Problema schimbării vechiului regim şi instaurării unuia nou, propriu, naţional, modern era problema majoră a dezbaterilor de idei în societatea românească. În procesul de reorganizare dorit de toţi se produce o mai mare activizare politică de la boierimea mare la cea mijlocie şi mică, la intelectuali şi târgoveţi, negustori şi meseriaşi. Existau însă diferenţe importante în ceea ce priveşte căile, formele şi soluţiile practice, concrete prin care se poet face schimbarea şi cine să fie beneficiarii acesteia. Treptat poziţiile se limpezesc tot mai mult evidenţiind două direcţii fundamentale: liberalism şi conservatorism.
     Iniţiativa politică o are în continuare marea boierime dar în condiţii schimbate faţă de perioada dinaintea revoluţiei lui Tudor. Ea nu mai este forţa exclusivă ci va fi secondată şi nu o dată pusă în opoziţie de boierimea mică şi mijlocie. Interesele se particularizează şi generează diferenţe dar există şi convergenţe la fel de notabile şi acestea din urmă sunt date de dezideratele naţionale, nevoia de a instituţionaliza societatea după criterii naţionale, cu toţii susţineau domnia pământeană şi condamnau străinii, grecii mai ales, de fapt fanarioţii.
     Diferenţele sunt date de lupta pentru poziţie în noul regim, de beneficiile scontate, de deţinerea puterii politice în stat şi aici marea boierime se vede contestată în exclusivismul ei de mica boierime care dorea să se împărtăşească în mod egal din beneficii, dorea o egalizare în privilegii nu şi desfiinţarea lor, o egalizare în sus. În seria diferenţelor se înregistrează şi în probleme privind organizarea internă, extensia reformelor.
     În general se poate spune că boierii au preluat din programul revoluţiei lui Tudor partea naţională, tocmai aceea prin care din considerente de tactică, din considerente politice acesta nu a putut-o înfăţişa decât cu prudenţă. Punctele acelui program au fost trecute prin filtrul intereselor boiereşti şi interpretate ca atare, limitate deci. Punctele de vedere sunt cuprinse în memorii şi proiecte privind organizarea societăţii elaborate în cercuri boiereşti purtând amprenta unei lupte care se ducea de fapt în interiorul acestei categorii. Este adevărat, boierimea nu era omogenă mai ales după cumpărarea rangurilor care a permis intrarea în acest grup a unor persoane cu preocupări mai de grabă burgheze, întreprinzătoare.
     Documentul cel mai reprezentativ pentru punctele de vedere specifice noii boierimi este Constituţia Cărvunarilor (1822), datorată, se pare, lui Ionică Tăutu în care se cuprind două părţi importante: o declaraţie de principii în mare parte datoare Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din revoluţia franceză şi o serie de măsuri despre reformarea statului. Prima rămâne însă teoretică, nu se regăseşte în cea de-a doua parte. Statul, în această concepţie ar fi fost o monarhie constituţională. Puterea domnului era limitată de un organ reprezentativ, Sfatul Obştesc. Acesta ar fi legiferat, stabilea impozitele, conducea economia, organiza alegerile de demnitari civili şi ecleziastici, îndruma învăţământul. Se afirmă de fapt principiul separării puterilor prin faptul că se distingea clar între puterea executivă şi cea judecătorească. Legislaţia trebuia publicată în limba română care ester limba justiţiei. În administraţie se prevedeau numirea funcţionarilor publici remuneraţi etc. Cu toate că la început şi Constituţia Cărvunarilor a fost un memoriu redactat pentru a fi trimis Porţii, el devine capul de serie al Constituţionalismului românesc şi anunţă fuzionarea care se va produce în societatea românească între liberalism şi naţionalism.
     Lucrurile s-au desfăşurat într-un mod asemănător în ambele principate iar literatura politică a cunoscut şi ea asemănări fireşti, a fost purtătoarea aceloraşi idei şi principii, a permis dezbaterea aceloraşi probleme. O revenire în forţă a partidei marii boierimi s-a produs după Convenţia de la Akkerman când cei mai de seamă reprezentanţi s-au întors din refugiul inaugurat în 1821 întărind poziţia prorusă în principate. Marea boierime s-a sprijinit în principal pe această Putere în timp ce noua boierime căuta - la fel de iluzoriu - sprijinul Porţii.

Grigore Dimitrie Ghica IV

     După înfrângerea componentei militare a revoluţiei de la 1821 trupele otomane au ocupat principatele, situaţie care va dura până în septembrie 1822 când, la intervenţia marilor puteri, au fost retrase în cea mai mare parte. Anularea regimului fanariot era agreată acum şi de Poartă care socotea că Eteria a pus în lumină infidelitatea grecilor.
      În consecinţă, la intervenţia aceloraşi mari puteri, s-au convocat două delegaţii boiereşti - una din fiecare principat - pentru a fi consultate în legătură cu revenirea la un regim civil. Prilejul a fost folosit pentru a se redacta din partea boierimii de toate categoriile un nou val de memorii privind „cerinţele ţării”. Conţinutul era mai radical sau mai moderat în funcţie de interesele particulare ale unei grupări sau alteia dar şi de puterea căreia îi erau adresate, mai radicale Rusiei, moderate - în sens naţional - Turciei. În linii generale ele rămâneau datoare programului revoluţionar de la 1821. În aprilie 1822 forma definitivă a documentaţiei delegaţiilor era finalizată iar Poarta a dat curs iară obiecţii cerinţelor de restaurare a domniilor pământeşti şi excluderii clientelei fanariote din funcţii.     

Ioniţă Sandu Sturza

      La 23 iulie 1822 Poarta hotărăşte numirea primilor domni pământeni (instalaţi în toamnă) Grigore D. Ghica (Ţara Românească) şi Ioniţă Sandu Sturdza (Moldova). Instituirea lor nu a determinat şi schimbările radicale de regim sperate. Ei au reuşit doar să facă unele corective. Erau împiedicaţi mai ales de excesele trupelor de ocupaţie care au mai rămas o perioadă în ţară şi asta după excesele Eteriei.
     În urma tulburărilor o parte din populaţie migrase în ţară şi în afara ei. Teama de o reizbucnire a luptelor şi fiscalitatea excesivă menită să satisfacă cererile trupelor otomane a întârziat revenirea locuitorilor. Grupul boierilor importanţi refugiaţi în Transilvania sau în Rusia a rămas încă multă vreme în expectativă.
     Epidemiile de ciumă din 1824 şi 1826 ca şi extinderea fenomenului de brigandaj au fost şi ele de natură să împiedice o funcţionare normală a societăţii. Fenomenul de nesiguranţă şi de instabilitate se menţinea acut. Singura sursă de bani a statului a rămas impozitul care a fost extins chiar şi asupra unor categorii scutite (scutelnici şi posluşnici), boierimea a plătit şi ea unele impozite indirecte, mănăstirile inclusiv cele închinate au trebuit să cedeze din veniturile realizate în favoarea statului. Nemulţumirile au fost accentuate de măsurile luate împotriva celor ce luaseră parte la răscoale şi obligaţia de a plăti distrugerile precum şi obligaţiile restante.
     Structurile vechi - administrative, politice, juridice şi economice - au rămas aceleaşi. Obligaţiile feudale se menţin şi ele iar în Moldova privilegiile boiereşti cunosc chiar o extensie. Nesiguranţa, fiscalitate mărită, sentimentul că nimic nu s-a schimbat au generat revolte cea mai importantă, în Ţara Românească a fost condusă de Simion Mehedinţeanul şi Ghiţă Cuţui, ambii implicaţi în revoluţia lui Tudor. Ea a fost înăbuşită şi conducătorii executaţi.
     Soluţia pentru depăşirea crizei ar fi fost reformarea sistemului dar primii domni nu au avut nici mijloacele şi nici timpul necesar să o facă. Forţele politice erau dispersate sau chiar absente. Majoritatea boierilor refugiaţi s-au întors abia în 1827 după ce convenţia de la Akkerman a creat sentimentul de stabilitate.
      În consecinţă domnii numiţi la 1822 au luat măsuri menite să mai curme abuzurile dar nu menite să reformeze instituţiile. Grigore Ghica a introdus un Regulament administrativ prin care erau fixate atribuţiile şi veniturile dregătorilor şi a făcut o nouă împărţire teritorial­-administrativă în Ţara Românească. Ioniţă Sandu Sturdza, în Moldova a sancţionat regulamente de funcţionare a Divanului, Visteriei şi ale tribunalelor. Tot el a dispus verificarea situaţiei sudiţilor şi s-a constatat că numai o pătrime din ei aveau formele legale necesare acestei condiţii.  Ambii au încercat să treacă în folosul ţării o parte din venitul mănăstirilor închinate dar Rusia s-a împotrivit vehement.

     Ulterior revoluţiei din 1821 marile puteri îngrijorate de posibilitatea unei intervenţii unilaterale a Rusiei împotriva Imperiului Otoman care să-i aducă avantaje exclusive, au determinat, în cadrul jocului diplomatic complex, între altele, internaţionalizarea problemei româneşti. La rândul său Rusia, a înţeles că în locul politicii anexioniste care poate fi costisitoare, mai avantajoasă este poziţia de lider, de actor major în regiune prin creşterea influenţei sale şi oficializarea protectoratului asupra principatelor. Diplomaţia marilor puteri a reuşit să disocieze problema greacă de cea românească oferind Rusiei alternativa de a nu se mai implica în Mediterana în schimbul libertăţii de acţiune în Ţările Române.
     Turcia a recurs la o contracarare a unităţii puterilor europene oferind Rusiei legiferarea protectoratului în principate prin Convenţia de la Akkerman (25 septembrie/7 octombrie 1826). Aceasta cuprindea un document special cu privire la principate înţelese ca entităţi politice distincte care prevedea: domn ales de Divan dintre boierii pământeni pe o durată de şapte ani. Confirmarea alegerii o făcea Poarta Otomană ca putere suzerană. Domnii nu puteau fi înlăturaţi decât în cazul unui delict constatat de ambele puteri. Principatele erau scutite de tribut pe doi ani, acesta era fixat în conformitate cu hatişeriful din 1802,libertatea comerţului după asigurarea cantităţilor de cereale necesare Porţii, garantarea bunurilor şi drepturilor boierilor refugiaţi, elaborarea unor regulamente privind organizarea internă a principatelor. Cu toate că Turcia a încercat să respecte convenţia a respins consecvent propunerile Rusiei şi altor puteri de a tranşa soarta războiului de independenţă al Greciei prin negocieri.
     În octombrie 1827 flota otomană este zdrobită la Navarino de o escadră franco-ruso-engleză ceea ce a dus la deteriorarea relaţiilor, la anularea Convenţiei şi la declararea războiului din partea Rusiei în aprilie 1828. Trupele ruseşti intră în principate apoi vor dezvolta operaţiuni în Balcani până la cucerirea Adrianopolului. De la bun început ruşii numesc în principate un administrator numit Preşedinte Plenipotenţiar al Divanurilor Ţării Româneşti şi Moldovei, contele Feodor Pahlen, izgonind în mai ambii domnitori români. Cu aceasta se inaugura ocupaţia rusă care va dura până în 1834 şi care se va dovedi foarte grea şi costisitoare.
     Principatele au trebuit să pună la dispoziţia armatei ruse alimente şi furaje în cantităţi uriaşe, să încartiruiască trupele în marş, să facă transporturi masive de materiale pe distanţe uriaşe, chiar şi visteriile au fost puse la dispoziţia ocupanţilor. Pahlen secondat de un vicepreşedinte (al Divanului din Iaşi) în persoana lui M.L. Minciaki, s-a preocupat de măsuri împotriva extensiei epidemiei de ciumă adusă tot de trupele ţariste şi a înlocuit Divanul unic cu trei organisme specializate: Divanul Săvâşitor, Divanul Judecătoresc şi Adunarea Obştească a Divanurilor, ultimul preluând de fapt funcţiile vechiului Divan fiind şi autoritatea administrativă şi judecătorească supremă.
     În ianuarie 1829, Pahlen, acuzat de lipsă de energie, a fost înlocuit cu generalul Piotr Jeltuhin. În timpul său s-au format comisiile de redactare a Regulamentelor Organice coordonate de Minciaki. Alcătuite din câte 4 boieri din fiecare principat (2 doi aleşi de Divan şi doi numiţi de ruşi) ele se ghidau după nişte instrucţiuni puse la dispoziţie de curtea rusă dar luând în considerare şi literatura politică (memoriile) internă de la 1821 precum şi unele observaţii proprii. La rândul său activitatea comisiilor a dinamizat redactarea unor noi memorii şi documente privind schimbările necesare celor două ţări.

generalul Pavel Kiselef

     Instrucţiunile acestea deşi proveneau de la curtea ţaristă conţineau destule principii liberale care nu se vor putea aplica în practică şi care erau menite să liniştească Europa cu privire la intenţiile Rusiei în principate şi să câştige încrederea românilor. La scurt tip după ce comisiile şi-au început lucrările, Jeltuhin a fost schimbat cu generalul Pavel Kiselef care se va dovedi cel mai activ, mai energic şi mai competent administrator rus din timpul ocupaţiei în ciuda faptului că era convins de necesitatea anexării principatelor române la Imperiul rus. Evident, acest punct de vedere era respins de cancelaria imperială pentru că ar fi dus la complicaţii externe majore statutul de putere protectoare fiind în circumstanţele date mai convenabil.
     Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) a pus în lumină această concepţie. Cu această ocazie s-a pus încă odată în evidenţă individualitatea politică a principatelor cărora li se consacră un act adiţional: Poarta recunoaşte oficial protectoratul rus în principate, acestea rămân ocupate până ce Turcia va plăti 1,5 milioane de galbeni despăgubire de război, se garantează autonomia principatelor faţă de Poartă, domnii sunt aleşi pe viaţă dintre boierii pământeni, frontiera cu Turcia se fixează pe cursul principal al Dunării, raialele din stânga fluviului revin principatelor, acestea pot institui cordoane sanitare şi carantină de-a lungul Dunării, se înfiinţează unităţi regulate ale miliţiilor româneşti, monopolul comercial otoman ester desfiinţat, se proclamă libertatea navigaţiei pe Dunăre, Turcia se obligă să recunoască Regulamentele administrative ce se vor introduce sub ocupaţie în principate. În sfârşit, musulmanii nu au drept să deţină pământ în Ţările Române.
     Preşedinţia lui Pavel Kiselef, din cele trei cunoscute în timpul ocupaţiei ruseşti a fost cea mai eficientă. Pentru a stăvili ciuma a continuat măsurile sanitare organizând carantine şi spitale, a continuat catagarafiile (recensămintele) începute de predecesorul său, a înfiinţat comisii de revizie pentru a controla situaţia din judeţe şi a pune capăt abuzurilor, a fixat galbenul olandez ca monedă convenţională, a organizat primele unităţi ale miliţiei naţionale, s-a confruntat cu marea boierime în momentul în care a încercat o limitare a privilegiilor prin impozitarea ei şi desfiinţarea scutelnicilor.
      Întrucât în 1830 Regulamentele Organice erau gata, ele au fost sancţionate de o comisie la Petersburg apoi supuse aprobării celor două Adunări Extraordinare la Bucureşti şi la Iaşi. În 1831 au fost aprobate în Ţara Românească şi la începutul anului următor în Moldova unde opoziţia boierească care şi considera ştirbite anumite privilegii a fost mai puternică.

     Sunt o legislaţie-cadru, un document care organiza societatea şi statul, fac parte din seria documentelor care au participat la instituirea unei tradiţii constituţionale româneşti. Ele conţin în sine contradicţia între nevoile reale de reformare, de modernizare şi limitările introduse de interesele boierimii de a-şi transfera pe mai departe privilegiile precum şi de interesele Rusiei de a-şi prezerva interesele în principate. Aceste contradicţii vor limita posibilitatea domnilor de a acţiona în sensul nevoilor societăţii şi vor determina în cele din urmă opoziţia la Regulamente. În linii generale, comparate cu perioada anterioară, ele constituie un progres.
     Organizarea de stat se modernizează mai întâi prin principiul pus, este drept, doar parţial în practică al separaţiei puterilor.
     Puterea executivă revenea domnului ales de o Adunare Obştească Extraordinară dominată aproape exclusiv de boierime (mai erau şi câţiva reprezentanţi ai oraşelor şi judeţelor).
     Puterea legislativă era împărţită între domn şi Obşteasca Adunare Ordinară la rândul său dominată de boierime. Deşi Adunarea vota legile iniţiativa legislativă şi sancţionarea legilor era apanaj domnesc. Adunarea aproba impozitele şi bugetul şi reprezintă o instituţie de tranziţie între Divan şi Parlamentul modern. Este limpede că puterea domnească nu mai era deplină, că un anume transfer s-a produs spre organul legiuitor dar domnul continua să aibă totuşi comanda armatei, să întărească sentinţele judecătoreşti ale instanţei supreme, să graţieze sau să micşoreze pedepsele, miniştrii erau responsabili în faţa lui şi nu a Adunării, îi putea numi şi tot el îi putea revoca.
     Ministerul, ca instituţie este una din inovaţiile importante introduse de Regulamentele Organice. Miniştrii de interne, finanţe şi secretarul general al statului împreună alcătuiau Sfatul Administrativ. Lor li se mai adăugau, în calitate de miniştrii: marele logofăt al dreptăţii, marele logofăt al credinţei şi comandantul miliţiei. Împreună, cei 6 dregători alcătuiau Sfatul Administrativ Extraordinar, un fel de Consiliu de Miniştri.
     Unităţile teritorial-administrative erau judeţele în Ţara Românească împărţite în plăşi şi ţinuturi în Moldova împărţite în ocoale. În fruntea oraşelor se aflau Sfaturile Orăşeneşti alese de populaţia cu un anume venit. Distingem în aceasta un început al autonomiei comunale. Satele erau conduse de pârcălabi în Ţara Românească şi de vornici în Moldova.
    Regulamentele Organice cuprindeau prevederi favorabile urbanizării: canalizare, iluminat, pavare etc.
    Sistemul judecătoresc are acum o ierarhie precisă de la nivel sătesc până la Divanul Domnesc. Judecătorii erau autonomi în raport cu administraţia locală dar rămâneau răspunzători faţă de domn care îi numea pe termen de 3 ani putând să-i destituie după plac. Era însă prevăzută introducerea inamovibilităţii în decurs de un deceniu de la intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice. În fiecare judeţ funcţiona un tribunal judeţean considerate curţi de primă instanţă. Forul suprem era Înaltul Divan Domnesc care emitea sentinţe definitive. Are loc înfiinţarea corpului de avocaţi şi a procuraturii.
     Se introduce ministerul public, se face o reformă a sistemului penitenciar şi se exclude tortura şi mutilarea.
     Sistemul fiscal se uniformizează şi se simplifică în sensul că rămân doar două dări: capitaţia şi patenta pentru negustori şi meşteşugari, vămile interne s-au desfiinţat ca şi anumite categorii de scutiţi (posluşnicii şi scutelnicii). Boierimea rămâne neimpozabilă ca şi clerul şi militarii.
     Se introduce instituţia bugetului anual de venituri şi cheltuieli ale statului. Sunt şi alte măsuri în sensul modernizării cu efecte majore în societate: organizarea sanitară, a instrucţiei publice, exploatarea bogăţiilor minerale, organizarea întreprinderilor industriale şi ale domeniului agricol, reglementarea statutului principalelor categorii sociale: boieri, cler, ţărani etc.
     Regulamentele au accelerat modernizarea statului şi societăţii, prin caracterul lor unic în amândouă principatele a participat la pregătirea unirii din 1859, au limitat suzeranitatea otomană deşi au favorizat poziţia Rusiei, au eliminat practicile medievale şi instituţii anacronice înlocuindu-le cu instituţii moderne dar au păstrat poziţia privilegiată a boierimii. Caracteristica lor rămâne caracterul contradictoriu.

     Dacă primele domnii pământene nu au reuşit să modifice prea mult din moştenirea fanariotă, perioada regulamentară a însemnat un progres al civilizaţiei, al ideilor şi culturii in ţările române. A fost rezultatul creşterii naturale dar şi o consecinţă a prevederilor favorabile ale regulamentelor şi a legislaţiei domniilor regulamentare.
      Deşi rezultatele nu au fost aceleaşi pentru toate trei domeniile, domnii au avut programe reformatoare şi modernizatoare, au fost preocupaţi să aplice modele europene. Au acţionat însă într-un cadru foarte îngust, limitat de litera şi spiritul regulamentelor şi de statutul de dublă subordonare faţă de puterea suverană şi protectoare.
     Contestarea violentă a domniilor regulamentare de către generaţia paşoptistă a creat o imagine deformată şi uneori incorectă despre unele din aceste domenii, în evaluarea cărora trebuie să recunoaştem progresul pe care l-au realizat în sens modern, în domeniul civilizaţiei şi al instituţiilor.

Mihail Sturdza

Mihail Sturdza   (1834-1849)

     A domnit în Moldova. A fost un personaj controversat în epocă şi în istoriografie. Imaginea care s-a impus îl prezintă ca un om cult, instruit, inteligent, la curent cu literatura economică şi politică europeană, diplomat abil, gospodar, chibzuit dar şi orgolios, venal, ambiţios, lacom şi autoritar. S-a afirmat în viaţa politică în anii 1821-1822 situându-se de la început pe poziţii conservatoare ca lider al marii boierimi rusofile, adversar al spiritului revoluţionar şi al reformismului promovat de noua boierime.
     Concepţia sa politică se întemeia pe ordine, stabilitate politică, echilibru social. A fost partizan al absolutismului luminat, reformator, adversar al principiilor liberale şi republicane, ostil participării poporului la viaţa politică, adept al evoluţionismului, al progresului lent, gradual al reformismului controlat de sus. În plan social-politic a promovat sub influenţa lui Nicolae şuţu, liberul-schimb, a fost preocupat de stimularea factorilor productivi.
     Legislaţia pe care a promovat-o reflectă tendinţe reformatoare şi modernizatoare. A transformat cel mai mult domeniul justiţiei şi legislaţiei prin simplificarea procedurii de judecată, crearea instanţelor specializate, eliminarea ingerinţelor administraţiei în justiţie prin traducerea şi tipărirea codurilor de legi inclusiv a codului criminal francez. Prin legea pentru administrarea mănăstirilor închinate (135) şi prin legea pentru ocârmuirea averilor bisericeşti (1844), a pus sub controlul statului averile mănăstirilor, ale mitropoliei ale episcopiilor.
     A limitat sfera de acţiune a jurisdicţiei străine, iar în 1837 a încheiat o convenţie cu Austria, prima semnată de un domn român de la Cantemir încoace. Prin legea rangurilor asimila rangurile boiereşti cu cele civile accelerând dezagregarea clasei boiereşti tradiţionale prin creşterea sensibilă a numărului boierilor. A luat măsuri pentru ameliorarea căilor de comunicaţie, pentru înfiinţarea târgurilor şi iarmaroacelor, pentru organizarea serviciilor de sănătate publică, pentru dezvoltarea învăţământului.
     Cea mai mare realizare a constituit-o crearea învăţământului superior la Academia Mihăileană reorganizată după model occidental, compromisă însă în 1847 prin scoaterea din Academie a limbii române.
     În modernizarea administraţiei a avut în vedere numirea în funcţii a celor cu pregătire superioară universitară încurajând formarea funcţionarilor superiori la Academie. A promovat reorganizarea administraţiei şi miliţiei, a introdus organizarea municipală în oraşe, a susţinut sistematizarea edilitară, organizarea serviciilor publice (poliţie, pompieri), a luat măsuri de salubrizare şi canalizare a oraşelor, a reorganizat poştele şi a introdus supravegherea căilor de comunicaţie. A avut numeroase iniţiative pentru sprijinirea învăţământului, ştiinţei şi culturii.
     Pe plan social a luat măsuri în favoarea ţărănimii pentru a o stabiliza şi a-i menţine capacitatea contribuabilă, apărând-o de abuzurile administraţiei şi ale proprietarilor, una dintre cele mai interesante legi fiind cea care reglementa raporturile dintre proprietari şi săteni în zonele montane. Prin legile din ianuarie şi februarie 1848 au fost eliberaţi robii ţigani ai clerului şi statului.
     Adversar al spiritului revoluţionar el a reprimat acţiunile tineretului liberal, manifestările conspirative şi revoluţionare, a introdus un regim de cenzură foarte sever.
     Fără să suspende Adunarea, a ajuns totuşi să o subordoneze, a guvernat personal asigurându-şi sau manevrând majorităţile. A promovat o politică de echilibru între puterea suzerană şi cea protectoare astfel încât să nu pună în pericol interesele ţării. Toate acestea explică prosperitatea Moldovei în perioada domniei lui Mihail Sturdza care în 1849 lasă moştenire în Moldova o rezervă de 2 milioane de piaştri şi nici o datorie publică.

Alexandru Ghica

Alexandru Ghica (1834-1842)

     Este primul domn regulamentar în Ţara Românească, numit în mod excepţional ca şi Mihail Sturdza. Era fratele fostului domn, Grigore Ghica şi s-a afirmat in viaţa politică după 1821 ocupând demnităţi înalte. A fost colaborator apropiat al lui Kiselev. De la început s-a confruntat cu opoziţia personală a unor mari boieri candidaţi la domnie. În guvernare a fost slab şi lipsit de perspicacitate.
      Cea mai gravă problemă a fost cea financiară, în parte moştenită, în parte agravată de marile datorii contractate ceea ce l-a determinat la creşterea impozitului direct (capitaţia), cu 30%. Dificultăţile financiare şi gestiunea deficitară, aducerea fraţilor în guvern, chestiunea articolului adiţional la Regulamentul Organic au consolidat opoziţia şi a multiplicat manifestările acesteia în parlament, în saloane sau în stradă.
     Opoziţia s-a organizat în adunare în jurul lui Ioan Câmpineanu care a declanşat o vastă mişcare împotriva regimului regulamentar şi a amestecului rus în treburile interne ale ţării, desfăşurată în plan legal, în conspirativitate şi pe plan extern, pentru a obţine sprijinul Turciei, Franţei şi Angliei.
     După reprimarea acesteia, domnia a fost confruntată cu mişcarea revoluţionară de la 1840 desfăşurată în conspirativitate care a conceput răsturnarea regimului Ghica printr-o insurecţie asupra capitalei pornită din Oltenia după care să se instituie un regim republican. Dacă în mişcarea lui Câmpineanu cea mai mare parte a protagoniştilor au fost boieri, în 1840 o nouă generaţie intră în viaţa politică - încercând sä exerseze soluţia revoluţionară - formată în majoritate din tineri cu vederi liberale. La acestea s-au adăugat mişcările antiotomane din 1841 care au slăbit poziţia somnului demis în toamna lui 1842 în urma anchetei făcută de Rusia şi Turcia.

 

Gheorghe Bibescu

Gheorghe Bibescu  (1842-1848)

     S-a afirmat ca om politic în perioada regulamentară, când a ocupat demnitatea de secretar al statului şi apoi a devenit unul din liderii opoziţiei care l-a contestat pe fostul domn. În prima parte a domniei a întreţinut relaţii cordiale cu Mihail Sturdza şi cu Adunarea Obştească din principat, ceea ce i-a permis să treacă prin organul legislativ o serie de proiecte de legi importante privind ţărănimea încă din 1843: răscumpărarea ţăranilor de la particulari, limitarea prestaţiei ţăranilor la lucrul şoselelor la numai 6 zile, fixarea preţului zilei de muncă pentru ţărani.
     Cooperarea nu a durat mult, din 1844 Adunarea a devenit mai puţin docilă şi a respins propunerile legislative ale domnului. Spre deosebire de Ghica, a fost abil şi mai suplu în raporturile cu adunarea, neutralizând opoziţia boierească, opoziţie care nu a reuşit să se constituie într-o partidă politică, la fel ca în timpul fostului domn. În februarie 1844, printr-un oficiu domnesc, a limitat atribuţiile corpului legislativ, inaugurând o perioadă în care a guvernat prin decrete-legi, ignorând Adunarea, cu aprobarea Turciei şi a Rusiei.
     Decretele-legi adoptate reflectă o concepţie reformistă, vizând organizarea caselor comunale, alegerea zapciilor, modificări în sistemul justiţiei, lucrări edilitare, reforma penitenciarelor. Domnul a ridicat, fără succes, chestiunea mănăstirilor închinate.
     Noua adunare aleasă în 1846 era favorabilă domnului, încât legile au fost votate cu uşurinţă: legea clerului, prin care se instituia controlul statului asupra veniturilor ecleziastice, dezrobirea ţiganilor, modificarea procedurii judecătoreşti, naturalizarea străinilor, reorganizarea învăţământului.
     Domnia lui s-a caracterizat printr-o mai mare stabilitate politică. Opoziţia boierească a fost neutralizată cu abilitate, iar pe plan extern a promova o politică de echilibru între puterea suzerană şi puterea protectoare.

 

 

     În ciuda progreselor înregistrate, regimul regulamentelor a fost unul restrictiv pentru majoritatea categoriilor sociale, îngrădite în a participa la viaţa politică, ceea ce i-a atras contestarea din partea tinerei mişcări liberale. Contestaţia a avut şi o componentă naţională determinată de oficializarea amestecului rus în afacerile interne ale Principatelor prin actul adiţional al regulamentelor.
     Contradicţia iniţială a regimului regulamentar dintre nevoia reală de reforme şi limitările introduse de marea boierime pentru a-şi conserva privilegiile şi în acest regim precum şi ingerinţele Rusiei ca putere protectoare a determinat în scurt timp cristalizarea unei mişcări de opoziţie. Ea s-a manifestat mai întâi în cadrul Adunărilor Obşteşti, a avut un caracter personal, făcea parte din competiţia legată de tron şi de putere după care, treptat, a devenit o opoziţie politică vizând regimul ca atare, capătă un caracter naţional împotriva amestecului rusesc.
     Opoziţia s-a manifestat în Adunări dar şi în saloanele protipendadei sau întrunirile publice. Formele au fost diverse, după împrejurări, de la boicot şi obstrucţie parlamentară la trimiterea unor memorii către puterea suzerană, Turcia sau cea protectoare, Rusia dar şi spre alte mari puteri europene. Iniţial se manifestă, această opoziţie, în forme exclusiv legale.
     Pentru câştigarea opiniei publice europene, cu sprijinul unor publicaţii cu caracter liberal-democratic, mai ales franceze, problematica românească a fost popularizată pe calea unor articole de presă. Se făcea acest lucru pentru a influenţa cabinetele statelor importante şi a determina decizii în favoarea internaţionalizării acestei problematici. Treptat se limpezesc şi principalele deziderate care se dorea a fi puse înaintea opiniei publice internaţionale: unirea, independenţa, prinţ străin, garanţia colectivă a marilor puteri.

Mişcarea lui Ioan Câmpineanu

     Mişcarea lui Ioan Câmpineanu a fost una din cele care au reuşit performanţa de a aduce chestiunea principatelor şi a reformelor necesare înaintea cabinetelor semnificative din Europa.
     Liderul acestei mişcări era reprezentantul vechii generaţii din mişcarea politică românească, legat mai ales de ideologia reformistă a Luminilor, lider al opoziţiei în Adunarea Obştească a Ţării Româneşti în chestiunea articolului adiţional (clauză introdusă de Rusia în Regulamente după care nu se puteau aduce modificări acestor fără acordul explicit al Rusiei şi Turciei) care ştirbea evident principiul autonomiei principatelor. El a adăugat formei de acţiune legală şi tactica de conjuraţie şi complot precum şi calea diplomatică conectând această mişcare la cercurile occidentale şi la mişcările naţionale europene, în mod special la cea poloneză care se manifesta în exil dar care era extrem de influenţă în ţările apusene.
     Ion Câmpineanu a elaborat două documente importante:
    ●  „Actul de unire şi independenţă” (13 noiembrie 1838) prin care: contestă legalitatea regulamentelor şi a domniei, denunţă legăturile de vasalitate faţă de Poartă care ar putea fi răscumpărate printr-o contribuţie generală, se pronunţă pentru Unirea Principatelor.
    ●  „Osâbitul act de numire a suveranului românilor” (17 noiembrie 1838) în care prezintă prerogativele excepţionale ale domnului pe durata războiului de independenţă şi solicită drepturi şi libertăţi cetăţeneşti completate cu votul universal; de asemenea cere rezolvarea problemei agrare, abolirea clăcii şi instituirea libertăţii învoirilor între ţărani şi proprietari.
     Emigraţia poloneză l-a influenţat pe Câmpineanu în direcţia implicării într-o revoltă româno-poloneză îndreptată împotriva Rusiei. Pe de altă parte în anul 1833 Câmpineanu şi Eliade constitute o Societate Filarmonică care avea declarat un scop cultural dar care, în realitate va acoperi activităţi de natură politică îndreptate împotriva regimului regulamentar.
     Astfel mişcarea va abandona caracterul exclusiv legal desfăşurând şi o activitate conspirativă. Se realizează, în cele din urmă, un adevărat tratat de alianţă cu emigraţia poloneză pentru a pregăti insurgenţa la care Câmpineanu nădăjduia să-i atragă şi pe sârbi. Cu ocazia acestor tratative s-au evocat şi scopurile implicării româneşti: anularea protectoratului rusesc, răscumpărarea tributului către Poartă, instaurarea monarhiei ereditare şi unirea românilor sub acelaşi sceptru, bunăstarea tuturor stărilor sociale. Realizarea acestor deziderate ca şi implicarea în proiectul de insurecţie antirusească nu se putea face decât în cazul în care pe tronul ţării s-ar fi aflat un domn favorabil acestor intenţii şi care era însuşi Ioan Câmpineanu. În acest sens trebuie interpretate intervenţiile sale la unele cabinete europene cerând înlocuirea lui Alexandru Ghica de pe tronul muntean.
     Documentul cel mai important cuprinzând programul mişcării este Constituţia care a şi fost înaintat unor guverne occidentale prin intermediul emigraţiei poloneze. Sunt cuprinse aici principiile de libertate politică şi civilă: egalitate în faţa legii, publicarea codurilor de legi, libertate individuală, a cuvântului, tiparului şi presei, separaţia puterilor, reprezentanţă naţională reală, responsabilitate ministerială, listă civilă pentru domn, gardă naţională.
     Nici ideea monarhiei ereditare (deşi s-a încercat acreditarea variante în care monarh va fi Mihail Sturdza al Moldovei şi nu Câmpineanu), nici cea a insurecţiei nu au dobândit acordul unanim al celor implicaţi ceea ce a determinat eşecul mişcării, dar această mişcare rămâne una din cele mai importante care a precedat revoluţia paşoptistă. Va fi şi ultima din cele iniţiate şi conduse de reprezentanţi ai vechii generaţii politice ataşate reformismului iluminist. Noua generaţie va schimba atât tacticile cât şi punctele programatice dar calea legală nu va fi definitiv abandonată rămânând însă mai ales forma de manifestare a cercurilor politice ale marii boierimi.

Mişcarea lui Leonte Radu

     Mişcarea condusă de comisul Leonte Radu desfăşurată în Moldova pune în evidenţă o anume identitate de problematică între cele două principate dar şi un anume specific local care va reverbera şi la 1848. Ea a fost iniţiată în toamna lui 1838, primăvara lui 1839 atunci când un grup de boieri a decis să se împotrivească abuzurilor regimului Sturdza, să îndrepte relele induse de regulamente, să acţioneze pentru instaurarea domniei ereditare. Ei contestau modul în care se fac alegerile, cum se acordă boieria, vânzarea slujbelor, părtinirea marilor boieri, asuprirea ţărănimii etc.
     Programul acestei mişcări pune în evidenţă acelaşi vechi conflict între noua boierime şi marea boierime, felul în care prima înţelege să se implice în viaţa politică. Grupul din jurul lui Leonte Radu solicita anularea protectoratului rusesc şi garanţia colectivă a marilor puteri europene, unirea principatelor române şi a Serbiei într-o confederaţie în fruntea căreia se poate alege un domn pământean sau străin dar ales din toate straturile societăţii. Acestuia îi revenea puterea executivă şi ar fi guvernat ajutat de un Senat alcătuit din 12 boieri.
    Puterea legislativă revenea însă unei Adunări Obşteşti aleasă de întreaga stare boierească. În cadrul programului mai intrau: universitate la Iaşi, şcoli primare în toate ţinuturile, sinod pentru chestiunile bisericeşti, monedă naţională, eliberarea robilor ţigani, libertatea cuvântului şi a tiparului, reglementarea raporturilor între proprietari şi ţăranii clăcaşi dar cu limitarea dreptului de strămutare, protecţia industriei, dezvoltarea sistemului de transporturi.
     Este limpede limitarea introdusă de perspectiva boierească asupra schimbărilor modernizatoare ceea ce va explica şi reformismul programelor paşoptiste moldovene dar şi caracterul evenimentelor revoluţionare din 1848 în Moldova.
     Opoziţia de acest fel rămâne, chiar dacă nu au lipsit proiectele de insurgenţă şi comploturile armate, prin baza politică îngustă, prin preeminenţa boierimii, mai de grabă în categoria legalistă.

     În paralel cu formele legale, primii ani ai deceniului al patrulea, aduc cu sine tipul de opoziţie organizată în baza unor tactici frecvente în Europa restauraţiei evidenţiind şi mentalitatea romantică a veacului, de conspirativitate, de complot şi conjuraţie, tactici promovate de societăţile secrete. Ele consacră şi o schimbare de generaţii în lupta politică semnalând integrarea şi implicarea unei noi generaţii aflată într-o strânsă legătură cu societatea occidentală.
     Soluţia pe care o propun pentru promovarea dezideratelor naţionale şi democratice este una revoluţionară care respinge tradiţia iluministă a formelor reformiste şi legaliste. Schimbarea de regim, o schimbare decisivă, majoră, nu se poate face decât cu implicarea tuturor forţelor sociale şi naţionale interesate în negarea vechiului regim, regimul regulamentar.
     Societăţile secrete din principatele române au determinat, prin activitatea lor, o atmosferă de insurgenţă pregătind societatea pentru revoluţia democratică şi implicând în aceasta personalităţi din toate provinciile româneşti, din Transilvania, Banat şi Bucovina inclusiv.    
     În deceniul care a premers revoluţia, în Ţara Românească au activat trei societăţi secrete organizate după modelul francmasoneriei franceze, mascate de societăţi cu caracter cultural: societatea condusă de dr. Tavernier care a stat în spatele mişcării lui I. Câmpineanu, societatea înfiinţată de J.A. Vaillant aflată sub conducerea lui Mitiţă Filipescu care a pregătit mişcarea din 1840 şi societatea „Frăţia”, organizată în 1843 de Nicolae Bălcescu, Christian Tell, Ion Ghica şi C.A. Rosetti, care a pregătit revoluţia paşoptistă. Frăţia şi-a constituit o filială la Paris – secretar C.A. Rosetti Societatea studenţilor români” în 1845 – şi o alta la Iaşi „Asociaţia Patriotică”,
     În Moldova regimul aspru, de cenzură şi supraveghere poliţienească al domnitorului Mihail Sturdza precum şi proximitatea Rusiei au determinat o relativă moderaţie a tacticilor conspirative şi au inhibat organizaţiile de acest fel deşi ele nu au lipsit. La acestea se mai adaugă şi caracterul legalist, reformist al opoziţiei boiereşti.
     Tranziţia de la politica de complot la tactica revoluţionară o realizează mişcarea de la 1840 care a deschis şirul acţiunilor politice ce au pregătit nemijlocit revoluţia paşoptistă. Operă a noii generaţii din mişcarea politică, este prima mişcare care asumă şi dezvoltă ideea revoluţiei. Iniţiată de o societate secretă organizată după modelul francmasonic, prin originea socială a participanţilor, programul şi planurile de insurecţie, a realizat o mai largă deschidere spre „popor”, reevaluând rolul acesteia în societate.
     Mişcarea de la 1840 se revendică drept legatara revoluţiei din 1821 al cărui model insurgent îl preia. Preconiza realizarea programului de pe platforma solidarităţii şi unităţii naţionale, ceea ce implică Moldova şi chiar Transilvania în strategia generală a mişcării. În acest scop a stabilit un complicat sistem de legături cu forţele revoluţionare din Moldova, Banat sau Transilvania, prin intermediul societăţilor secrete existente sau al unor fruntaşi ai mişcării locale. În ansamblul său, mişcarea de la 1840 anticipează, cel puţin în intenţii, până la detaliu, revoluţia paşoptistă, la o scară mai redusă .
     Programul mişcării viza toate compartimentele societăţii: desfiinţarea relaţiilor şi a proprietăţii feudale, emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor, schimbarea organizării politice printr-una democratică, principiul „domniei democraţiei” fiind aşezat la baza proiectului de constituţie alcătuit de societatea secretă. Programul propunea o formă de guvernământ republicană, reprezentare reală, un regim de drepturi şi libertăţi democratice, o legislaţie corespunzătoare, armată revoluţionară.
     După ezitări între reformă şi revoluţie, societatea românească a adoptat în final soluţia revoluţionară pentru realizarea dezideratelor naţionale exprimate concret în plan politic, social, cultural şi bisericesc.

Obsteasca Adunare Ordinara în 1837
Obșteasca Adunare Ordinară în 1837