Singura provincie românească în care protagoniştii evenimentelor din 1848 au avut un model – cel francez – şi o concepţie clară despre revoluţie a fost Ţara Românească. Aici „Frăţia” a pregătit opinia publică, o minoritate revoluţionară activă a formulat planul şi programul revoluţiei.
exilul francez, participarea la evenimentelor din 1848 de la Paris, tratativele cu revoluţionarii francezi şi cu emigraţia polonă au favorizat asumarea căii revoluţionare în Ţara Românească.
planul revoluţiei a fost dezbătut în 8/20 martie la întrunirea moldo-muntenilor la Paris care a decis izbucnirea revoluţiei române simultan în cele două provincii.
     Pregătirea şi izbucnirea revoluţiei
     Declanşarea mişcării din martie în Moldova şi reprimarea ei de regimul Sturdza, fără aportul emigraţiei moldovene, au făcut ca numai în Ţara Românească să se exerseze modelul şi planul dezbătut la Paris.
grupul de exilaţi munteni de la Paris a revenit în ţară şi a acţionat în numele „Frăţiei”, până la declanşarea revoluţiei, pe două planuri, politic şi militar.
     Pe plan politic a realizat alianţa cu gruparea lui Heliade, negustori, intelectuali şi o parte a boierimii liberale, constituind comitetul revoluţionar, însărcinat să pregătească planul insurecţiei şi actele sale programatice.
comitetul a formulat „Proclamaţia” şi tactica insurecţiei, marcate de ideea compromisului dintre forţele angajate în alianţă, sub semnul solidarităţii naţionale.
proclamaţia a dat o interpretare naţională conceptului de popor, în sensul de naţiune, care reuneşte toate categoriile sociale, inclusiv boierimea, pledând pentru o solidaritate şi nu pentru confruntarea între clase.
     A doua direcţie, militară, a urmărit atragerea unor ofiţeri sau unităţi în favoarea revoluţiei, pentru răsturnarea regimului existent. În sensul accepţiunii generale în Europa, protagoniştii evenimentelor din Ţara Românească au înţeles prin revoluţie răsturnarea guvernului şi a regimului existent şi edificarea unuia nou.
deşi în comitetul revoluţionar s-a acceptat compromisul între forţele participante, o minoritate a sa a susţinut şi soluţionarea unui program social mai radical.
chiar dacă pregătirea revoluţiei relevă o serie de imperfecţiuni, aceasta a avut un plan de insurecţie, o componentă militară, un program în numele căruia a izbucnit şi a instaurat propriul regim politic.
     Planul insurecţiei prevedea izbucnirea ei simultană în 9/21 iunie 1848 în patru centre, în judeţele Prahova, Vâlcea, la Islaz şi la Bucureşti.
la această dată ea a izbucnit numai la Izlaz din cauza represaliilor regimului Bibescu.
în 9/21 iunie, la Islaz, s-a desfăşurat o adunare populară, la care a participat şi miliţia favorabilă revoluţiei, unde Heliade a citit „Proclamaţia”, programul, şi s-a constituit un guvern provizoriu.
participanţii de la Islaz s-au îndreptat apoi prin Caracal spre Craiova, unde populaţia depune jurământul pe programul de la Islaz.
     În Bucureşti, insurecţia s-a declanşat în 11/23 iunie, când populaţia oraşului şi ţărănimea din împrejurimi au asaltat palatul domnesc, obligând pe domnitor să sancţioneze „constituţia” şi să accepte un nou guvern.
     În noaptea de 13/25-14/26 iunie, domnitorul Bibescu a abdicat şi a fugit în Transilvania, încredinţând puterea unui guvern provizoriu, prezidat de mitropolitul Neofit, format din Ion Heliade Rădulescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, Gheorghe Scurtu, ca membri şi Nicolae Bălcescu, Alexandru C. Golescu, C.A. Rosetti, Ion Brătianu ca secretari. Aceasta a încredinţat puterea executivă unui minister constituit după structura celui regulamentar.
     În 15/27 iunie, programul revoluţionar, ce cuprinde 22 de articole, a fost expus în faţa populaţiei adunată pe Câmpia Filaretului numită de atunci Câmpia Libertăţii.
     Proclamaţia de la Islaz   
     Proclamaţia elaborată de comitetul revoluţionar înainte de izbucnirea revoluţiei şi prezentată la Islaz, numită atunci „constituţie”, a fost în realitate o declaraţie de drepturi, pe baza căreia urma să se elaboreze o constituţie.
ea dă o largă extensie dreptului la libertate, înscriind: emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, emanciparea izraeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi, libertatea tiparului, a cuvântului şi a întrunirilor, libertatea învăţământului.
     Proclamaţia înscrie:
     ● principiul egalităţii, concretizat în egalitatea drepturilor politice şi civile, desfiinţarea rangurilor titulare, egalitatea în materie fiscală, de învăţământ şi între sexe;
     ● principiul fraternităţii, chemându-i pe toţi locuitorii „la aceleaşi drepturi şi datorii într-o patrie dreaptă, înfloritoare”; ideea înfrăţirii oamenilor şi a colectivităţilor sub semnul solidarităţii naţionale a fost o idee dominantă a revoluţiei muntene, foarte bine exprimată de Heliade în „Proclamaţie”.
     ● prevederi menite să înlocuiască vechiul regim politic cu unul nou, ce prefigurează un regim politic democratic, întemeiat pe principii liberale; în primul rând, acesta trebuia să se întemeieze pe o constituţie elaborată de o adunare constituantă, pe baza principiilor înscrise în proclamaţie.
     Instituţiile centrale ale statului preconizate erau:
       ●  Adunarea generală, compusă din reprezentanţii tuturor stărilor societăţii, şi
       ●  domnul, responsabil, ales pe 5 ani, din toate stările societăţii.
     La nivel local, se propune principiul descentralizării administrative şi denumirea de funcţionar public.
     Alte prevederi ale Proclamaţiei prevedeau:
       ●  contribuţie generală, bancă naţională,
       ●  învăţământ general, egal şi gratuit în limba naţională,
       ●  desfiinţarea pedepsei cu moartea şi bătaia,
       ●  autonomie administrativă şi legislativă,
       ●  abolirea Regulamentului organic.
     Din motive de ordin tactic nu a vizat deschis problema raporturilor cu Poarta (Turcia şi Rusia numiseră comisari în Ţările Române cu misiuni de informare, iar în Basarabia erau concentrate trupe ţariste).
     Proclamaţia este o declaraţie de principii şi nu un program de organizare pe baze noi şi în forme noi a unui nou tip de stat şi conţine elemente esenţiale ale unui sistem constituţional, inclusiv o declaraţie de drepturi.
este o etapă prealabilă constituţiei, constituind o proclamaţie-program, forma iniţială a ceea ce urma să fie prima constituţie din istoria noastră.     

Nicolae Balcescu
Nicolae Bălcescu

     Guvernul provizoriu a început să organizeze noul regim politic emanat de revoluţie, preocupat să soluţioneze în primul rând problema puterii.
în 13/25 - 14/26 iunie a făcut primele numiri de administratori de judeţe dar nu a reuşit să înlocuiască integral vechea administraţie şi aparatul judecătoresc.
doar în 6 şi 17 judeţe a reuşit să instituie o administraţie favorabilă noului regim, singură Oltenia fiind sigură din acest punct de vedere.
     Abdicarea domnului Bibescu a lăsat nerezolvată problema puterii. Părăsind ţara acesta a lăsat puterea guvernului constituit în urma insurecţiei.
     După o serie de şovăieli şi căutări, revoluţia a început organizarea noului regim, s-a constituit guvernul provizoriu, organ colegial, cu un preşedinte, 5 membri cu drept de vot deliberativ şi 4 membri secretari de stat cu drept de vot consultativ, amintind formula directoratului francez.
     Guvernul provizoriu exercita plenitudinea puterii – executivă şi legislativă – în lipsa unui corp reprezentativ. Era o instituţie cu caracter extraordinar şi competenţă proprie, cu misiunea de a organiza noul regim pe baza celor 22 de puncte ale proclamaţiei.
statul se conducea prin decrete ale guvernului provizoriu.
Ministerul care era o instituţie distinctă, subordonată guvernului provizoriu, a rămas în vechea organizare regulamentară, cu atribuţii reprezentative.
comisarii de propagandă reprezentau o instituţie echivalentă cu cea a comisarilor Convenţiei din Revoluţia Franceză. Ei au fost numiţi din primele zile ale revoluţiei la iniţiativa lui Nicolae Bălcescu.
     Decretul din 24/6 iulie care constituia oficial instituţia comisarilor, consfinţea o practică deja existentă. Potrivit instrucţiunilor guvernului cu privire la atribuţiile comisarilor, aceştia trebuiau să expliciteze Constituţia în faţa poporului, să organizeze gărzile naţionale în judeţe, alegerile pentru Adunarea Constituantă, să supravegheze administraţia locală şi să înlăture elementele şovăitoare.
funcţionau 3-5 comisari pe judeţ, majoritatea tineri aparţinând cercurilor intelectuale sau burgheze, unii cu studii în Occident.
o pondere însemnată în corpul comisarilor au avut-o ardelenii refugiaţi în Principate, care ulterior vor deveni lideri marcanţi ai revoluţiei în Transilvania.
     Garda naţională a fost creată după modelul francez prin decretul din 14/26 iunie, dar organizarea ei avansa greu ca şi constituirea armatei de voluntari care înlocuia miliţia.
     Proclamaţia prevedea întrunirea Adunării Constituante cu misiunea de a elabora noua Constituţie. Divergenţele cu privire la caracterul votului pentru alegerea deputaţilor (cenzitar sau universal) au amânat organizarea alegerilor şi instituţia nu s-a putut constitui.
     Încă din primele zile guvernul a trecut la aplicarea programului revoluţiei. A legiferat egalitatea în drepturi cu ceilalţi locuitori a evreilor şi a populaţiei de altă credinţă decât cea a majorităţii, a decretat desfiinţarea bătăii şi a pedepsei cu moartea, desfiinţarea rangurilor boiereşti şi eliberarea deţinuţilor politici, a instituit principiile de libertate, egalitate, fraternitate ca principii ale noului regim.
     În 14/26 iunie a decretat desfiinţarea cenzurii în principat ceea ce a făcut posibilă multiplicarea presei politice reprezentând diferitele fracţiuni sau grupuri sociale angajate în revoluţie: Pruncul Român”, „Poporul Suveran”, „Amicul Comercianţilor”, „Învăţătorul Satului”, „Reforma”, „România”, „Naţionalul.
guvernul a dat un decret privind culorile steagului naţionalalbastru, galben, roşu – cu deviza „Dreptate - Frăţie” şi a proclamat eliberarea robilor boierilor.
     Chestiunea agrară a provocat disensiuni şi divergenţe în guvernul provizoriu ilustrând fragilitatea compromisului realizat în primăvara anului 1848 de comitetul revoluţionar. Disensiunile au fost determinate de opiniile divergente în privinţa momentului şi a condiţiilor în care trebuia aplicat punctul 13 din proclamaţie.
o minoritate, în frunte cu Bălcescu, susţinea aplicarea imediată, în timp ce majoritatea, în frunte cu Heliade, susţinea amânarea unei soluţii până la întrunirea adunării constituante, singura îndreptăţită în opinia lui Heliade să dea o soluţie în problema agrară.
     Decretul din 16/28 iunie lăsa neschimbate relaţiile dintre proprietari şi clăcaşi până la întrunirea Constituantei. Concomitent, o proclamaţie către săteni în foi volante aflată în contradicţie cu decretul, desfiinţa claca, lucrul la şosele, dar ea a fost anulată în 21 iunie printr-o nouă proclamaţie către ţărani care le cerea să-şi îndeplinească obligaţiile către proprietari.
     Articolul 13 al Proclamaţiei” reflectă compromisul şi situaţia de tranziţie în această chestiune.
modul în care a fost formulat - Emanciparea clăcaşilor ce se fac proprietari prin despăgubire” - indică faptul că a fost recunoscut caracterul servil al regimului agrar dar respinge teza vehiculată în epocă a dreptului istoric al ţăranului asupra pământului.
de asemenea, recunoştea legitimitatea istorică a marii proprietăţi şi obligaţia de a fi despăgubită pentru pământul acordat ţăranilor.
     În 1848 protagoniştii revoluţiei nu au avut o soluţie clară în problema agrară ci numai una de principiu. Soluţia exproprierii a provocat discuţii în tabăra revoluţionară. Majoritatea au conceput rezolvarea problemei agrare fără expropriere nu împotriva proprietarilor ci cu concursul lor.
cele mai ample discuţii au avut loc în „Comisia proprietăţii” unde Ion Ionescu de la Brad a susţinut exproprierea pentru împroprietărirea ţăranilor reuşind să cristalizeze o opinie favorabilă acestei soluţii.
     Comisia proprietăţii a fost înfiinţată prin decretul din 9/21 iulie dintr-un număr egal de deputaţi, ai ţăranilor şi boierilor (câte unul pentru fiecare judeţ) cu misiunea de a pregăti proiectul de lege care urma a fi supus constituantei, în spiritul art. 13.
şi-a început lucrările în 9/21 august şi a lucrat în nouă şedinţe până în 19/31 august când a fost dizolvată. În şedinţa a şasea a votat împroprietărirea prin despăgubire dar propunerile concrete formulate au fost respinse.
     
Politica externă a regimului revoluţionar
     Pe plan extern, revoluţia şi-a propus abolirea formelor de limitare a suveranităţii de stat a Ţării Româneşti şi promovarea unor relaţii internaţionale pe picior de egalitate cu alte state. În acest scop a creat organismul menit să realizeze aceste obiective înlocuind secretariatul statului cu „ministerul treburilor din afară” care a şi început să exercite dreptul de a întreţine relaţii directe cu alte state.
     Guvernul provizoriu a acreditat agenţi diplomatici în exterior:
       ●  Dumitru Brătianu pe lângă guvernele Ungariei şi Austriei ulterior i s-a dat plenipotenţă şi pentru toate puterile europene;
       ● 
I. Maiorescu pe lângă parlamentul german de la Frankfurt,
       ● 
A.G. Golescu la Paris
       ● 
I. Ghica la Constantinopol.
a propus de asemenea marilor puteri stabilirea de relaţii diplomatice.
     Preocuparea principală a guvernului provizoriu a fost recunoaşterea internaţională a noului regim. În mod expres, consulii străini şi Turcia nu au recunoscut guvernul provizoriu dar prin relaţiile ce le-au întreţinut cu aceasta au acceptat „de fapt” noua realitate.
Locotenenţa domnească, în schimb, a fost recunoscută „de jure” de către Poartă şi consulii puterilor străine de la Bucureşti.
     O altă direcţie promovată pe plan extern de guvernul provizoriu a fost modificarea statutului juridic internaţional al ţării:
     ● a impus exercitarea deplină a suveranităţii statului român în teritoriul său, ceea ce semnifică desfiinţarea jurisdicţiei consulare,
     ● a precizat competenţele ministerului de externe, similare cu cele ale reprezentantul ţării la Constantinopol, ce a avut prin asimilare statut de agent, ceea ce însemna afirmarea individualităţii politico-juridice a statului român,
     ● a fost restaurată funcţia de apărare a statului prin măsurile luate pentru organizarea armatei,
     ● autoritatea de stat românească a avut iniţiative pe plan extern.

     Regimul politic a suferit modificări ca urmare a intervenţiei militare turceşti. Intrat în ţară la 19/31 iulie în fruntea unui corp de armată, Suleiman paşa a condamnat revoluţia şi instituţiile pe care le-a creat nerecunoscând regimul politic instaurat în Ţara Românească. A condiţionat începerea tratativelor de constituirea unei locotenenţe domneşti.
      Adunarea populară de pe Câmpia Libertăţii a proclamat Locotenenţa din 6 membri (fostul guvern provizoriu) dar ea a fost respinsă de turci care au admis numai o Locotenenţă de 3 membri conform prevederilor Regulamentului organic ceea ce semnifica revenirea la legalitatea regulamentară.
     Locotenenţa domnească formată din 3 membri - Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Christian Tell - a fost anunţată oficial la 28 iulie/9 august pe Câmpia Libertăţii. Ea fost recunoscută de Suleiman-paşa şi de consulii străini care au şi reluat relaţiile oficiale cu Ţara Românească.
Locotenenţa a acceptat propunerea lui Suleiman de a modifica în punctele cele mai radicale Constituţia ce urma a fi prezentată sultanului spre aprobare – o gravă atingere adusă autonomiei recunoscute pe plan internaţional.
     O comisie din patru persoane a fost desemnată să prezinte la Constantinopol modificările Constituţiei. Propunerile acestea au fost respinse, iar la propunerea Rusiei Suleiman-paşa a fost înlocuit cu Fuad-paşa pentru a restabili situaţia la Bucureşti.
la 18 septembrie 1848, în cadrul unei mari adunări, au fost arse la Bucureşti copii ale Regulamentului Organic şi Arhondologiei.
la 13 / 25 septembrie, în condiţiile în care trupele turceşti pătrundeau în Bucureşti iar cele ţariste înaintau spre Focşani, mii de locuitori al Bucureştiului erau pregătiţi să oprească intervenţia străină.
pe Dealul Spirii are loc o ciocnire între soldaţii turci şi o companie de pompieri condusa de Pavel Zăgănescu.
     Rezistenţa armată nu a fost posibilă din cauza lipsei armelor şi a muniţiilor. Manifestaţiile populare nu l-au putut împiedica pe Fuad să ocupe capitala Bucureştiul şi să aresteze peste 200 fruntaşi.
în 15/27 septembrie au intrat în principat şi trupele ţariste in frunte cu Lüders. Fuad a anunţat restaurarea Regimului regulamentar şi numirea caimacamului Cantacuzino.

rev45
Prezentarea „constituției” la București - 27 iunie 1848
(desen publicație germană - autor necunoscut)