Prima pagină Istoria universală Istoria românilor Miscelaneea Resurse elevi Resurse profesori
ist_ro

     Spre deosebire de Ţara Românească unde a funcţionat modelul occidental, în Transilvania nu au existat societăţi secrete de tipul celor din Europa Restauraţiei şi a reformelor care au pregătit spiritul public pentru revoluţie promovând tactica de conspiraţie şi complot.
     Elita românească din Transilvania a fost puternic marcată de reformismul iosefinist în primul rând, cu toate prelungirile sale ulterioare ceea ce a conferit militantismului politic românesc o notă aparte de legalism, dinasticism, un caracter petiţionar.
     Societatea românească de aici nu a fost educată pentru revoluţie, elita politică nu a avut o idee clară, un scenariu elaborat fiind lipsită de experienţă şi de o tradiţie de viaţă politică organizată. Lipseau clasa politică şi instituţiile politice româneşti. Statutul românilor ca naţiune, excluşi din constituţia medievală, i-a menţinut în afara sistemului politic din Transilvania sau din Ungaria.
din punct de vedere politic şi administrativ, blocul etnic românesc era divizat. Românii din Banat şi comitatele vestice aparţineau de Ungaria şi beneficiau de un statut politic şi confesional diferit de al românilor din Principatul Transilvaniei
din punct de vedere bisericesc, românii ortodocşi se aflau sub jurisdicţia mitropoliei sârbe din Karlovitz, iar românii greco-catolici sub jurisdicţia arhiepiscopului primat al Ungariei.
în plan ideologic, generaţia paşoptistă a fuzionat într-o concepţie organică şi pragmatică liberalismul cu naţionalismul legitimând dreptul la existenţă politică în numele ideilor democratice triumfătoare în Europa după revoluţia franceză.

 

     Exersat mai ales pe teren cultural şi confesional până la 1848 militantismul românesc paşoptist încorporează diverse tipuri de comportament politic. În desfăşurarea revoluţiei române din Transilvania şi Banat s-au individualizat distinct două planuri ilustrând două tipuri specifice de comportament politic în cadrul revoluţiei democratice: cel ţărănesc tradiţional şi cel liberal-democratic, al elitei intelectuale şi burgheziei. Integrarea ţărănimii în revoluţia democratică s-a realizat potrivit mentalităţii tradiţionale ţărăneşti în formele specifice răscoalelor medievale, manifestându-se local, atomizat.
manifestarea revoluţionară a ţărănimii a precedat-o pe cea a elitelor desfăşurându-se în prelungirea mişcărilor ţărăneşti ce au bulversat Principatul încă din 1846 cu deosebire în Munţii Apuseni.
a fost cea mai puternică mişcare ţărănească de la începutul anului 1848 ce s-a intensificat din martie şi sub influenţa legislaţiei liberale a dietei maghiare din 18 martie care a desfiinţat în Ungaria robotele, dijma, jurisdicţia feudală, declarându-i pe iobagi proprietari pe pământurile urbariale.
     Împotrivirea nobilimii faţă de legislaţia agrară a revoluţiei maghiare a provocat o serie de răscoale şi mişcări ţărăneşti declanşate mai întâi în comitatele vestice ce aparţineau Ungariei extinse apoi pe întreg teritoriul Transilvaniei. Alături de revendicările cu caracter social, mişcările ţărăneşti dezvoltă şi o componentă politică ce se precizează treptat în perioada martie-mai 1848.
     În al doilea plan al revoluţiei române s-a manifestat elita burgheză, ecleziastică şi intelectuală care în primele luni ale evenimentelor revoluţionare a prelungit tradiţia legalistă, petiţionară din perioada din  anterioară anului 1848.
manifestările elitei româneşti în luna martie şi la începutul lui aprilie, sub impresia revoluţiei din oraşele imperiului, au fost lipsite de unitate, oscilante sau contradictorii uneori, în absenţa unui centru de conducere şi coordonare a acţiunilor politice.
izbucnirea revoluţiei în monarhia austriacă a surprins mişcarea politică românească politică românească neorganizată, divizată ca urmare a conflictului dintre o nouă generaţie politică laică şi ierarhia clericală.

George Bariţ

     Elita românească şi revoluţia maghiară
     Revoluţia europeană şi în special cea din Imperiul austriac s-a bucurat de simpatii declarate în cercurile româneşti. Gazetele lui George Bariţ şi Timotei Cipariu exprimă adeziunea românilor la cauza revoluţiei democratice europene. Inevitabil, elita românească trebuia să se exprime în raport cu programul revoluţionar maghiar, cu atitudinea cercurilor imperiale, a populaţiei maghiare şi germane.
     Programul revoluţiei maghiare din 15 martie 1848 aplicat prin legile dietei de la Bratislava conţinea suficiente puncte de atracţie pentru o elită sensibilă la principiile liberalismului.
programul democratic al revoluţiei din Ungaria recunoaşte libertăţile individuale ale omului şi cetăţeanului dar nu şi individualităţile naţionale din Ungaria, impunând folosirea exclusivă a limbii maghiare ca limbă a statului, uniunea Transilvaniei cu Ungaria condiţionată de acordul dietei transilvane precum şi a comitatelor din Partium.
legile din martie, din Ungaria, proclamau înlăturarea absolutismului, constituţie pentru Ungaria, guvern responsabil, desfiinţarea cenzurii, egalitatea în drepturi, impozabilitate generală.
recunoaşterea guvernului responsabil maghiar şi sancţionarea de către împărat a legilor dietei Ungariei au întărit opinia favorabilă revoluţiei maghiare împărtăşită de burghezia, intelectualitatea şi nobilimea maghiară, de reprezentanţii saşilor şi ai secuilor şi de o parte a elitei laice şi ecleziastice româneşti.
     După o manifestare comună a naţiunilor Transilvaniei împotriva absolutismului pentru libertăţi democratice şi libertate socială, treptat, încep să se individualizeze programe naţionale distincte pentru fiecare grup etnic din Transilvania şi Banat care conduc, inevitabil, la orientări diferite, uneori divergente, ce particularizează manifestările diferitelor grupuri naţionale.
atitudinile nu au fost unitare nici în interiorul grupurilor naţionale, ceea ce conferă evenimentele din Transilvania şi Banat o mare complexitate.
dacă ungurii şi secuii aderă la idealurile revoluţiei maghiare, cei mai mulţi români, saşi, şvabi şi sârbi vor adopta o poziţie diferită, contrară unor puncte din programul revoluţiei maghiare.

Simion Bărnuţiu

     Acţiuni politice în lunile martie-aprilie 1848
     Primele acţiuni ale elitei româneşti, care încep să exprime o conduită distinctă, conformă intereselor naţiunii române, se manifestă în cadrele legalităţii prin memorii şi petiţii elaborate pe plan local, în diferite centre, fără o conduită românească distinctă.
o tactică şi un program unitar în contextul evenimentelor din imperiu, le-au constituit consfătuirile politice din luna martie de la Blaj, Cluj, Tg. Mureş, Abrud, Braşov.
     De la începutul lunii aprilie se cristalizează o tendinţă nouă în cercurile politice româneşti, abandonarea consfătuirilor restrânse ale inteligenţei în favoarea unor adunări populare mai largi care să testeze atitudinea poporului faţă de revoluţie şi să dea mai multă greutate revendicărilor româneşti.
la Blaj s-a hotărât convocarea unei adunări româneşti în Dumineca Tomii, iar la Cluj s-a elaborat o petiţie în numele naţiunii române către viitoarea dietă a Transilvaniei, reprezentând o primă platformă-program care a fost prezentată populaţiei în adunările populare organizate în Munţii Apuseni la începutul lunii aprilie.
     În Banat şi părţile vestice, conferinţele politice dezbat probleme specifice acestor provincii autonomia Banatului, separaţia bisericească de mitropolia sârbă din Karlovitz, organizarea unei mitropolii ortodoxe româneşti.
întrunirea acestor adunări cu participare populară, la iniţiativa elitei politice, marchează începutul procesului de organizare a naţiunii române în contextul revoluţiei din imperiu ce viza fuziunea celor două planuri pe care s-au manifestat românii în contextul evenimentelor revoluţionare.
manifestările elitei din lunile martie-aprilie demonstrează ataşamentul ei la tactica legalistă, mai ales că şi celelalte naţiuni din Transilvania chiar şi revoluţia din Ungaria s-au menţinut pe atare coordonate în relaţiile cu dinastia de Habsburg.
     Un rol important in procesul de clarificare politică şi ideologică, pentru unificarea programului şi stabilirea unei conduite unitare a românilor în contextul revoluţiei din imperiu, l-au avut manifestele-program. Decisiv în acest sens a fost manifestul lui Simion Bărnuţiu, „Provocaţiune”, care a precizat poziţia românilor faţă de programul revoluţiei maghiare şi a enunţat principalele obiective naţionale.
manifestul a respins unirea Transilvaniei cu Ungaria până la recunoaşterea românilor ca naţiune cu drepturi politice, aprobarea congresului naţional românesc şi desfiinţarea iobăgiei.
     Reluând ideea recunoaşterii naţiunii române, manifestul lui Aron Pumnul, de la începutul lunii aprilie, avansa ideea întrunirii unei adunări naţionale a românilor, care să stabilească poziţia naţiunii lipsită de reprezentanţi în dietă şi în instituţiile politice.
     Câştigă astfel teren ideea organizării acţiunii politice româneşti pe coordonate programatice şi tactice încredinţând adunării naţionale reprezentative coordonarea luptei românilor pentru realizarea programului naţional. Aceasta îşi asumă unificarea comportamentelor diferite până acum ale ţărănimii şi ale elitei, a ideologiei, programului şi tacticii româneşti.
     Tactica legalistă a dominat şi adunările naţionale româneşti. O primă exersare a idei de organizare o reprezintă adunarea de la Blaj din 18/30 aprilie întrunită în pofida interdicţiei autorităţilor cu scopul de a testa atitudinea poporului, modul în care se solidarizează cu ideologia şi programul elitei. Ea a pregătit marea adunare naţională din mai.
     Dejucând manevrele autorităţilor care au încercat scindarea românilor aprobând două adunări ţinute pe baze confesionale, consfătuirea politică din 8 mai de la Sibiu a decis întrunirea unei singure adunări naţionale indiferent de confesiune realizând unitatea în mişcarea românească prin adoptarea punctului de vedere al lui Simion Bărnuţiu şi abandonarea unor tendinţe unioniste (în raport cu Ungaria) susţinute de unii lideri români.
în prima adunare naţională de la Blaj începe procesul de organizare a naţiunii române şi de fuzionare a celor două planuri pe care s-au manifestat românii până acum.

     A doua adunare de la Blaj (mai 1848)

     
Linia politică a naţiunii române a fost prezentată de Simion Bărnuţiu în discursul din 2/14 mai 1848 rostit în catedrala Blajului în faţa intelighenţei reunită din toate zonele româneşti.
Bărnuţiu respingea ideea de naţiune politică şi limba oficială maghiară propuse de revoluţia maghiară pledând pentru dreptul la existenţă liberă şi egală a naţiunilor din Transilvania.
exprimând într-o formulă incipientă dreptul naţiunii române ca naţiune majoritară în Transilvania la autodeterminare Bărnuţiu avea în vedere teritoriul, dreptul şi puterea naţională cerând adunării să proclame „libertatea şi independenţa naţiunii”.
discursul a susţinut teza potrivit căreia „Ardealul e proprietatea adevărată a naţiunii române” în temeiul dreptului istoric şi al majorităţii ce o reprezintă românii reclamând organizarea naţiunii şi crearea propriilor instituţii politice, culturale, bisericeşti şi juridice. „Numai după ce va fi constituită şi organizată naţiunea română pe temeiuri egale - spunea Bărnuţiu - atunci să facă o federaţiune cu ungurii pentru apărarea comună, cum face o naţiune liberă cu o altă naţiune liberă”. 
     Petiţia naţională
     Adunarea naţională, din 3/15 mai, a cunoscut organizarea politică a românilor şi fuzionarea celor două planuri care au evoluat până acum paralel, cel ţărănesc şi cel elitar, a sistematizat în „Petiţia naţională” dezideratele generale româneşti, pe baza unei concepţii democratice despre stat şi societate în care se regăsesc principiile liberale ale constituţionalismului european şi ale democraţiei sociale.
     Act programatic fundamental al revoluţiei române şi al mişcării naţionale româneşti pentru întregul secol XIX, aceasta a pretins:
  independenţa naţiunii române şi participarea sa la viaţa politică a principatului, reprezentare proporţională în dietă, în administraţie, justiţie şi în dregătoriile militare,
 ● folosirea limbii naţionale în administraţie şi justiţie, dreptul de a convoca anual o adunare naţională, independenţa bisericilor româneşti şi egalitatea de tratament cu celelalte culte, restaurarea mitropoliei române, sinod general din cler şi mireni,
  desfiinţarea iobăgiei, a dijmei, libertatea industriei şi a comerţului, libertatea cuvântului şi a tiparului, desfiinţarea cenzurii, libertatea personală, libertatea de întrunire,
 ● 
tribunale cu juraţi, gardă naţională, dotarea clerului român din casa statului, crearea unui sistem de învăţământ românesc de toate gradele, inclusiv universitar,
 ● 
purtarea în comun a sarcinilor publice după stare şi avere,
 ● 
elaborarea unei constituţii noi pentru Transilvania printr-o adunare constituantă la care să participe toate naţiunile ţării,
 ● 
elaborarea unor coduri noi de legi după principiile moderne, libertate, egalitate, fraternitate,
 ●
 respingerea uniunii Transilvaniei cu Ungaria până la recunoaşterea politică a naţiunii române şi reprezentarea ei în forul legislativ.

     Spre deosebire de Supplex Libellus Valachorum (1791) care revendica încadrarea românilor în constituţionalismul transilvan, „Petiţia naţională” de la Blaj revendica independenţa naţiunii române şi egalitatea în drepturi cu naţiunile conlocuitoare, asumarea suveranităţii în teritoriul ei naţional prin organizarea unei puteri proprii, preliminând autodeterminarea naţiunii române.
armonizarea dezideratelor sociale şi politice pe fundamentele unei concepţii democratice în care se regăsesc încorporate drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, principiile constituţionalismului modern, integrează documentul de la Blaj in seria actelor revoluţiei democratice, europene şi naţionale.

     Instituţiile româneşti ale revoluţiei
     Adunarea a început să transpună în viaţă programul autodeterminării prin organizarea puterii naţiunii române. În împrejurările excepţionale ale anului 1848, a desemnat ca organ executiv „Comitetul Naţional” de 25 de membrii sub preşedinţia lui Andrei şaguna format din avocaţi, clerici, profesori, funcţionari, cancelişti care să coordoneze acţiunea politică românească.
     Adunarea din 3/5 – 15/17 mai a continuat linia legalistă a elitei româneşti cristalizată în acţiunile din primăvară, promovată de altfel şi de revoluţia maghiară. Compromisul realizat între Viena şi Pesta, sugestiile primite de la Bucureşti, i-au determinat pe liderii politici români să menţină formula petiţiilor către împărat şi dietă pentru a obţine recunoaşterea dezideratelor formulate de adunare.
     S-au cristalizat astfel două instituţii ale unui sistem politic românesc în Transilvania, Adunarea Naţională şi Comitetul Naţional ce prefigurau un început de organizare a naţiunii şi implicit a revoluţiei.
chiar dacă a menţinut calea legală, prin conţinutul programului său adunarea promova răsturnarea constituţionalismului medieval întemeiat pe cele trei naţiuni privilegiate, venind în întâmpinarea constituţiei austriece care susţinea egalitatea în drepturi a tuturor naţiunilor. Această atitudine indică şi tendinţa de a menţine un contact dacă nu chiar o colaborare cu revoluţia maghiară.
     Adunarea de la Blaj a realizat solidaritatea elită-popor sub lozincile programului naţional, liberal, democratic şi social, însuşite de populaţia românească. Dovadă stau mişcările ţărăneşti ulterioare adunării care asociază dezideratelor sociale o tot mai pronunţată notă politică şi naţională.

Eftimie Murgu

     Revoluţia la românii din Ungaria
     Revoluţia română din Banat şi comitatele vestice a avut în debutul ei o altă orientare determinată de particularităţile politice şi confesionale ale zonei.
     Ea a cooperat cu revoluţia din Ungaria în tentativa de a obţine autonomia politică şi confesională a românilor din Banat, formulată în programul adunării de la Lugoj, din iunie 1848.
     În dispută cu ierarhia bisericească sârbă, românii din Banat şi părţile vestice încercau să valorifice alianţa cu ungurii trimiţând deputaţi în dietă, deputaţi care au susţinut programul autonomist.
     Respingerea dezideratelor româneşti în dieta maghiară a compromis însă linia politică promovată de Eftimie Murgu şi alţi lideri din Banat şi părţile vestice, din toamnă cristalizându-se altă orientare, diferită de a revoluţiei maghiare, favorabilă cooperării cu dinastia şi cu românii din celelalte provincii ale Imperiului austriac, susţinută de familia Mocioni.

     Agravarea tensiunilor româno-maghiare in vara anului 1848
     Eşecul misiunilor româneşti la curtea imperială şi la dietă, interzicerea Comitetului Naţional de către autorităţi, sancţionarea uniunii cu Ungaria de către împărat prin care s-a transferat guvernului din Pesta decizia în chestiunea românească, au pus în eşec calea legislativă.
     După o perioadă de indecizie din partea conducerii româneşti în care nu a fost exploatată conjunctura favorabilă realizată de adunarea naţională din mai, pe fondul multiplicării nemulţumirilor ţărăneşti din cauza tergiversării rezolvării problemei iobăgiei, ca şi al reprimării sângeroase la care a fost supusă populaţia românească, încrederea în tactica legislativă începe să se clatine.
     În contextul instaurării statariului şi a tribunalelor excepţionale, al execuţiilor militare şi al recrutărilor forţate în armata maghiară, a tendinţei ministerului de război de a-şi subordona regimentele de graniţă româneşti, în diferite zone ale Transilvaniei se cristalizează un curent favorabil înarmării şi trecerii la insurecţie, stimulat de rezistenţa populară şi, mai ales, a regimentelor de graniţă faţă de unirea Transilvaniei cu Ungaria.
datorită acestei rezistenţe, unificarea politică a Transilvaniei cu Ungaria, votată în dieta ardeleană dar fără participarea românilor, nu a progresat iar românii nu au participat la alegerile de deputaţi pentru dieta Ungariei.
     Extinderea legilor din aprilie asupra Transilvaniei a rămas fără efect. Viena a întreţinut o anumită stare de confuzie, menţinând o dualitate a puterii în Transilvania.
puterea politică reprezentată de guberniu era controlată de nobilimea liberală maghiară şi gravita spre revoluţia din Ungaria, respectiv guvernul din Pesta.
autorităţile militare, reprezentate de Comanda generală, au rămas favorabile dinastiei.
colaborarea de până acum dintre autorităţile politice şi cele militare începe să se deterioreze şi apar semnele de ruptură, reflectând stadiul relaţiilor dintre Viena şi Pesta.
     După compromisul din martie raporturile guvernului din Pesta cu dinastia se înrăutăţesc treptat în condiţiile raportului de forte din imperiu. Degajarea frontului italian în urma victoriilor lui Radetzky, răscoala sârbilor şi a croaţilor împotriva guvernului din Pesta, au modificat atitudinea dinastiei faţă de evenimentele din Ungaria conducând la eşecul tratativelor purtate de Deak şi Batthiany cu oficialităţile austriece. De la criză, raporturile austro-ungare ajung în septembrie, la ruptură.
     Alături de manifestările uneori violente ale ţăranilor, un alt factor antiunionist au fost regimentele de graniţă româneşti, care şi-au precizat rezistenţa faţă de uniunea Transilvaniei cu Ungaria şi orientarea prodinastică în adunările de la Năsăud şi Orlat. Lor le-a revenit un rol important în organizarea rezistenţei româneşti faţă de uniunea cu Ungaria, în unificarea forţelor româneşti şi organizarea revoluţiei, împreună cu centrul înarmat din Munţii Apuseni, condus de Avram Iancu.
     Teritoriul regimentului de la Năsăud devine un loc de refugiu pentru românii din nordul şi nord-vestul Transilvaniei. Regimentul de la Orlat, sub influenţa Comitetului Naţional, a devenit la începutul lunii septembrie centrul iniţiativelor politice româneşti. Adunarea regimentului cu acordul Comitetului Naţional, a decis convocarea unei noi adunări naţionale la Blaj care să hotărască atitudinea românilor în noile împrejurări.

Avram Iancu

     A treia adunare de la Blaj (sept. 1848)
     A treia adunare naţională de la Blaj din septembrie 1848 reprezintă ultima fază în procesul de organizare a revoluţiei române din Transilvania şi un moment esenţial în dezvoltarea revoluţiei românilor din imperiu. A reafirmat programul din mai cu accente suplimentare de ordin social şi politic, cu o notă pronunţată de pragmatism.
     Alături de revendicările socialedesfiinţarea iobăgiei, comisie urbarială, încetarea execuţiilor militare împotriva celor ce refuzau prestarea robotelor – adunarea completează programul din mai cu o componentă politică mai bine precizată.
a început aplicarea acestui program al autodeterminării cu mijloace revoluţionare.
Adunarea din septembrie a denunţat oficial uniunea Transilvaniei cu Ungaria, proclamând ruptura cu guvernul de la Pesta şi asumarea suveranităţii asupra teritoriului românilor.
     Referitor la viitoarea organizare a Transilvaniei, adunarea a susţinut:
    ● autonomia ţării, redeschiderea dietei aleasă după proporţia grupurilor etnice,
    ● formarea unui guvern provizoriu din reprezentanţii naţiunilor desemnaţi în mod proporţional până la constituirea guvernului permanent,
     anularea alegerilor pentru dieta Ungariei,
   ● recunoaşterea constituţiei austriece ca act fundamental în organizarea şi conducerea principatului, ceea ce semnifica oficializarea alianţei cu Viena.
     Respingerea cererilor româneşti în dieta Ungariei şi votarea uniunii fără participarea românilor recunoscuţi ca naţiune şi organizaţi politic i-au determinat pe liderii acestora să se orienteze spre Austria constituţională, condusă de un guvern liberal, şi spre Casa de Habsburg care au promis autonomia provinciilor şi egalitatea naţiunilor.
     Adunarea naţională din septembrie a înaintat parlamentului austriac un memoriu ce susţinea unirea Principatelor române sub sceptrul Austriei, reluând o idee mai veche, formulată de cercurile politice moldo-muntene în primăvara lui 1848.
propunerea avansată de adunare coincidea cu demersurile similare acute de Ioan Maiorescu pe lângă parlamentul german de la Frankfurt.
     În dezvoltarea revoluţiei române, adunarea din septembrie reprezintă un moment de turnură. Ea marchează abandonarea legalismului, începutul insurecţiei, adoptarea soluţiei revoluţionare ca mijloc pentru transpunerea în viaţă a programului autodeterminării, înarmarea românilor şi organizarea Transilvaniei pe baze naţionale.
Adunarea a trecut la organizarea sistemului politic românesc, la constituirea puterii.
în cadrul sistemului prefigurat din mai, adunarea naţională şi-a asumat competenţe de ordin general, iar Comitetul Naţional reorganizat acum, un rol executiv, politic şi militar.

Josef Bem

      Instituţii politice şi militare ale revoluţiei
     La nivelul teritoriului Transilvaniei, organizarea puterii naţionale s-a făcut sub forma prefecturilor şi legiunilor, organisme politico-administrative şi militare, subordonate Comitetului Naţional.
constituite pe baza principiului separaţiei competenţelor politice şi administrative de cele militare, aceste organisme nu s-au putut organiza deplin din cauza izbucnirii războiului civil. Arondarea teritorială iniţială a suferit modificări, în funcţie de evoluţia operaţiunilor militare.
din cele 15 legiuni şi prefecturi preconizate, două nu s-au putut organiza, altele au avut o existenţă efemeră. Mai bine organizate au fost prefecturile din sudul Transilvaniei, mai apropiate de Sibiu, care au beneficiat de îndrumarea Comitetului Naţional.
organizarea administrativă a coborât până la nivelul satelor unde a funcţionat sufragiul universal la alegerea în fruntea instituţiilor locale ce amintesc de vechile structuri ale obştii săteşti. În prefecturile cu populaţie mixtă au fost asociaţi la conducere şi reprezentanţii celorlalte naţiuni ca în Munţii Apuseni sau pe Târnave.
     După izbucnirea războiului civil în Munţii Apuseni a funcţionat o instituţie excepţională, Consiliul de Război, format din prefecţi, viceprefecţi şi tribuni care au decis în marile probleme cu care se confruntau prefecturile cum au fost mobilizarea generală sau tratativele de armistiţiu.
după retragerea Comitetului Naţional în Ţara Românească din cauza ofensivei generalului polonez Iosef Bem, în primăvara anului 1849, Consiliul de Război din munţi a preluat conducerea rezistenţei româneşti şi a întregii revoluţii concentrată, de altfel, in această regiune.
     În absenţa unor mijloace rapide de comunicare, acţiunea de organizare politică şi militară a românilor a fost îndrumată de la Sibiu prin manifestele şi circularele Comitetului Naţional sau prin intermediul gazetelor româneşti, care au desfăşurat o amplă campanie de legitimare şi explicare a poziţiei românilor.
     În 6/18 octombrie, generalul Puchner făcea publică ruptura dintre Viena şi Pesta declarând ordinea instaurată de revoluţia maghiară ca „nelegitimă” şi anunţând preluarea puterii în Transilvania în numele împăratului.
În 7/19 octombrie 1848, Comitetul Naţional a adresat un mesaj de conciliere naţiunii maghiare şi secuieşti. În 20 octombrie, Comitetul Naţional a publicat manifestul prin care justifica poziţia românilor, ruptura cu guvernul şi dieta Ungariei, recunoaşterea constituţiei austriece.
     Comitetul Naţional Român interzis de autorităţile maghiare a fost recunoscut formal de Comandamentul Militar austriac sub denumirea de „Comitet de pacificaţiune” , presupunând o subordonare politică şi militară ce decurgea şi din recunoaşterea constituţiei austriece ca lege fundamentală în Transilvania.
din punct de vedere militar, subordonarea Comitetului Naţional Român faţă de autorităţile imperiale a fost mai mare.
din punct de vedere politic însă românii s-au detaşat de acestea ajungând chiar la conflicte.

     Evoluţii şi atitudini politice în toamna şi iarna anului 1848
     Adunarea din septembrie a consacrat alianţa românilor cu Austria, alianţă ce funcţiona deja în cazul slavilor din Ungaria. Comitetul Naţional a justificat în faţa opiniei publice interne şi internaţionale această atitudine mai ales că se vehicula imaginea revoluţiei române pusă în slujba reacţiunii.
până în iarnă Comitetul Naţional a realizat organizarea revoluţiei canalizând elanul elitelor şi mulţimii în direcţia organizării politice şi militare a naţiunii pentru traducerea în viaţă a programului naţional din mai, desăvârşit în septembrie.
     Blocul românesc din monarhie nu a fost unitar din punct de vedere al atitudinii politice. O parte a românilor din Banat, Crişana, Maramureş, mai puţin regimentele grănicereşti bănăţene, au colaborat cu revoluţia maghiară. Au trimis deputaţi în dieta Ungariei şi au susţinut politic sau militar revoluţia. Românii din Bucovina au avut o conduită distinctă.
Planul dacic
vehiculat în diferite variante de moldoveni sau munteni încă din primăvara anului 1848 mai ales sub forma unui stat românesc în cadrul imperiului austriac, a rămas în stadiul intenţiilor, fiind părăsit după intervenţia militară a Rusiei şi Turciei în Principatele danubiene.
     În contextul dezbaterilor din parlamentul de la Frankfurt sau în Congresul slav de la Praga pentru federalizarea Austriei pe baze naţionale, în cercurile politice româneşti se cristalizează ideea constituirii unei autonomii naţionale româneşti în imperiul habsburgic.
semnalul l-a dat Nicolae Bălcescu în discuţiile cu membrii Comitetului Naţional din noiembrie 1848 când a propus reluarea legăturilor cu românii din Banat şi Bucovina şi crearea unui corp naţional autonom românesc în monarhie.
decizia în acest sens a fost luată in adunarea de la Sibiu din 28 decembrie 1848 desfăşurată într-o nouă conjunctură marcată de reconsiderarea poziţiei dinastiei faţă de români, exprimată prin rescriptul imperial din 22 decembrie.

     Adunări şi petiţii politice între dec. 1848 apr. 1849
     Adunarea din decembrie a decis iniţierea de tratative cu bănăţenii şi bucovinenii pentru adoptarea unei conduite unitare pe baza unei platforme-program comune. Adunarea a aprobat documentul „Măsuri şi condiţii de împăciuire în viitor”, destinat a constitui o platformă pentru tratative în vederea pacificării Transilvaniei.
     Documentul pornea de la principiile autodeterminării statuate în adunarea din septembrie: anularea unirii Transilvaniei cu Ungaria, autonomia principatului, desfiinţarea guberniului şi înlocuirea lui cu un guvern provizoriu, recunoaşterea Comitetului Naţional ca instituţie permanentă, dietă compusă din reprezentanţii naţiunilor transilvănene, alegerea unui cap naţional şi organizarea unei adunări naţionale pe baza egalităţii în drepturi a naţiunilor.
     Petiţia din 25 februarie  1849 – Adunarea din decembrie a pus bazele acţiunii politice comune ale românilor din cele trei provincii la Viena în iarna anului 1849 care susţineau la curte unirea Bucovinei, Ardealului şi Banatului sub un guvern.
în perspectiva viitoarei constituţii a imperiului în curs de promulgare, deputaţii reprezentând cele trei provincii româneşti la Viena au înaintat împăratului memoriul din 25 februarie 1849, document fundamental pentru înţelegerea stadiului la care a ajuns procesul de organizare politică a naţiunii.
în esenţă memoriul cerea unirea românilor din statul austriac într-o singură naţiune independentă sub sceptrul Habsburgilor, parte întregitoare a monarhiei semnificând opţiunea politică a românilor pentru federalizarea imperiului după principii naţionale.
memoriul revendica
       administraţie naţională independentă, politică şi bisericească, întrunirea congresului naţional românesc pentru alegerea unui cap bisericesc de sine stătător,
    ● 
organizarea administraţiei în comunele şi cercurile româneşti, organizarea şcolilor şi a instituţiilor de învăţământ, folosirea limbii române în chestiunile privitoare la români,
      ● 
adunarea naţională anuală pentru discutarea tuturor problemelor româneşti,
      ● 
reprezentarea proporţională a naţiunii în parlamentul austriac,
      ● 
înfiinţarea unui organism al naţiunii române pe lângă guvernul imperial pentru reprezentarea intereselor naţionale.
memoriul a realizat, în ultima fază a revoluţiei române, unificarea programului politic naţional; pentru întâia oară din martie 1848, românii aveau un program politic unic, fundamentat pe principiile federalismului etnic, comparabil din acest punct de vedere cu proiectele cehilor, sârbilor sau altor popoare din imperiu.
     „Petiţia naţiunilor  unite – Respingerea propunerilor federaliste în constituţia austriacă din 4 martie 1848 care nu oferea decât vagi promisiuni de egalitate pentru toate naţiunile, a nemulţumit popoarelor imperiului, favorizând acţiunea lor politică unitară împotriva manevrelor Vienei.
la 26 aprilie 1849, românii, sârbii şi slovacii înaintează împăratului o petiţie comună cunoscută sub denumirea de „Petiţia naţiunilor unite” unde era solicitată recunoaşterea independenţei poporului slovac şi delimitarea teritoriului propriu care să nu mai fie dependent de Ungaria, unirea tuturor românilor din imperiu şi formarea unei ţări proprii, delimitarea Voivodinei şi afilierea ei la Croaţia, Slovenia şi Dalmaţia.
acest document va sta la baza viitoarei colaborări ale naţiunilor din Imperiul austriac.

     Rezistenţa militară din Apuseni; tentative de împăcare cu revoluţia maghiară
     Efortul deputaţilor români la Viena pentru a obţine recunoaşterea autonomiei naţionale se întemeia pe rezistenţa militară a românilor din Transilvania împotriva armatelor revoluţiei maghiare ce au invadat principatul la sfârşitul anului 1848 pentru a desăvârşi unirea Transilvaniei cu Ungaria.
rezistenţa militară românească desfăşurată alături de operaţiunile armatelor imperiale care au înglobat şi legiunile româneşti constituia un serios argument pentru liderii români în susţinerea cererilor la Viena.
guvernul maghiar face apel la generalul polonez Bem care a reuşit să cucerească o mare parte a Transilvaniei cu excepţia zonei Munţilor Apuseni unde nobilimea maghiară a dezlănţuit o cruntă represiune împotriva românilor. S-au înfiinţat tribunalele de sânge sub conducerea comisarului Lajos Csany.
victoriile generalului Bem în Transilvania au obligat armatele imperiale să se retragă în Bucovina sau în Principatele dunărene.
singura rezistenţă ce a rămas în Transilvania a fost cea românească din Munţii Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu şi a Consiliului de Război. Încercările repetate din mai multe direcţii de a sparge apărarea din munţi s-au soldat cu eşecuri.
     Tentativele de cooperare sau de pacificare între maghiari şi români avansate în 1848 au fost reluate în primăvara şi vara lui 1849 în contextul încheierii alianţei Austriei cu Rusia şi al perspectivelor iminentei intervenţii militare ruseşti.
în vara anului 1849 trupele imperiale şi ţariste pătrund în Transilvania; în această situaţie, guvernul maghiar acceptă să desfăşoare tratative cu conducătorii revoluţiei române din Transilvania.
emigraţia românească din Franţa şi-a făcut un merit incontestabil din medierea conflictului dintre cele două revoluţii. Tentativele de conciliere au fost avansate din două direcţii:
     ● au iniţiat tratative direct ofiţerii maghiari Csutak, Simonffy şi deputaţii români în parlamentul Ungariei, Dragoş şi Gozman cărora le-au răspuns I. Buteanu şi Avram Iancu.
    ● cea mai solidă campanie de pacificare a desfăşurat-o emigraţia română din Franţa la sugestia liderului emigraţiei poloneze, Adam Czartoryski şi a cercurilor occidentale care au susţinut ideea federalizării slavilor, românilor şi ungurilor împotriva Rusiei.
     Dezamăgirile produse în rândul popoarelor din imperiul austriac de Constituţia din 4 martie 1849 au favorizat tratativele de conciliere. Acestora li s-a dedicat şi Bălcescu în vara anului 1849 în discuţiile purtate cu liderii revoluţiei maghiare la Debreţin.
în urma lor la 2/14 iulie 1849 la Seghedin se semnează „Proiectul de pacificare”, iar dieta Ungariei a votat la 29 iulie legea naţionalităţilor prin care acordă unele drepturi politice românilor..
ca urmare Avram Iancu a acceptat ca forţele române să rămână neutre în conflictul dintre forţele armate ruseşti care au intrat în Transilvania şi armata maghiară.
pacificarea s-a realizat însă prea târziu, armata rusă dădea ultimele lovituri unităţilor revoluţionare maghiare în curs de destrămare; la 13 august, armata maghiară a capitulat la Șiria.

Adunarea de la Blaj 1848
Adunarea de la Blaj de pe Câmpia Libertăţii (3-5/15-17 mai 1848)