Secolul al XVIII-lea a realizat redimensionarea Europei marcând trecerea de la Europa clasică la Europa Luminilor, recuperând teritoriile sale răsăritene şi încorporându-le. Epoca Luminilor a impus un nou concept de Europă definit multidimensional, politic, economic, religios, cultural care îşi asumă plenar şi „chestiunea orientală" ca una a echilibrului, securităţii dar mai ales a expansiunii spre Mediterana şi Asia. În dimensiunea economică, a însemnat, expansiunea capitalismului, cu tendinţele sale unificatoare şi integratoare ce absorb şi structurile economice româneşti mai ales după marile bulversări pe care le-au provocat industrializarea şi explozia demografică.
       Semnificativ este interesul sporit pentru acest spaţiu în lumea occidentală. - politic, militar, economic (comercial), religios, cultural - ilustrat de numărul mare al călătorilor care străbat Europa de Est în misiuni oficiale sau dintr-o nevoie firească de cunoaştere şi care au lăsat remarcabile descrieri de călătorie despre ţările române (Bauer, Boscovich, Carra, d'Hauterive, Raicevich, doamna Reinhard, Wilkinson, Sulzer, Wolf). O demonstrează şi înfiinţarea consulatelor străine în Principate: rus (1782), austriac (1783}, francez (1748), englez (1803).
       Imaginea pe care o transmit toţi aceştia despre români şi ţara lor este una contradictorie. Remarcă solul bogat şi câmpiile întinse din care abia a VI-a parte erau cultivate, bogăţiile naturale, condiţiile climaterice favorabile, frumuseţea locurilor. Cât priveşte locuitorii, observă densitatea mai mică a populaţiei, în general numărul redus al locuitorilor, abia a zecea parte din cât ar fi putut hrăni solul ţărilor.
       Relativ la nivelul de civilizaţie nu au prea multe aprecieri, la contactul cu un alt tip de civilizaţie pe care îl întâlnesc aici, rural, comunitar, diferit total de modelul de civilizaţiei urbane şi capitaliste care le era familiar de acasă. Descriu mizeria, sărăcia, spolierile, lupta pentru civilizare şi moravurile cultivate la oamenii de rând, în opoziţie cu protipendada. Sumar, vom încerca să schiţăm ce a întâlnit lumea occidentală în spaţiul românesc la sfârşitul regimului fanariot, sintetizând concluziile şi principalele date oferite de istoricii Andrei Oţetea şi Gheorghe Platon.

       Dacă în Europa occidentală s-a produs o explozie demografică, pe bună dreptate numită „revoluţia demografică”, fenomen care a însemnat o creştere fără precedent a populaţiei, a aşezărilor urbane şi a marilor aglomerări, în ţările române sporul demografic în secolul al XVIII-lea a fost lent şi deci greu perceptibil sub aspect cantitativ. Trebuie să menţionăm şi faptul că nu dispunem de date concrete fiindcă nu se întocmeau statistici în mod regulat.
       Populaţia era înregistrată în scopul impozitării ceea ce determina tendinţa de sustragere. De fapt se înregistrau sate sau familii nu indivizi. Totuşi tendinţa de creştere este sigură pentru ambele ţări. Nu se cunoaşte însă exact rata natalităţii şi a mortalităţii cu toate că este de presupus ca ultima să se menţină ridicată având în vedere epidemiile în lipsa unui sistem eficient de asistenţă sanitară, alimentaţia proastă, războaiele care atrag scăderea producţiei materiale şi dezordine civilă pe fundalul unei înapoieri economice şi a dominaţiei otomane.
       Cea mai mare transformare în sens modern în regimul demografic are loc în structura populaţiei, în aspectul calitativ al dinamicii demografice unde progresul a fost spectaculos.
       Principala trăsătură a regimului demografic în Ţările Române până la începutul secolului al XIX-lea o reprezintă deci creşterea lentă, ilustrată prin două fenomene:
       ■ creşterea numerică a aşezărilor umane, mai ales a celor cu statut rural. Cea mai mare parte a locuitorilor locuiau la sate. În 1803 în Moldova se înregistra în mediul rural 90,9 % din populaţie. În intervalul I774 - 1803 densitatea populaţie a crescut aici de la 7,7 loc./km la 11,8;
       ■ creşterea populaţiei în localităţile cu statut urban.
       În cifre absolute populaţia Ţării Româneşti creşte de la 1.349.840 locuitori în 1774, la 1.795.130 în 1820 (după estimările istoricului demograf Louis Roman). Din acest punct de vedere, Ţara Românească s-ar fi situat la nivelul mediu european. În Moldova creşterea s-a realizat de la 322.629 în 1772 la 588.784 în 1803. Deoarece sporul natural era foarte mic această creştere trebuie pusă mai mult pe seama trecerilor de populaţie din Transilvania sau din sudul Dunării în Principate. În Moldova un spor semnificativ de populaţie îl aduce migraţia evreiască dinspre Galiţia şi Rusia ceea ce a avut consecinţe economice benefice şi a dus la o creştere a ponderii categoriilor urbane.
       Un fenomen pe care trebuie să-l avem în vedere în evaluarea dinamicii demografice este fenomenul de fugă de pe moşii în vreme de războaie sau fiscalitate excesivă. În anii 1768 -1774 din cele 791 de sate ale Olteniei, 91 se pustiiseră. Totuşi, la încetarea luptelor această populaţie revenea.
       Creşterea demografică cea mai mare se înregistrează după 1812 când prin pacea de  la Bucureşti se inaugurează o epocă mai stabilă, de pace relativă odată cu limitarea amestecului otoman în treburile interne ale celor două ţări şi instalarea unui cordon de carantină la Dunăre. Foametea este şi ea mai puţin frecventă datorită creşterii producţiei cerealiere.

       La sfârşitul secolului XVIII şi începutul celui următor societatea românească se înfăţişează ca fiind mai complexă în comparaţie cu epocile anterioare, contradictorie in unele aspecte, stare specifică fazelor de tranziţie.
       Societatea era structurată pe baza stărilor dar cu precizarea că separaţiile nu erau atât de clare ca în modelele occidentale sau central-europene pentru că statutul juridic al fiecărei stări nu era reglementat în mod sistematic ci ţinea mai de gravă de cutumă, de obiceiul pământului. În secolul al XVIII-lea însă contururile unor stări devin mai precise. Prin reformele lui Constantin Mavracordat statutul juridic al boierimii şi al clerului este mai bine definit şi precizat după cum şi structura breslelor a devenit mai limpede făcând din marii negustori şi meşteşugari elite ale oraşelor.
       Principalele stări: boierimea, clerul, orăşenimea mijlocie şi ţărănimea se distingeau una de alta atât prin privilegiile politice şi economice cât şi prin lipsa lor. Situaţia se complica însă fiindcă existau grupuri privilegiate şi în afara boierimii şi a clerului. Aşa erau posluşnicii şi scutelnicii al căror statut continuă să rămână ambiguu şi după reformele lui Mavrocordat. Se respecta, în general, principiul ca fiecare individ să rămână în cadrul stării sale.
       Boierii
       Ei dispuneau de fapt de forţa economică şi politică a ţării dar erau şi grupul cel mai puţin numeros. În 1806, de pildă, în Ţara Românească el număra doar 593 de persoane care însă deţineau dregătoriile.
       Până la reformele lui Mavrocordat nu erau stipulate condiţiile în care cineva putea face parte din boierime. Criteriul principal până atunci l-a constituit deţinerea bunului cel mai important, pământul. Numărul şi mărimea moşiilor determina poziţia  deţinătorului în ierarhia boierească. Mavrocordat a legat apartenenţa la boierime de îndeplinirea unei dregătorii. Acesta devenea deci criteriul de accepţie în boierime, un criteriu oficial căci el va fi de fapt asociat şi cu cel vechi, nescris, al deţinerii de  pământ.
       Prin legarea stării boiereşti de funcţii şi dregătorii se urmărea crearea unei dependenţe mai strânse faţă de domn căci acesta le acorda. Pe de altă parte în felul acesta se vor genera tensiuni între vechea boierime legată de criteriul pământului şi noii veniţi care au dobândit rangul boieresc prin cumpărarea de funcţii. Cum mulţi din cei aflaţi în ultima situaţie erau de fapt greci veniţi odată cu domnul din Fanar, se crea şi un conflict cu conotaţii etnice între boierii pământeni şi ceilalţi.
       Constantin Mavrocordat a împărţit boierimea în două stări : una a marii boierimi ce cuprindea grupul deţinătorilor primelor 19 dregătorii mai importante şi altă categorie secundară destinată deţinătorilor de dregătorii mai puţin importante. În 1775 Alexandru Ipsilanti au structurat boierimea în cinci ranguri.
       Un fenomen relevant îl constituie apariţia noii boierimi, una de dată recentă, provenită din vânzarea funcţiilor, practică uzitată de domnii fanarioţi pentru a-şi spori veniturile . O parte a noii boierimi provine din multiplicarea şi diversificarea aparatului administrativ, alţii provin din categoriile sociale modeste, productive, buni întreprinzători din punct de vedere economic (negustori, funcţionari din aparatul administrativ, slujitori ai boierilor chiar şi intelectuali). Foarte mulţi dintre, ei au preocupări şi interese specific burgheze. Această categorie, comparabilă cu noua nobilime din Anglia sau Franţa lui Ludovic al XIV-lea, se afirmă la începutul secolului al XIX-lea, când devine foarte activă, dinamică , mobilă şi receptivă la semnalele modernizării. Până la un punct a fost purtătoarea ideilor liberale, a spiritului  democratic deşi în esenţă a militat pentru dobândirea privilegiilor de care a beneficiat  marea boierime şi pentru egalizarea statutului său cu al acesteia.
       La nivelul marii boierimi se produce un fenomen de occidentalizare a moravurilor, a modului de viaţă, în mod direct, prin contactele cu ofiţerii ruşi sau mediat,  prin societatea greacă din Principate. Începe să se imite stilul de viaţă al nobilimii apusene şi chiar simbolurile lor. Acum boierimea românească dobândeşte un gust evident pentru blazoane şi începe să-şi caute genealogiile. Goana după lux a determinat adeseori falimentul unor mari familii boiereşti. Pe de altă parte această, schimbare a moravurilor a avut şi efecte benefice în plan civic căci această  occidentalizare a avut efect şi asupra, interesului pentru treburile publice şi devotamentului pentru binele public, al simţului datoriei. Unii din membrii acestui grup privilegiat se vor situa în mişcarea reformistă şi de eliberare a ţărilor române de sub suzeranitatea turcească, vor participa la constituirea elitelor politice şi economice româneşti.
       Dar tot acum se produce şi un fenomen de diluare a boierimii ca urmare a creşterii sale numerice, în dauna calităţii, prin încorporarea unor elemente străine de  boierimea tradiţională. Accesul la ranguri şi deci la boierie a unor negustori şi cămătari au adus în sânul acesteia şi aspiraţii şi valori proprii acelor categorii sociale diferite, uneori chiar opuse celor împărtăşite ,de vechea aristocraţie. Se produce şi o angajare chiar a acesteia din urmă în activităţi de comerţ şi în industria incipientă. Îmburghezirea grupului boieresc anunţă de fapt sfârşitul boierimii tradiţionale căci aceasta va prelua concepţiile şi etica partenerilor de afaceri, a lumii comerciale şi industriale.
       Clerul
       Deţinea 1/3 din suprafaţa solului. Mari proprietari de moşii erau mănăstirile atât cele închinate cât şi cele pământene. Eparhiile aveau pământ mai puţin, în schimb aveau venituri mai mari. O practică răspândită în biserica din Principate era vânzarea funcţiilor ecleziastice de la mitropolit până la paroh constituindu-se astfel o sursă de venit pentru domnia fanariotă. Practica vânzării preoţiei a făcut să crească numărul de preoţi la sate în detrimentul pregătirii şi al calităţii. Condiţia materială şi socială a preoţilor era destul de apropiată de a ţăranilor, ei fiind doar scutiţi de unele dări.
       Societatea Urbană.
       Graniţa dintre sat şi oraş era relativă de aceea departajarea societăţii urbane era destul de nesigură şi ea. Mulţi din locuitorii oraşelor au păstrat strânse legături cu satul şi aveau chiar ocupaţii agricole specifice. Totuşi începe să se afirme o conştiinţă socială distinctă de cea rurală.
       Elitele orăşeneşti erau alcătuite din marii negustori şi meşteşugari care foloseau un număr mare de ucenici şi calfe. Unii dintre aceştia vor izbuti să dobândească ranguri şi dregătorii devenind o componentă importantă a aparatului administrativ. În privinţa aspiraţiilor de înaintare în ierarhia socială ei erau mai de grabă interesaţi să intre în rândul boierimii şi în consecinţă vor investi mult în cumpărarea de pământ. Se cunosc cazuri de reuşită în astfel de tentative de dobândire a rangului boieresc.
       Se poate inventaria în epoca menţionată şi existenţa unei subţiri pături urbane de profesionişti în ocupaţii liberale - avocaţi, medici, învăţători etc. - ca urmare a creşterii producţiei şi amplificării relaţiilor comerciale ce făceau necesară o categorie de acest fel care să asigure serviciile juridice şi administrative. Sărăcimea era alcătuită mai ales din muncitorii zilieri, din necalificaţi şi era destul de numeroasă. Calificaţii, calfele şi ucenicii alcătuiau starea superioară a păturii sărace care deci nici ea nu era tocmai omogenă.
       În general populaţia urbană are o pondere numerică mică în Principate, iar în cadrul acesteia ceea ce am putea numi starea a treia, din cauza lipsei tradiţiei urbane a oraşelor specializate ca centre de producţie sau de schimb, şi mai mică. Singurele aglomerări – capitalele – şi oraşele mai mari erau centre administrative, politice, militare, reşedinţe ale boierilor, centre de consum. Majoritatea negustorilor şi meseriaşilor erau străini – germani, maghiari, greci, albanezi, armeni, evrei - aşezaţi de puţin timp în Principate.
       Oraşele şi târgurile moldovene erau dominate de străini, populaţia lor era eterogenă din punct de vedere etnic şi confesional. În Muntenia populaţia urbană era mai omogenă, majoritatea era românească dar şi aici existau mulţi străini, sud-dunăreni, evrei, germani, maghiari, armeni, ruşi, francezi, polonezi, italieni. În primul rând evreii au avut un rol important în formarea burgheziei. La începutul secolului XIX se afirmă o pătură de negustori români care aparţin insă păturilor inferioare ale acestei categorii.
       Sudiţii
(supuşii) străini se aflau sub regimul jurisdicţiei consulare prin care erau scoşi de sub incidenţa legislaţiei şi autorităţilor locale. Ei se bucurau şi de avantaje economice importante cum ar fi o taxă de import-export de numai 3%. Disputele între ei erau judecate de consuli iar cele dintre sudiţii şi băştinaşi de autorităţile locale dar acestea nu aveau dreptul de a pronunţa sentinţa fără acordul consular. Li se permitea să cumpere pământ şi să facă comerţ cu amănuntul ceea ce până atunci, fusese rezervat doar pământenilor. Aceste fapte au determinat o oarecare animozitate a populaţiei faţă de sudiţi priviţi ca nişte concurenţi. Pe de altă parte ei simbolizau prin statutul lor dependenţa principatelor de marile puteri. Totuşi activitatea sudiţilor a avut şi semnificaţii pozitive căci a facilitat subminarea monopolului comercial otoman, a participat la introducerea principatelor române în sfera comerţului european, au oferit un model economic şi au atras investiţii străine.
       Ţăranii
       Această categorie este nu numai cea mai numeroasă dar ea constituie baza piramidei sociale, era categoria celor neprivilegiaţi. Susţineau societatea dar nu aveau participare reală la conducerea treburilor ei. Nu era omogenă. Cel mai cuprinzător grup de ţărani dependenţi era alcătuit de clăcaşi. Aceştia însă nu erau iobagi căci juridic aparţineau categoriilor libere. Constantin Mavrocordat desfiinţase dependenţa personală. Rumânii, aveau posibilitatea să se răscumpere cu bani dar nu şi pământul care rămânea în posesia boierului. Clăcaşii, în schimbul pământului primit pentru a-l lucra îşi asumau o serie de obligaţii ce decurgeau, ca o chirie, din această situaţie. Se crea astfel o dependenţă economică, în fond un nou fel de şerbie.
       Ţăranii liberi, din punct de vedere-juridic, aparţineau posesorilor de pământ numai că spre deosebire de boieri ei erau impozabili. În această perioadă ei constituie o categorie în vădit recul. Ponderea lor a fost iniţial mare, deţineau o treime din suprafaţa agricolă, dar pierd mult din cauza fiscalităţii şi a tendinţelor boierimii de a-i deposeda şi a-i transforma în clăcaşi. Pentru a face faţă impozitelor tot mai mari mulţi au fost nevoiţi să-şi vândă ocinile şi să devină clăcaşi.
       Călătorii străini care au traversat Principatele au remarcat condiţia deplorabilă a ţăranilor clăcaşi, determinată de obligaţiile multiple ce le prestau către boieri care erau dijma şi claca. Aceasta din urmă a fost sporită cu două zile la sfârşitul secolului XVIII; exista şi dreptul de transformare a clăcii în bani dar el nu a fost aplicat. Chiar dacă regimul feudal s-a agravat în comparaţie cu perioada anterioară, nu a ajuns niciodată la limitele maxime înscrise în aşezămintele domneşti sau în alte legi, nici chiar cele 12 zile pe an nu au putut fi impuse întotdeauna.

       Din pământul agricol două treimi aparţineau domniei, boierilor şi clerului şi cam o treime ţăranilor liberi. Ca un rezultat al daniilor făcute de domni în folosul boierilor şi mănăstirilor pământul statului, care nu se mai confunda în această epocă cu cel personal al domnitorului, s-a tot micşorat. Pentru a se reface rezerva disponibilă s-a procedat la solicitarea dovezilor scrise de posesie a pământului. În cazul în care ele nu puteau fi prezentate, pământul era recuperat în favoarea statului. Ţăranii liberi au fost principalele victime ale acestei proceduri.
       Veniturile boierimii proveneau din dijmă, din exploatarea moşiei şi din monopolul băuturilor. Deoarece sistemul feudal nu mai satisfăcea nevoile sporite de venituri ale boierilor, aceştia au trecut de la exploatarea moşiei în regie proprie, la  concesionarea pământurilor. Darea în arendă devenise o practică obişnuită. Pământul era arendat pe o perioadă determinată contra unei sume stabilite. În schimb arendaşul, urma să primească şi veniturile şi obligaţiile în muncă datorate de locuitori stăpânului de moşie.
       Cum mulţi din arendaşi erau ţărani clăcaşi căci exista dreptul de preemţiune al lor în astfel de situaţii, sistemul era folosit pentru ameliorarea situaţiei lor. Cei aflaţi în poziţia arendaşului nu mai erau obligaţi să presteze obligaţiile în muncă şi să plătească dijma. Ei obţineau totodată dreptul de a vinde băuturi alcoolice care era un vechi drept boieresc. Uneori, după terminarea perioadei de arendare ţăranii refuzau să reia prestaţiile şi dijma către stăpânii de pământ.
       Sesizând tendinţa de emancipare a ţăranilor, boierii au început să facă presiuni pentru anularea dreptului de preemţiune al pe care-l aveau aceştia în caz de arendă şi au reuşit acest lucru în 1815  în Moldova şi în 1818 în Ţara Românească. Se face remarcată tendinţa moşierilor de a transforma posesiunea asupra pământului în proprietate deplină şi de a îngrădi accesul ţăranilor la loturile comune - fânaţ, păşune, pădure.
       Cea mai importantă obligaţie a clăcaşilor era plata dijmei. Boierul dădea pământul agricol şi fâneaţă suficientă pentru vite şi în schimb primea o zeciuială din toate produsele inclusiv din animale. Ei au impus însă calcularea acesteia în funcţie de suprafaţa terenului nu după recoltă ori se întâmpla adeseori ca din pricina calamităţilor recolta să fie slabă. Creşterea producţiei de cereale pentru nevoile comerţului generează o nevoie mai mare de braţe de muncă, ceea ce  determină creşterea sarcinilor de clacă la 12 zile în Muntenia şi 24 în Moldova . Trebuie precizat că în realitate pe multe moşii nu se prestau mai mult de 3-9 zile de muncă.
       Raportat la regimul robotei din Transilvania, regimul clăcii din Principate era incomparabil mai uşor, ilustrând faptul că aici nu s-a realizat concentrarea moşiilor. Comasarea şi creşterea suprafeţei exploatate în regie proprie se realizează în detrimentul ţărănimii clăcaşe şi a celei libere. În această perioadă, de până la 1821, se produce o deposedare masivă şi violentă a clăcaşilor, reducerea numărului ţăranilor liberi şi a proprietăţii lor. Sarcinile feudale erau mai grele la începutul secolului al XIX-lea decât cu 50 de ani mai înainte, dar mai uşoare decât în Transilvania din cauza suprafeţelor întinse de pământ, a densităţii reduse de populaţie ceea ce a determinat concurenţa între boieri pentru a atrage ţăranii pe moşiile lor.
       Statisticile arată că producţia de cereale pentru piaţa internă şi externă îşi avea centrul pe loturile ţărăneşti şi mai puţin pe moşii. Cantitatea de produse acumulată de boier provenea mai de grabă din dijma dată de ţărani decât din claca efectuată pe rezerva sa. Ţăranul însă se simţea prea puţin stimulat să crească producţia pentru că prin sistemul de dări, impozite şi rechizite el se vedea deposedat. Preferau menţinerea la nivelul de subzistentă.

       Agricultura
       Constituia baza economiei Ţărilor Române. Organizarea şi tehnicile agricole erau însă rămase în urmă în comparaţie cu Occidentul european, rămăseseră de fapt, din multe puncte de vedere la nivelul veacurilor  anterioare.
       Din suprafaţa agricolă disponibilă doar o mică parte era cultivată, fapt remarcat de mai toţi călătorii străini. După unele informaţii s-ar fi cultivat numai a-6-a parte din pământ, după altele chiar a 10-a parte. În realitate este vorba de aşa numita itinerare a producţiei agricole. Se cultiva un câmp câţiva ani până la epuizarea fertilităţii solului după care se desţelenea sau se defrişa altul. Acest tip de agricultură este posibil numai în regiunile unde populaţia este rară iar suprafeţele de pământ disponibil sunt întinse. Uneori terenurile cultivate erau urmate şi de mutarea satelor ceea ce în fond nici nu era extrem de dificil dat fiind faptul că ţăranul putea cu uşurinţă să-şi abandoneze vechea colibă şi să-şi construiască una nouă. Totuşi defrişările au început să fie stopate pentru a salva lemnul pădurilor în alte scopuri.
       Se cultiva în primul rând cereale, mai ales porumb care va deveni principala sursă de hrană a ţăranilor chiar în cursul veacului al XIX-lea şi asta fiindcă se obţineau recolte mari iar turcii nu se arătau interesaţi de acest produs. Se mai cultiva grâu, orz folosit pentru hrana animalelor. Zarzavaturile ocupau suprafeţe mai mici. În jurul anului 1800 se introduce în principate cultura cartofului dar a fost nevoie de timp îndelungat şi de traversarea unor ani de foamete pentru a fi acceptat ca hrană de populaţie. Plante tehnice precum inul şi cânepa nu se extind pe suprafeţe mai mari ele fiind folosite doar pentru obţinerea materialului de ţesut în gospodăriile ţărăneşti. Tutunul era o plantă cultivată în principate dar, comparativ cu cel turcesc sau balcanic era de condiţie inferioară.
       Tehnica era rudimentară. Se folosea încă plugul de lemn sau sapa de lemn şi se aplica procedeul semănării în cuiburi a porumbului în asociere cu fasolea şi dovleacul. Îngrăşarea pământului cu bălegar era cunoscută dar nu se producea în mod regulat.
       Viticultura era o ramură ce se bucura de mare atenţie atât pe moşiile boiereşti cât şi pe loturile ţărăneşti. Boierii preferau, în acest sector mâna de lucru specializată, mai ales posluşnici şi scutelnici refuzând prestaţiile în muncă ale clăcaşilor. Pentru că potrivit credinţei islamice consumul de alcool era interzis, vinul era un produs care scăpa monopolului comercial otoman constituind un articol important al producţiei agricole din principate.
       Creşterea animalelor era principala ramură agricolă şi cea mai importantă sursă de venit a ţăranului. Se creşteau animale pentru vânzare, pentru consumul propriu şi pentru tracţiune. Păşunile deci vor constitui unul din sectoarele cele mai importante ale relaţiilor agrare din Ţările Române.
       Industria şi comerţul
       Se observă, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, o extensie a acestor ramuri economice, apariţia unor noi metode şi tehnici de prelucrare, o creştere a pieţei externe pentru mărfurile româneşti, o creştere a creditului, începuturile unui sistem bancar propriu şi încercarea de creare a unei monezi stabile. Aceste schimbări deşi sunt caracterizate de un ritm lent dezvăluie totuşi calea modernizării economice care produce se va produce  în Principate.
       Meşteşugurile manufacturiere continuă să rămână dominante. Ele se produceau în ateliere în care lucra un singur meşter sau în ateliere în care se foloseau calfe şi ucenici. Multe lucrau la comandă dar se şi exporta o parte din produse mai ales în sudul Dunării. Meşteşugurile rurale erau în declin mai ales datorită uneltelor şi metodelor rudimentare de prelucrare care limitau capacitatea de producţie. Pe de altă parte chiar ţăranii încep să apeleze la producţia meşteşugarilor specializaţi. Pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti existau meşteşugari, mai ales ţigani, care munceau pentru a satisface nevoile strict locale.
       Atelierele din târguri şi oraşe cunosc însă o epocă de relativă dezvoltare. Apar ramuri noi şi se produce o specializare mai mare. Meşteşugarii erau organizaţi în bresle (isnafuri) adică în asociaţii pentru promovarea intereselor economice prin reglementarea producţiei şi limitarea concurenţei. Din aceste asociaţii, principial, puteau face parte oricine care îndeplinea condiţiile statutului, dar existau şi bresle care limitau strict numărul asociaţilor. Conducerea executivă aparţinea unui staroste ales anual. Spre finalul epocii fanariote se reglementează mai exact structura organizatorică, atribuţiile şi obligaţiile asociaţilor prin acordarea unor noi statute.
       Manufactura este o formă de întreprindere superioară atelierului prin numărul mai mare de lucrători şi printr-o mai mare diviziune a muncii. Uneori activitatea putea fi distribuită între lucrători aflaţi la domiciliul lor (torcători), dar cel mai adesea era concentrată într-o singură incintă. Majoritatea au fost înfiinţate de boieri şi negustori bogaţi. Lipsa de muncitori calificaţi şi nivelul tehnic scăzut a limitat dezvoltarea acestor forme de producţie. Produsele acestor  manufacturi erau drastic concurate de produsele industriilor străine. Profilul dominant era alimentar şi textil.
       Mineritul, cu excepţia exploatării sării, era abandonat aproape cu totul pentru că  produsele fieroase şi neferoase puteau fi importate la preţ mai convenabil din Transilvania. Aurul era obţinut mai ales prin spălare din apa râurilor. Muncă prestată mai ales de ţigani.
       Comerţul se intensifică mai ales ca urmare a sporului de populaţie înregistrat, a creşterii numărului de târguri şi oraşe, a creşterii populaţiei urbane în general. Slăbirea monopolului comercial otoman în urma războaielor ruso-turce a fost şi el un fapt pozitiv deşi Poarta Otomană nu ezita să încalce prevederile tratatelor încheiate. Articolul de export cel mai solicitat erau vitele atât pentru consum cât şi pentru e armatelor prusace care achiziţionau cai în număr mare. Preţul sub valoarea impus de otomani greva însă negativ şi acest domeniu. În cadrul profesiei de negustor se observă diviziuni foarte clare. Prima, extrem de importantă, era cea dintre autohtoni şi străini. Localnicii îşi limitau activitatea la comerţul cu amănuntul, cel mai extins doar la nivelul unui judeţ.

Bucuresti1841
Stradă în București în 1841