Tudor Vladimirescu

     Revoluţia de la 1821 trebuie pusă în legătură cu programul boierilor pământeni aşa cum se poate reconstitui el din memoriile înaintate Marilor Puteri în cursul veacului precedent şi în primii ani ai celui următor. Nouă era însă calea de rezolvare, o cale insurgentă şi abandonarea căii legale în care sperau boierii. Spiritul revoluţionar va cuprinde societatea românească şi se manifestă inclusiv prin mandatarea lui Tudor de a ridica poporul la arme.
     El va porni revolta la 15 ianuarie 1821 din însărcinarea unui Comitet de Oblăduire alcătuit din mari boieri pământeni care conduceau treburile ţării după moartea domnitorului, ţinând cont de planurile întocmite prealabil ce urmăreau obţinerea autonomiei şi instaurarea domniilor pământene, dar şi de acordurile cu Eteria.
     Cele mai bune condiţii pentru declanşarea insurecţii le avea Oltenia. Aici era ţinutul bine cunoscut lui Tudor şi existau prin corpul pandurilor – foşti voluntari care acţionaseră alături de ruşi în ultimul război cu turcii – forţele militare necesare. O întreagă reţea de unităţi şi locuri fortificate (mai ales mănăstiri) fuseseră pregătite dinainte astfel că atunci când Tudor a chemat poporul să se adune înarmat la Padeş şi să-l urmeze el a fost ascultat.
     La Padeş (mânăstirea Tismana – 23 ianuarie 1821), Tudor lansează o faimoasă proclamaţie în care insistă asupra dreptului poporului la rezistenţă în faţa opresiunii ca o justificare a insurecţiei:
        •  totalitatea poporului înarmat se va numi chiar „Adunarea Poporului”.
        •  ridicarea la luptă decurge din dreptul suveranităţii naţionale
        •  acţiunea era legitimata prin voinţa lui Dumnezeu şi a preaputernicului împărat (sultanul) ca supuşii lui să trăiască bine.
        •  în partea finală cerea ţăranilor să jertfească binele şi averile rău agonisite „dar să cruţe bunurile toturor celorlalţi, inclusiv al marilor boieri „făgăduiţi”, participanţi la marea acţiune". Numai averile boierilor care nu au aderat la ridicarea poporului trebuie luate în folosul acestuia, „folosul de obşte”.
        •  pentru eficacitatea luptei era nevoie de disciplină.
     Chemarea lui Tudor fixează obiectivele generale ale mişcării şi se străduieşte să trezească conştiinţa cetăţenească, să transforme supusul apatic, medieval, într-un factor activ al schimbării. Ecoul a fost major şi ţărănimea l-a interpretat ca o chemare generală împotriva boierimii. Exista în acest moment pericolul dislocării înţelegerii prealabile, conflictul social punea în cumpănă obiectivul naţional. Între timp prin acţiunea corpului de panduri şi ţărănimii răsculate raliate Adunării Poporului – de acum o instituţie cu caracter reprezentativ inspirată din modelul francez al Adunării NaţionaleOltenia fusese trecută sub controlul total al insurgenţilor şi transformată în bază a viitoarelor ofensive şi chiar în teritoriu în care se exersează o nouă administraţie.
     Tendinţa spre o răscoală generală împotriva boierilor este greu stăvilită de Tudor, iar intervenţia puterii suverane, dornică să intervină la orice tulburare, e potolită printr-un arz trimis Porţii din care se desprinde exclusiv o incriminare la adresa boierilor greci şi români.
      Din acest joc politic face parte şi schimbul de scrisori dintre Tudor şi Comitetul de Oblăduire (3-4 februarie 1821). Tudor le cere boierilor să fie ca patrioţi adevăraţi, nu ca vrăjmaşi ai patriei. În scrisoarea din 11 februarie 1821 este formulată celebra definiţie a Patriei, drept replică la acuzaţia că ar fi răzvrătit ţara, spune „Dar cum nu socotiţi dumneavoastră că Patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor?
      Ridicarea ţărănească care a afectat părţi întinse din Muntenia şi chiar din sudul Moldovei a translat obiectivul iniţial spre cel social depăşindu-se nivelul înţelegerii cu boierii, autonomizându-se în raport cu Eteria. În timp ce mişcarea românească primeşte un conţinut şi un gir popular, Eteria rămâne o mişcare elitistă. Răscoalele populare se manifestă la nivel local asemeni răscoalelor medievale, ele se află sau nu în legătură cu Adunarea Poporului, au caracter dispersat şi autonom.
     În schimb, Adunarea Poporului are o componentă militară clară potrivit modelului european de revoluţiei pe care îl urmează. Era condusă de panduri, boiernaşi, târgoveţi etc. şi se împărţea pe unităţi şi subunităţi, pe genuri de arme – cavalerie, infanterie, artilerie – avea un caracter organizat reuşind să-şi subordoneze manifestările populare. Când acestea au căpătat un caracter anarhic, dezordonat, Tudor n-a ezitat să le reprime în numele obiectivului major.
     Tudor dezvoltă în tot acest timp o diplomaţie menită să împiedice intervenţia străină şi să justifice insurecţia. Rămâne în legătură cu boierii „făgăduiţi” şi trimite memorii la marile cancelarii explicând că nu s-a ridicat împotriva Porţii Otomane, ci a stăpânirii fanariote. Spera să împiedice sau să întârzie o intervenţie otomană şi să câştige puterile Sfintei Alianţe prin aceea că el nu se împotriveşte ordinii legale, adică turcilor, fapt decisiv al politicii echilibrului european în zonă.
     În timp ce scopul social era mărturisit, cel naţional, dat fiind circumstanţele internaţionale, a fost ascuns. El a fost totuşi mărturisit la Slatina când Tudor a spus pandurilor că trebuie să pregătească trecerea lui Ipsilanti, apoi să apere împreună cu ruşii potrivit unei făgăduieli a ţarului – malul românesc de turci. După victorie ruşii se vor retrage iar românii vor rămâne cu „legile noastre”. Scopul naţional va fi făcut public fără nici o reticenţă abia atunci când invazia otomană în ţară devenise iminentă.

Alexandru Ipsilanti

     Înţelegerea încheiată de Tudor cu Eteria prevedea colaborarea „cu scopul de a ne elibera de jugul apăsător al barbarilor”. De asemenea, înţelegerea sa cu membrii ai Comitetului de Oblăduire îl însărcina „să ridice norodul la arme”. Tudor, care se angajase să faciliteze trecerea Dunării de către trupele eteriste şi să atragă sprijinul Rusiei, urmărea cu ajutorul armatei proprii să afirme obiectivele specifice ale unei mişcări naţionale româneşti.
     La 18 ianuarie Tudor părăseşte Bucureştiul, iar în 23 ianuarie la Padeş face cunoscută Proclamaţia. În drum spre Craiova, Tudor trece pe la Baia de Aramă, Broşteni şi Strehaia unde i se alătură numeroşi ţărani. Îşi stabileşte tabăra la Ţânţăreni, unde a rămas luna februarie, păstrând legătura cu boierii Partidei Naţionale şi a luat măsuri de fortificare a mănăstirilor din Oltenia.
     Acţiunile eteriste din Moldova schimbă planul iniţial. Alexandru Ipsilanti trece Prutul şi intră în Iaşi la 22 februarie 1921. În 28 februarie, el prezintă în „Proclamaţia adresată locuitorilor Moldovei” obiectivele revoluţiei greceşti, şi garantează moldovenilor pacea şi securitatea anunţând că în cazul unei intervenţii otomane „o forţă teribilă le va pedepsi îndrăzneala”. Aceste declaraţii compromit mişcarea eteristă.
     Revolta grecilor din Peloponez şi situaţia încordată din Italia, unde se anunţa intervenţia austriacă, au determinat Rusia – garantă a stării de restauraţie europeană – să dezavueze atât Eteria cât şi revoluţia lui Tudor, mai întâi prin ambasadorul  Stroganof la Constantinopol, apoi de ţar, aflat la Congresul Sfintei Alianţe de la Laybach.
     Înţelegerile anterioare sunt modificate de refuzul Rusiei de a urma Eteria. Consulul rus la Bucureşti care avusese un rol important în acreditarea ideii de intervenţie rusească împotriva turcilor a părăsit Bucureştiul, răscoalele sârbilor şi bulgarilor pe care mizaseră eteriştii nu s-au produs. Sub presiunea evenimentelor, căpeteniile Partidei Naţionale au luat drumul Braşovului (28 februarie 1821).
      Ipsilanti se deplasează spre Bucureşti împreună cu cei 2.000 ostaşi recrutaţi în Moldova. Acum se ştia sigur că acţiunea eteristă nu era sprijinită de ruşi. Eteriştii au pornit o mişcare lentă dinspre Moldova spre Ţara Românească, dar tergiversau să treacă Dunărea încercând acum să provoace intervenţia turcească în urma căreia sperau că se va produce şi implicarea rusă. Aceasta ar fi transformat Ţara Românească în câmp de război ceea ce contravenea intereselor româneşti. Cu toate că se purta corespondenţă între cele două tabere se instalase suspiciunea. Tudor pleacă din Ţânţăreni urmărind să ajungă în capitală înaintea lui Ipsilanti.
     Intervenţia otomană devenise iminentă aşa încât Tudor trebuia să-şi adapteze politica noilor realităţi şi să menţină tratativele cu turcii. Obiectivul naţional devine prioritar. Tocmai de aceea Tudor adresează proclamaţii către populaţia ţării cerându-i să se solidarizeze în scopul binelui public:
la 16 martie Tudor a dat proclamaţia din Bolintin:
        •  va rămâne la marginea capitalei de unde va aştepta trimişii Porţii spre a cerceta „Jalnica stare” a ţării spre a face dreptate şi orânduială bună
        •  poporul s-a ridicat pentru „dreptăţile folositoare la toată obştea
la 20 martie 1821 a dat proclamaţia de la Cotroceni unde se afla tabăra sa:
        •  arată cauza ridicării sub arme: „pierderea privilegiilor” noastre şi jafurile folosite
        •  se cerea unirea tuturor pentru a câştiga din nou privilegiile pierdute
     Tudor ajunge în capitală la 21 martie 1821. Aici încheie un acord cu boierii care recunosc de fapt conducerea lui Tudor şi în acelaşi timp că mişcarea sa este îndreptată exclusiv împotriva regimului fanariot. Acordul „boierilor patrioţi” din 23 martie îi dă lui Tudor dreptul de a exercita „vremelnica stăpânire” Se producea o legitimare a mişcării lui Tudor mai ales pentru „uzul extern”. Conţinutul acestui compromis politic s-a finalizat printr-un document înaintat „Porţii” şi într-un memoriu adresat ţarului.
     La 28 martie trupele lui Ipsilanti se apropie de Bucureşti, dar s-au oprit la marginea oraşului în Colentina.
     Întâlnirea de la 30 martie 1821 scoate în evidenţă lipsa de concordanţă dintre scopurile finale ale celor două revoluţii. Tudor se opune intrării insurgenţilor greci în Bucureşti care rămâne sub controlul lui. Se ajunge la un acord în urma căruia judeţele de nord trec sub autoritatea lui Ipsilanti, iar Oltenia şi judeţele de câmpie sub autoritatea lui Tudor, cartierul general fiind la Târgovişte pentru Ipsilanti şi la Cotroceni pentru Tudor.
     Tudor este preocupat de întărirea şi organizarea armatei: a ocupat mănăstirile Radu-Vodă, Mihai-Vodă şi Mitropolia şi a întărit tabăra de la Cotroceni. Poartă tratative cu turcii pentru a întârzia măcar invazia otomană şi subordonează deplin Divanul. Acţionează ferm împotriva actelor de indisciplină şi abuz. La 11 aprilie marele vistier era chemat să uşureze claca satelor din plaiurile Dâmboviţei, iar la 16 aprilie a ordonat să fie înjumătăţită darea impusă satului Creteşti – Ilfov.
     Interesul naţional îl determină să încerce păstrarea libertăţii de acţiune şi să întrerupă colaborarea deschisă cu Eteria dar şi să refuze cererea otomană de a lupta împotriva acesteia. Pe de altă parte încearcă tot timpul să păstreze coeziunea naţionala în ciuda divergenţelor dintre ţărănimea răsculată şi boieri.
     Tudor recomandă stabilirea legăturii cu boierii din Iaşica la un gând şi o unire cu Moldova să putem câştiga deopotrivă drepturile acestor principate”. În Transilvania era aşteptat „Craiul Todoruţ” de care autorităţile habsburgice se temeau.
     Îngrijorată de expectativa rusească, de încălcarea autorităţii, puterii suverane în Principate, Poarta se hotărăşte să intervină în mai 1821.

     Turcii intră în ţară în luna mai şi înaintează prudent spre capitală situaţie în care Tudor ordonă retragerea spre Oltenia, zonă pregătită pentru rezistenţă până la internaţionalizarea problemei româneşti.
la 15 mai 1821, Tudor părăsească capitala şi anunţă hotărârea de a se uni „cu ceilalţi fraţi creştini pentru „a descărca împreună puştile în carne de turc
     Efectivele otomane erau mai numeroase şi confruntarea s-ar fi produs imatur în condiţii dezavantajoase. Divanul este acum trimis de Tudor în Transilvania în speranţa că va putea influenţa o eventuala implicare a marilor puteri.
     Pe de altă parte retragerea lui creşte suspiciunea eteriştilor care încearcă chiar să provoace o ciocnire la Goleşti, dar Tudor o evită şi stabileşte o nouă înţelegere care duce, aparent, la acord. El promite că va acţiona împotriva turcilor numai dacă va fi atacat. În aceste circumstanţe eteriştii pun la cale un complot menit să-l înlăture.
        ●  la 18 mai, la Goleşti, deşi se ajunsese la o înţelegere între Tudor şi Iordache Olimpiotul, eteriştii reuşesc cu ajutorul unor căpitani apropiaţi, D. Macedonsky şi Hagi Prodan, să-l aresteze ca urmare a executării unuia dintre tinerii săi căpitani, Ioan Urdăreanu;
        ●  la 21 mai 1821, după înmormântarea căpitanului Urdăreanu, Tudor a fost luat de mai mulţi eterişti, în frunte cu Iordache Olimpiotul şi dus spre Piteşti, apoi la Târgovişte;
        ●  în noaptea de 20-27 mai, lângă Târgovişte, Tudor este asasinat în urma unui simulacru de proces.
     Odată ucis comandantul, pandurii se împrăştie, deşi au reuşit să zdrobească mai multe unităţi turceşti trimise în urmărire. La mijlocul lui iunie, la Drăgăşani eteriştii suferă şi ei o înfrângere zdrobitoare, iar Ipsilanti este nevoit să se refugieze în Transilvania.
un obiectiv al Partidei Naţionale a fost atins problema românească devenise subiect de discuţie pentru marile puteri politice.
     Deşi înfrântă revoluţia de la 1821 a inaugurat revoluţiile româneşti moderne, a determinat înlăturarea regimului fanariot şi a creat premisele prăbuşirii vechiului regim. Societatea românească devenise conştientă că se impunea acum construirea unui cadru nou adecvat modernizării.
Poarta a fost obligată să numească primii domni pământeni: Ioniţă Sandu-Sturza (în Moldova) şi Grigorie Dimitrie Ghica (în Ţara Românească).
     În 1822, trupele turceşti s-au retras din Principate.

     Chiar la începutul marşului spre Bucureşti – documentele, cu deosebire aşa numitele „Cereri ale norodului”, dovedesc acest lucru – programul revoluţiei era definitivat. Erau cuprinse atât puncte de vedere ce aparţinuseră diferitelor memorii boiereşti anterioare, idei reformatoare cât şi puncte de vedere care aparţineau chiar lui Tudor. Acesta era convins că numai acţiunea solidară a întregii societăţi româneşti va putea impune transformările dorite aşa încât pune accent pe ideea de frăţietate.
     A trebuit să ţină cont şi de poziţia boierilor „făgăduiţi” la rândul lor dornici să se pună capăt regimului fanariot dar în aşa fel încât să-şi conserve pe mai departe poziţia privilegiată. Tudor era dispus să accepte, ţinând cont de împrejurările date, limitarea propriului program menţine astfel sub control grupul boieresc ce i se raliase, totuşi realizarea programului său ar fi determinat nu numai anularea regimului fanariot dar şi a „vechiului regim” în ansamblul lui.
     Cererile norodului”, document apreciat de un ziar britanic drept o veritabilă Constituţie, cuprindea în cele 48 de articole ale sale obiective foarte semnificative:
        ●  în domeniul fiscal: desfiinţarea reglementărilor lui Alexandru Șuţu, scutirea de dări pentru trei ani, desfiinţarea a două dări din cele şase introduse de Vodă Caragea, anularea oricărui spor la impozitele indirecte, desfiinţarea havaieturilor şi vămilor interioare, scăderea vămilor exterioare, un impozit fix în 4 rate, posluşnicii şi scutelnicii erau desfiinţaţi.
        ●  în domeniul administrativ: restabilirea domniilor pământene, în orice caz domnii veniţi de la Istambul să nu mai poată aduce cu sine decât patru boieri greci, demnităţile să nu se mai dobândească cu bani ci după merit, numărul dregătorilor trebuie redus şi lefurile lor micşorate, străinii să nu mai poată căpăta leafă.
        ●  în domeniul justiţiei: reducerea numărului de demnitari implicaţi în acest domeniu, desfiinţarea Legiuirii lui Caragea care n-a fost sancţionată popular, reducerea taxelor de judecată.
        ●  în domeniul militar: înfiinţarea unei armate permanente – formată din 4.000 de panduri şi 200 de arnăuţi (pe seama mănăstirilor) – care să păzească hotarele, să apere ţara şi să funcţioneze împotriva epidemiilor în caz de nevoie prin introducerea sistemului de carantină. Într-un cuvânt se refăcea atributul de stat independent care era funcţia de apărare.
        ●  în domeniul bisericesc: încetarea practicii de cumpărare a scaunelor de episcop şi mitropolit şi al oricăror ranguri, eliminarea străinilor în favoarea băştinaşilor la rangurile mai însemnate, întrebuinţarea unei părţi din veniturile mănăstireşti în folosul statului, a înfiinţării de şcoli mai ales.
     Deşi mai mult în spiritul său decât în litera sa „Cererile norodului românesc” - februarie 1821 - cuprind principiile de bază ale unei noi ordini sociale:
        •  este recunoscută suveranitatea poporului
        •  desfiinţarea privilegiilor de clasă
        •  domnul să respecte voinţa tuturor celor conduşi
        •  reforma în justiţie, administraţie, sistemul şcolar
     Nu s-a pus problema agrară, în sensul ei modern de împroprietărire a ţăranilor şi desfiinţarea definitivă a clăcii.
     Puncte de vedere relativ apropiate în componenta naţională a programului se află şi în memoriile îndreptate de boierii aflaţi în afara ţării către Rusia şi Austria: înlăturarea regimului fanariot, domnii pământene, recunoaşterea vechilor libertăţi şi privilegii ale ţării, armată permanentă, desfiinţarea monopolului economic otoman, frontieră pe cursul principal al Dunării şi includerea raialelor în trupul ţării.

Lupte cu armata turca
Luptele desfăşurate la Bucureşti cu armata turcă