de la Balta Liman, mişcarea unionistă din Principatele române, atitudinea opiniei publice europene şi nu in ultimul rând politica marilor puteri.

      Convenţia de la Balta Liman, încheiată la 19 aprilie / 1 mai 1949, între puterea suverană (Turcia) şi puterea protectoare” (Rusia), a restabilit regimul regulamentar şi a modificat în sens autoritar regulamentele, eliminând o serie de prevederi favorabile regimului parlamentar limitând autonomia principatelor: se afla în dezacord cu interesele poporului român:
       ●  domnii aleşi pe şapte ani, consideraţi înalţi funcţionari ai imperiului otoman, sunt numiţi direct de sultan cu acordul puterii protectoare, Rusia.
       ●  adunările obşteşti ordinare şi extraordinare sunt înlocuite cu consilii sau divanuri ad-hoc.
       ●  în principate staţionau 25.000 – 30.000 soldaţi până la restabilirea „liniştii”.

Barbu Știrbei
iunie 1849 - 29 octombrie 1853 și
5 octombrie 1854 - 25 iunie 1856

      Perioada ce a stat sub semnul Convenţiei de la Balta Liman se caracterizează prin eforturile clasei politice şi a domnitorilor Barbu Știrbei în Muntenia, Grigore Alexandru Ghica în Moldova, de a reforma în sens modern, burghez societatea şi statul, pe baza dezideratelor de la 1848 aplicate din perspectiva liberală sau conservatoare în funcţie de opţiunile politice ale domnitorilor, de contextul internaţional (ocupaţia străină), de raportul dintre forţele politice.
      Reformele domnilor Convenţiei de la Balta Liman au pregătit instaurarea regimului Convenţiei de la Paris (1858), au continuat efortul din perioada regulamentară de consolidare a statului şi instituţiilor sale în societate în conformitate cu principiile etatismului promovate încă din timpul reformismului din secolul XVIII. Cei doi domni au colaborat în opera de reformare contribuind la adoptarea unor măsuri asemănătoare în ambele ţări.
      Cele mai importante măsuri au fost luate:
       în domeniul agrar – aşezămintele agrare din 1851 urmărind să reglementeze raporturile dintre proprietari şi săteni, consacrând caracterul burghez al proprietăţii boiereşti, libertatea muncii, extinderea învoielilor –,
       în domeniul administrativ, edilitar şi urbanistic,
       în organizarea armatei şi a învăţământului, „Aşezământul pentru reorganizarea învăţăturilor publice în Principatul Moldovei” vorbind chiar de învăţământul liber şi gratuit pentru toţi locuitorii. Proiectul de reformă a învăţământului prevedea lărgirea bazei acestuia, înfiinţarea învăţământului practic, reintroducerea limbii române ca limbă de predare.
      s-au luat măsuri pentru eliminarea abuzurilor din administraţie, îmbunătăţirea căilor de comunicaţie.
      În timp ce Grigore Ghica a ilustrat o atitudine liberală acceptând reîntoarcerea exilaţilor moldoveni din timpul revoluţiei, o parte din ei chiar ataşaţi la guvernare, conferind un spirit liberal administraţiei, Barbu Știrbei a promovat o politică de orientare conservatoare, s-a opus întoarcerii revoluţionarilor exilaţi. La ocuparea Principatelor de către ruşi, în 1853, cei doi domni s-au retras fiind reinstalaţi în septembrie 1854.
      Barbu Știrbei a continuat politica anterioară favorizând acum pe austrieci, a înăsprit cenzura, a interzis presa. Din 1855 când în Conferinţa de la Viena s-a pus problema înlocuirii celor doi domni, promovează o politică naţională favorabilă autonomiei ţării şi unirii Principatelor pentru a se reabilita astfel în ochii opiniei publice. În februarie 1856 a decretat emanciparea robilor ţigani.
       În consens cu politica anterioară, Grigore Ghica a promovat o linie politică liberală şi naţională, s-a opus presiunilor austriece, a susţinut elementele liberale în administraţie, a adoptat o ţinută unionistă.
      a fost preocupat de introducerea unor legi şi instituţii moderne,
       a desfiinţat robia ţiganilor în 1855,
       a început elaborarea proiectelor de cod şi procedură civilă, cod penal şi comercial,
       a creat o atmosferă favorabilă mişcării unioniste din ţară conduse de Mihail Kogălniceanu.
       Pe plan extern s-a apropiat de Franţa favorizând capitalul francez. Regimul mai îngăduitor al cenzurii a făcut posibilă apariţia unor publicaţii favorabile unionismului. Vasile Alecsandri a editat „România literară iar Mihail Kogălniceanu, „Steaua Dunării, publicaţie în jurul căreia se grupează principalele forte unioniste şi care a făcut o largă propagandă unirii.
     Împotriva hotărârilor de la Balta Liman emigraţia românească a adresat un protest Adunării Naţionale a republicii franceze.
      în iunie 1849 la Paris s-a constituit Comitetul democratic român din iniţiativa lui C.A. Rosetti
      emigraţia românească grupată în jurul revistei „România viitoare”, considera revoluţia generală europeană singura cale pentru înfăptuirea statului naţional român.
      în 1850 la Londra s-a constituit Comitetul Democratic European condus de G. Mazzini.
      Revoluţia română urma să fie realizată de un comitet cu sediul la Paris, deviza fiind : Dreptate! Frăţie! Unitate!
      Evenimentele derulate în Europa vor schimba planurile emigraţiei:
       ●  la 2 decembrie 1851 Ludovic Bonaparte se proclamă împărat sub numele de Napoleon al III-lea.
       ●  la 31 decembrie 1851 Curtea din Viena abroga Constituţia promulgată la 4 martie 1849.
       ●  la 28 noiembrie 1852 se stingea din viaţă la Palermo, Nicolae Bălcescu.
      Ţările române au devenit teatru de desfăşurare a unor mari manevre militare, urmate de perioade de ocupaţie: Rusia din iunie 1853, aprilie – 1854, apoi trupele turceşti şi austriece până la 30 martie 1857.

Congres pace Paris 1856
Congresul de pace de la Paris 1856

      Emigranţii români, captează interesul diplomaţiei europene şi a opiniei publice internaţionale în lupta pentru unire.
       la Congresul de pace de la Paris, reprezentantul Franţei abordează problema unirii celor două principate.
       în 1854 îşi recapătă tronurile: Barbu ştirbei în Ţara Românească (atitudine defavorabilă unirii) şi Grigore Ghica în Moldova (înlesneşte editarea unei publicaţii „România literară” şi „Steaua Dunării” cu rol important în realizarea unirii).
     Au fost adresate memorii sau proteste, împăratului Napoleon al III-lea, contelui Walewski (ministru de externe al Franţei), premierului englez Palmerston sau Porţii Otomane. Au pledat pentru cauza unirii Jules Michelet, Edgar Quinet, J.A. Vaillant şi mulţi alţii.
     Contextul politico-strategic creat în urma înfrângerii Rusiei în Războiul Crimeii (1853 -1856) de către coaliţia franco-turco-anglo-piemonteză a adus un nou raport de forţe în Europa. Statutul Ţării Româneşti şi al Moldovei a devenit o problemă de echilibru european.
      În cadrul Congresului de la Paris reprezentanţii Marilor Puteri s-au pronunţat în funcţiei de interesele lor:
       ●  Franţa a cerut unirea sub un principe străin;
       ●  Rusia a susţinut-o, dar cu dorinţa dezbinării concertului european;
       ●  Prusia şi Sardinia din raţiuni care priveau propriile lor obiective politice;
       ●  Anglia nu s-a pronunţat.
       ●  împotriva unirii erau Turcia şi Austria.
      Congresul a hotărât ca statutul Principatelor să se stabilească prin consultarea locuitorilor din cele două ţări
      Prin Tratatul de pace încheiat la Paris la 30 martie 1856:
       ●  Principatele române rămâneau sub suveranitatea Porţii dar sub garanţia colectivă a puterilor semnatare;
       ●  libertatea navigaţiei pe Dunăre şi crearea unei comisii permanente a statelor riverane
       ●  se înapoiau Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei : Cahul, Bolgrad şi Ismail;
       ●  Turcia trebuia să se îngrijească de convocarea în Principate a unor adunări ad-hoc care să exprime voinţa românilor în problema unirii.

      După Congresul de la Paris (1856), care prin hotărârile sale a creat contextul internaţional favorabil unirii Principatelor, centrul de greutate al luptei pentru realizarea unirii s-a deplasat în Principate, situaţie stimulată de prevederile favorabile ale tratatului de la Paris.

Organizarea mişcării în 1856
      În Moldova se realizează o importantă regrupare de forţe prin apropierea dintre gruparea liberală unionistă din jurul lui M. Kogălniceanu şi gruparea boierimii unioniste din jurul domnitorului Ghica. Datorită condiţiilor politice favorabile, mişcarea unionistă din ţară se organizează depăşind stadiul manifestărilor spontane, constituindu-se la 25 mai / 6 iunie 1856Societatea Unirii, formată din reprezentanţi ai boierimii, ai cercurilor intelectuale şi orăşeneşti care în 30 mai/11 iunie se transformă într-o societate mai largă, reprezentând toate categoriile sociale. În programul ei figura unirea Principatelor sub un prinţ străin de rasă latină.
      Prin aceasta mişcarea unionistă a primit o organizare oficializată. Ea acţiona pe cale legală, în presă, adunări, prin difuzare de broşuri şi manifeste, extinzându-se în toate ţinuturile cu concursul administraţiei şi al domnului care în ultimele zile de domnie a făcut un turneu de propagandă în favoarea unirii în sudul Moldovei.
      În Ţara Românească, în absenţa exilaţilor care s-au reîntors abia în vara anului 1857 după congresul de pace, mişcarea unionistă nu a reuşit să se organizeze datorită regimului restrictiv instaurat de Barbu Știrbei manifestându-se mai mult prin întruniri publice.
      Domnitorii convenţiei de la Balta Liman au fost înlocuiţi în vara anului 1856 prin caimacamii Teodor Balş în Moldova şi Alexandru Ghica în Ţara Românească. Teodor Balş a promovat o politică antiunionistă, în timp ce Alexandru Ghica a creat condiţii favorabile mişcării unioniste.
       în aceste împrejurări în Moldova mişcarea se moderează din raţiuni tactice favorizând conlucrarea tuturor forţelor care susţineau unirea peste deosebirile de orientare socială sau politică.
       în Ţara Românească, în schimb, în noile împrejurări mişcarea unionistă se organizează constituind Comitetul Central de Acţiune care a coordonat comitetele unioniste judeţene, este adevărat, cu o activitate clandestină.
      Până la sfârşitul anului 1856 mişcarea unionistă a stagnat şi din cauza împrejurărilor internaţionale, nefiind promulgat firmanul pentru convocarea adunărilor ad-hoc.


Mişcarea unionistă in 1857           
      Efortul organizatoric s-a amplificat în anul 1857 când s-a constituit în Moldova în ciuda abuzurilor căimăcămiei, „Comitetul electoral al unirii, reunind reprezentanţii tuturor forţelor unioniste, fără deosebire de orientare politică sau ideologică. Aceasta a făcut public programul mişcării unioniste în 1/13 martie 1857, program care prevedea unirea Principatelor, autonomia şi neutralitatea noului stat, prinţ străin care să nu aparţină familiilor domnitoare din ţările limitrofe, adunarea obştească reprezentând interesele sale, garanţia puterilor europene, promovarea reformelor menite să modernizeze societatea şi să afirme naţiunea, întemeiate pe principiile dreptăţii, egalităţii în faţa legii şi pe respectul proprietăţii. Comitetul moldovean a reprezentat mişcarea unionistă faţă de puterile garante şi a conlucrat strâns cu mişcarea munteană.
      În Ţara Românească mişcarea a fost condusă de un Comitet Central al Unirii în fruntea sa fiind desemnată o conducere unitară, în 3/15 martie 1857, formată din C.A. Creţulescu preşedinte, Gh. Costaforu şi C. Bosianu vicepreşedinţi. Tot acum a fost adoptat programul mişcării unioniste care în patru puncte relua programul moldovean : unirea Principatelor, prinţ străin, autonomia şi neutralitatea noului stat, guvern constituţional şi o adunare obştească reprezentativă, precizând şi principiile care trebuiau să stea la baza viitoarei organizări interne – dreptul la proprietate de orice natură, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, libertatea individuală şi a muncii ţăranilor.
      În 10/22 martie un grup de boieri unionişti publică un program propriu care coincide în obiectivele naţionale, dar este diferit în principiile de organizare a viitorului stat. În 30 martie / 11 aprilie 1857, Comitetul Central a explicitat programul mişcării într-un document intitulat „Desluşiri asupra celor patru baze din programa naţională”. Mişcarea unionistă din cele două principate a conlucrat îndeaproape atât în plan programatic cât şi în pregătirea alegerilor pentru adunările ad-hoc, moldovenii cerând chiar întrunirea unei singure adunări pentru cele două principate.
      Programele mişcării unioniste relevă consensul dintre forţele politice din cele două ţări dar şi opţiuni politice diferite, în funcţie de orientarea ideologică a grupurilor angajate, liberală şi conservatoare, a căror soluţionare a fost amânată până după realizarea unirii, pentru a se menţine unitatea tuturor forţelor în jurul dezideratelor naţionale, în faţa întrunirii adunărilor ad-hoc şi a comisiei europene de informare care trebuia să vină în principate.

      Convocarea unor adunări ad-hoc care să dezbată organizarea viitoare a Principatelor, s-a hotărât la Congresul de la Paris. Acesta preconiza pentru adunări un rol consultativ, respectiv formularea unor propuneri către puterile garante privind viitorul Principatelor dunărene.
       firmanul electoral din 1/13 ianuarie 1857 stabilea următoarea componenţă a divanurilor: clerul înalt, reprezentanţii egumenilor, 2 reprezentanţi de judeţ ai marii proprietăţi, 1 al micii proprietăţi, 1 al orăşenilor, 1 al clăcaşilor.
      votau direct reprezentanţii clerului, ai marii proprietăţi şi ai orăşenilor iar mica proprietate şi ţăranii votau indirect, prin delegaţi.
      pentru prima oară în ţările române, prevederile electorale erau întemeiate pe avere şi nu pe originea socială.
      În Moldova căimăcămia lui Nicolae Vogoride, urmaşul lui Teodor Balş, a falsificat alegerile pentru adunarea ad-hoc din luna iulie (cu sprijinul direct al Consulului Austriei la Iaşi), declanşând protestul forţelor unioniste dar şi al puterilor favorabile unirii.
       în urma întâlnirii de la Osborne, Anglia consimţea la anularea alegerilor falsificate, în schimb Franţa renunţa să sprijine Unirea deplină a Principatelor sub un prinţ străin şi era pentru o simplă unire legislativă.
      noile alegeri organizate în Moldova, la 29 august/10 septembrie 1857, au dat câştig de cauză unioniştilor.
       aceleaşi rezultate au fost înregistrate şi în alegerile din 7/19 septembrie din Ţara Românească.
       Partida naţională sau unionistă a triumfat în amândouă adunările, cu precizarea că în Ţara Românească era o majoritate liberal-radicală. Inedită este participarea ţăranilor într-o adunare cu caracter reprezentativ.

Adunarea ad-hoc Ţara Românească
Adunarea ad-hoc din Ţara Românească - 1857

       Adunările ad-hoc s-au întrunit în toamna anului 1857. Partida naţională a încercat să impună o sferă mai largă de acţiune decât aceea fixată de puteri, de adunări cu caracter consultativ. În procesul unirii Principatelor, adunările ad-hoc au avut o contribuţie deosebită la dezvoltarea relaţiilor de colaborare moldo-muntene, au formulat în chestiunea românească o soluţie în sensul dorit de români, al principiului de naţionalitate, au dezbătut problemele fundamentale pe care le ridica crearea statului naţional, au reafirmat adeziunea românilor la opţiunile programatice ale anului 1848.
       în 7/19 octombrie 1857 la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, adunarea moldoveană a adoptat punctele mişcării unioniste ca hotărâri finale exprimându-şi de la începutul lucrărilor adeziunea la unire;
      şi în Ţara Românească în 9/21 octombrie adunarea a adoptat programul în patru puncte al mişcării unioniste ca hotărâre, astfel că rezoluţiile divanurilor celor două ţări au fost identice, chiar şi în formulare: unire, autonomie, neutralitate, prinţ străin, adunare legiuitoare reprezentativă.
       Divanul moldovean susţinea în plus garanţia colectivă a puterilor, iar cel din Muntenia guvern constituţional.
      După votarea programului unionist, în adunarea din Ţara Românească a avut loc o regrupare a forţelor de orientare conservatoare, determinând radicalii să amâne dezbaterea problemelor legate de organizarea internă a ţării.

divanul ad-hoc din Moldova
Divanul ad-hoc din Moldova -1857

      În Moldova însă atare probleme s-au dezbătut, hotărându-se ca rezultatul discuţiilor să fie transmis şi la Bucureşti pentru a fi luat în considerare la viitoarea organizare. Adunarea moldoveană a susţinut dreptul de a stabili în continuare relaţii comerciale cu alte state, abolirea jurisdicţiei consulare, organizarea armatei, egalitatea în faţa legii, accesibilitatea funcţiilor de stat, aşezarea dreaptă şi generală a impozitelor, respectarea domiciliului şi a libertăţii individuale, responsabilitate ministeriale, libertatea cultelor, organizarea municipalităţilor, organizarea instrucţiunii publice, separaţia puterilor în stat, emanciparea oraşelor, organizarea comunelor, inamovibilitatea judecătorilor, independenţa bisericii moldovene faţă de patriarhia constantinopolitană. Propunerile au întrunit majoritatea, singura respinsă fiind cea care susţinea o soluţie echitabilă în chestiunea ţărănească. Adunarea de la Iaşi a mai cerut şi întrunirea celor două divanuri într-o adunare unică, în vederea elaborării unei legi electorale comune.
      Deputaţii ţărani au susţinut în adunări interesele şi dezideratele populaţiei rurale. În Ţara Românească au susţinut reprezentarea ţăranilor şi în viitoarea adunare a ţării, iar deputaţii din Moldova au cerut desfiinţarea boierescului şi împroprietărirea. Datorită opiniilor diferite, exprimate de toate segmentele adunării, s-a acceptat amânarea unei decizii în această chestiune şi suspendarea lucrărilor. La începutul anului 1858, un firman otoman punea capăt divanului ad-hoc.
      Adunările ad-hoc au avut o semnificaţie distinctă în procesul de formare a statului român modern: au reactualizat principi şi deziderate ale anului 1848 în tentativa de a le instituţionaliza pe cale legală, constituţională, reformistă; au ilustrat destrămarea unităţii ideologice şi a militantismului pe care paşoptismul le-a susţinut în jurul naţional, indicând viitoarele direcţii care se vor cristaliza doctrinar şi organizatoric din 1858 – liberalismul şi conservatorismul – şi căile prin care se preconiza realizarea programului de modernizare, prin reforme graduale, paşnice aşa cum le-a propus M. Kogălniceanu în „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”.
       Adunările au scos în evidenţă politizarea şi activizarea unor noi categorii sociale, inclusiv ţărănimea, recent afirmate pe scena politică, au depăşit statutul de organisme consultative aşa cum l-au propus puterile, au întărit considerabil mişcarea unionistă şi au formulat o soluţie românească în chestiunea unirii, conformă interesului naţional.

      În 18/30 mai 1857 şi-a început activitatea comisia europeană stabilită de Congresul de la Paris cu misiunea de a propune bazele viitoarei organizări a Principatelor după o minuţioasă informare la faţa locului.
      În decembrie 1857 cele două Adunări au fost dizolvate. Cererile lor au fost înaintate reprezentanţilor puterilor garante întrunite la Paris în 1858.
      Reprezentanţii puterilor au remarcat efervescenţa politică, adeziunea populaţiei la ideea unirii, dar în ansamblul ei activitatea comisiei s-a consumat în controverse şi discuţii interminabile reflectând divergenţele dintre puteri încât comisia a demonstrat o ineficacitate deplină din cauza contradicţiilor dar şi a imperfecţiunilor statutului şi regulamentului său. După o întrerupere în iulie, comisia şi-a reluat lucrările în septembrie pentru ca în 20 martie / 1 aprilie 1858 să fie acceptat raportul ei.
      Deşi evită să formuleze o soluţie în chestiunea unirii, raportul are interesante încheieri în privinţa necesităţii reformelor modernizatoare vizând toate sectoarele societăţii.
       în prima parte raportul înregistra voinţa de unire a românilor iar în partea a doua făcea cunoscute reformele necesare.
       în anexă erau consemnate opiniile fiecărui comisar reprezentând punctul de vedere al ţarii pe care o reprezenta în chestiunea românească.
      Rezultatele dezbaterilor au fost incluse într-o Convenţie care cuprindea statutul internaţional şi principiile de organizare internă a Principatelor:
       ●  statul se numea Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei.
       ●  cele două ţări ar fi trebuit să aibă domni, guverne şi adunări separate.
       ●  Comisia centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie cu sediul la Focşani - erau comune.
      Convenţia de la Paris stipula o serie de principii importante:
       ●  abolirea privilegiilor şi a monopolurilor.
       ●  statornicirea raporturilor dintre proprietari şi ţărani pe baze moderne,  
       ●  legea electorală prevedea un cens ridicat.
       ●  în fiecare din cele două ţări au fost numiţi trei caimacani (înlocuitori de domni) care aveau misiunea de a pregăti şi efectua alegerile pentru adunările elective.
      În 1858 centrul de greutate al efortului pentru unire s-a deplasat în exterior în jurul conferinţei de la Paris, care a hotărât în sensul compromisului anglo-francez de la Osborne, lăsând pe seama românilor decizia ultimă în chestiunea unirii.

      În aceste condiţii efortul politic în principate s-a concentrat în jurul alegerilor pentru adunările elective şi a lucrărilor acestora. În baza articolului 49 al Convenţiei de la Paris, caimacamii au fost înlocuiţi prin căimăcămii de trei persoane care trebuiau să pregătească alegerile pentru adunările elective.
       în Muntenia căimăcămia deţinută de reprezentanţii forţelor conservatoare a favorizat aceste grupări
       în Moldova era dominată de reprezentanţii tendinţelor liberale care au favorizat cauza naţională.
      În amândouă principatele cele două tabere au fost divizate în jurul mai multor candidaturi:
      conservatorii susţineau în Moldova pe Mihail Sturdza sau pe Grigore Sturdza, în Ţara Românească pe Gh. Bibescu şi Barbu Știrbei.
       Partida naţională susţinea în Ţara Românească pe N. Golescu, Al. D. Ghica şi L.C. Cantacuzino, iar în Moldova a refuzat să numească un candidat din cauza numeroaselor propuneri.
      Adunarea din Moldova cu o majoritate unionistă şi-a început lucrările în 28 decembrie 1858 / 9 ianuarie 1859. Datorită numeroaselor candidaturi care s-au vehiculat la 3/15 ianuarie deputaţii unionişti au propus drept candidat unic pe Alexandru Ioan Cuza, propunere la care aderă şi forţele conservatoare încât la 5 /17 ianuarie Cuza a fost ales în unanimitate.
      Alegerile din Ţara Românească au asigurat majoritatea forţelor conservatoare în Adunarea electivă (deţineau 46 de voturi din 72). În aceste împrejurări liberalii au făcut apel la presiunea forţelor populare pentru a contracara această majoritate (circa 30.000 de oameni se aflau în preajma Adunării). Trecerea prin Bucureşti a deputăţiei moldovene care mergea la Constantinopol pentru a obţine investitura lui Al. I. Cuza a prilejuit o serie de discuţii asupra dublei alegeri.
      Adunarea electivă munteană şi-a început lucrările în 22 ianuarie / 3 februarie.
       I.G. Valentineanu arăta : poporul era gata să năvălească în Cameră, să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei.
       deputatul Vasile Boerescu, a propus în şedinţa secretă din 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza
       după întruniri separate ale conservatorilor şi liberalilor, cele două tabere au renunţat la candidaţii proprii acceptând candidatura lui Cuza care în 24 ianuarie a fost ales în unanimitate şi în Ţara Românească.

      În Moldova partida conservatoare avea de susţinut pe Mihail Sturdza (fostul domn regulamentar) şi Grigore Sturdza, fiul acestuia.
       în cele din urmă, a fost propus la 3 / 15 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn în unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi la data de 5 – 17 ianuarie 1859.
       o delegaţie moldoveană s-a oprit la Bucureşti, în drum spre Constantinopol şi a anunţat alegerea lui Alexandru Ioan Cuza.
       la 17 ianuarie 1859, ziarul „Românul” consemna nici o putere omenească, nu va putea în viitor despărţi ceea ce Dumnezeu a unit pentru eternitate.
       la Bucureşti, conservatorii deţineau în Adunarea electivă 46 de voturi din 72. La îndemnul liberalilor radicali 30.000 de oameni se aflau în preajma Adunării.
       I.G. Valentineanu arăta: „poporul era gata să năvălească în Cameră, să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”. Deputatul Vasile Boerescu, a propus în şedinţa secretă din 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost acceptată în unanimitate.
      Dubla alegere a lui Al. Ioan Cuza a făcut posibilă unirea deplină a Principatelor, a inaugurat o domnie ce stă sub semnul reformelor modernizatoare în toate domeniile vieţii publice.

Unirea din 1859