Revoluţia română din 1848-1849 reprezintă un moment de cotitură a epocii moderne în istoria naţională, ea fiind a fost rezultatul procesului de evoluţie firească a societăţii româneşti. Desfăşurată pe provincii istorice, revoluţia a fost marcată de o deplină solidaritate naţională reliefată de programele revoluţionare şi marile adunări populare.
     Programul revoluţiei a cuprins, practic, toate marile probleme ale epocii:
       ●  aspiraţiile de unitate şi emanciparea naţională ale românilor,
       ●  asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, de sorginte modernă, ale omului,
       ●  rezolvarea problemei agrare.
     Dezideratul românilor – unitatea naţională – este pus acum în atenţia Europei. Conştiinţa naţională manifestată în cadrul fiecărei provincii aflate fiecare sub stăpânire străină se încadrează, ca şi în cazul altor popoare din Europa, în mişcarea de redeşteptare naţională.  
     Procesul revoluţionar a avut anumite trăsături specifice: moderaţie şi prudenţă în Moldova, radicalism în Transilvania, compromisul de acţiune în Ţara Românească.
     Colaborarea social-politică a numeroase forţe şi categorii sociale a permis anihilarea forţelor contrarevoluţionare, rol important având masele populare.
      Revoluţia din Ţara Românească, deşi a oscilat în privinţa limitelor suveranităţii de stat între autonomie şi independenţă, a creat, pentru scurt timp, un nou subiect de drept internaţional, în măsură să-şi precizeze singur poziţia internaţională.
spre deosebire de statutul internaţional al guvernului provizoriu, statutul Locotenenţei se caracterizează prin încălcarea autonomiei interne, restaurarea parţială a jurisdicţiei consulare, limitarea într-o mai mare măsură a suveranităţii.
în scurta perioadă cât a funcţionat regimul instaurat de revoluţie, statul român a desfăşurat o politică externă în conformitate cu propriile interese, a întreţinut prin ministerul de externe relaţii pe picior de egalitate cu alte state, a afirmat individualitatea politico juridică a statului român, în parte recunoscută şi de puteri.
     Revoluţia română din Transilvania s-a exercitat împotriva ordinii de drept instaurată de revoluţia maghiară pentru salvgardarea autonomiei statale a Transilvaniei considerată teritoriu naţional, a independenţei naţiunii române, pentru organizarea puterii acesteia în teritoriul său naţional. Soluţia la care au recurs românii în final a fost aceea a federalismului pe baze naţionale.
prin memoriul din 25 februarie 1849 românii au reluat tactica legalistă a petiţiilor adresate împăratului pentru a obţine recunoaşterea obiectivelor politice. Era consecinţa recunoaşterii ordinii constituţionale austriece. Petiţia din 25 februarie 1849 reprezintă capul de serie al unui lung şir de memorii adresate cercurilor aulice până în decembrie 1851, un model pe care se întemeiază toate memoriile ulterioare care aproape fără excepţie solicitau organizarea unei autonomii naţionale româneşti în Austria.
alături de acest deziderat politic fundamental memoriile urmăreau să dea conţinut, printr-un efort de instituţionalizare, acestei autonomii naţionale, în plan economic, cultural, bisericesc, în administraţie, justiţie, politică.
revoluţia română a îmbinat soluţia reformistă, legalistă, cu insurecţia împotriva ordinii constituţionale instaurate de revoluţia maghiară în faza ei finală. Formula reformistă avea în vedere un constructivism în plan naţional, original în concepţia autodeterminării propusă de revoluţia din 1848-1849, şi continuat după pacificarea monarhiei printr-o tactică legalistă, ce susţinea instituţionalizarea şi organizarea statului după principii naţionale, democratice şi de justiţie socială.
     În lupta pentru îndeplinirea unor largi obiective cu caracter naţional, colaborarea a numeroase forţe social-politice a permis anihilarea forţelor contrarevoluţionare. Un rol semnificativ în acest sens l-au jucat masele populare. Aceasta explică, până la un punct, succesul revoluţiei în Ţara Românească.
     Intervenţia militară a trupelor otomane şi ruseşti în Principate şi a ofensivei armatei maghiare în Transilvania a dus la înfrângerea revoluţiei, a demonstrat că, în acel moment, nu erau create condiţiile constituirii unui stat naţional românesc suveran şi independent.
     Revoluţia a deschis drum larg marilor mutaţii în sensul adâncirii procesului de modernizare şi de renaştere naţională în Principate, s-a probat capacitatea românilor de a-şi croi drumul în istorie, pe baza propriilor lor forţe.
     Revoluţia a elaborat şi a desăvârşit programul de construcţie a României moderne, perfect legat de realităţile naţionale. Toată istoria modernă a românilor, până la Marea Unire din 1918, a fost dominată, aşadar, de lupta susţinută a naţiunii pentru aplicarea programului paşoptist, în vederea îndeplinirii revoluţiei pentru unita naţională şi a celei pentru independenţă.


revolutionari 1848
Revoluționari din Țara Românească